Un roman despre holocaustul evreilor din judeţul Sălaj
Undeva în Transilvania este un roman istoric, care ne aminteşte destinul tragic al unor oameni nevinovaţi care au fost nimiciţi de ura bestială, bazată pe teoriile antisemite şi rasiste aplicate cu fervoare de Partidul Crucilor cu Săgeţi din Ungaria. Acţiunea era cu atât mai criminală cu cât în 1944 era clar că Germania nazistă şi aliaţii ei vor pierde războiul…
Undeva în Transilvania (Editura RAO, 2019), noul roman al scriitorului Mirel Taloş lansat la Ierusalim în toamna anului 2019, descrie tragedia celor 8000 de evrei care locuiau în judeţul Sălaj, după ce această regiune a trecut sub stăpânire maghiară, ca urmare a dictatului de la Viena, din 30 august 1940.
Romanul urmăreşte viaţa unor familii de evrei care locuiau în orăşelul Şimleu‑Silvaniei şi în satul Jac, convieţuind în bună înţelegere cu locuitorii români şi maghiari. Eroul principal, care povesteşte acţiunea romanului, este Lázár Klein, un filosof, spirit raţionalist, care nu‑şi poate explica tragedia pe care o trăieşte. Sunt anii în care în Europa se dezlănţuise o ură bestială contra evreilor şi Klein încearcă să înţeleagă bazele acestui antisemitism ideologic, pentru a‑l combate cu argumente raţionale. El citeşte în acest scop diverse cărţi care propăvăduiesc antisemitismul. În primul rând, este îngrozit de cartea antisemită a lui Martin Luther, apoi de Mein Kampf al lui Hitler, de cărţile antisemite ale lui Wilhelm Marr, Ernest Renan, Henri Ford, Madison Grant, de teoriile rasiste ale lui Alfred Rosenberg. Toate aceste cărţi sunt scrise sau traduse în germană sau maghiară. Ar fi trebuit adăugate la această listă, după părerea mea, scrierile antisemite ale
românilor Nicolae Paulescu şi A.C. Cuza.
În cadrul acţiunii se povesteşte despre familia Friedman, poreclită Brumălă, din satul Jac, despre fabrica de jocuri de remi şi domino a lui Marmorstein Joszef din Şimleu‑Silvaniei, despre comerciantul Engel, despre rabinul Ehrenreich, despre doctorul Benedeck etc. Se formase în jurul rabinului un grup de notabili evrei, care se adunau pentru a se informa şi a discuta despre situaţia în care se găseau evreii şi care devenea tot mai ameninţătoare. Klein consemna situaţia în Scrisori către o generaţie viitoare, pe care le concepea după modelul Scrisorilor lui Seneca către Lucilius. În octombrie 1938, Klein încheia astfel scrisoarea sa: „Am sperat multă vreme că filosofiile etice pot schimba lumea, că legile morale universale ale înţelepţilor vor fi adoptate de toţi oamenii şi lumea va fi mai bună. Am fost mult timp un idealist naiv. Nu numai epoca raţiunii a apus, dar nici măcar iluzia în raţiune nu se mai poate afirma…”
Ştirile devin din ce în ce mai ameninţătoare pentru evrei. În septembrie 1939 Hitler ocupă Polonia. Klein nu se lasă totuşi complet descurajat. El scrie: „Voi fi întotdeauna un idealist care crede în om, un naiv irecuperabil…”
Regiunea aceasta, care aşa cum descrie autorul, părea o oază în care nu pătrunsese încă antisemitismul, va înregistra o manifestare de acest fel când, la examenul de absolvire a clasei a şaptea, protopopul a cerut scoaterea din examen a celor trei elevi din satul Jac: Mayer, deoarece era evreu, şi Gheorghe şi Vasile, care erau… adventişti. Preşedintele comisiei a refuzat însă cu demnitate să facă această nedreptate.
Prima parte a romanului se încheie odată cu cedarea regiunii Ungariei, ca urmare a dictatului de la Viena. Începea o perioadă grea pentru populaţia evreiască şi pentru români. Evreul Brumălă, din Jac, regretă că n‑a plecat la Palestina sau în America atunci când ar fi putut să facă acest lucru… La Şimleu‑Silvania revine din exil Lázár Iosif, un antisemit inveterat, cu împuternicirea să deschidă în localitate filiala Partidului Crucilor cu Săgeţi. El începe să-i brutalizeze pe evreii pe care‑i întâlneşte pe stradă. Bietul Klein notează: „Violenţa a ajuns o manifestare a culturii sângelui…” Ştirile proaste se răspândesc cu repeziciune. Oamenii vorbesc despre Masacrul din satul Trâznea, unde au fost omorâţi de soldaţii unguri atât români, cât şi evrei. Înfricoşaţi, evreii continuă să spere: „Poate că în Ungaria ne va fi mai bine decât în România. Faptul că suntem evrei a devenit o povară greu de dus şi în România”. Aceste speranţe se vor nărui în curând.
Unii români au hotărât atunci să nu rămână sub ocupaţia maghiară şi să plece în România. Politica aplicată de autorităţile maghiare era o politică de discriminare. Toţi tinerii cu vârsta între 12 şi 21 de ani au fost obligaţi să se înroleze în organizaţia premilitară Levente. Tinerii români între 18 şi 23 de ani erau înrolaţi în armata maghiară şi trimişi pe front, iar bărbaţii evrei în putere de muncă erau trimişi la muncă forţată în Ucraina. Între timp rabinul aflase de lagărele de exterminare înfiinţate de germani pe teritoriul polonez. Atât el, cât şi Klein nu pot crede că aşa ceva poate fi adevărat. Ar fi fost sfârşitul lui Dumnezeu sau sfârşitul omului…
Partea a treia a romanului se desfăşoară după ce, la 19 martie 1944, Guvernul horthyst este înlocuit cu Guvernul Partidului Crucilor cu Săgeţi, care‑şi propunea curăţirea Ungariei de evrei. La Conferinţa de la Satu Mare din 6 aprilie 1944 s‑a hotărât deportarea evreilor din Transilvania de Nord. Pentru judeţul Sălaj a fost numit prim‑pretorul Krasznai, comandantul ghetoului de la Şimleu‑Silvania, unde urmau să fie aduşi toţi cei 8000 de evrei din judeţ. Acesta a decis să organizeze ghetoul în afara localităţii, la Cehei, pe malul râului Crasna, pe locul unei cărămidării, un spaţiu inpropriu pentru a cuprinde un număr aşa de mare de oameni. Evreii au fost scoşi din casele lor dis‑de‑dimineaţă, obligaţi să le părăsească în 15 minute, cu un bagaj de maximum 50 de kilograme şi alimente pentru 2 săptămâni. Au fost maltrataţi, deposedaţi de aur şi bijuterii. Krasznai, Lázár Iosif şi colaboratorii lor se întreceau în bestialitatea cu care‑i tratau pe bieţii evrei. Medicul oraşului, doctorul Molnar, a colaborat fără ezitare la această barbarie. Din acest iad au scăpat doar trei evrei, care fugiseră în pădure şi pe care adventista Anuţa i‑a transportat pe ascuns într‑o căruţă până la Ciucea, de unde o călăuză i‑a trecut pe jos în România. Evreii din lagăr au fost îngrămădiţi în vagoanele de vite din trenurile care i‑au dus la Auschwitz… În vagonul în care a fost îngrămădit, după o lună de iad în ghetou, Klein rezumă discuţia cu rabinul: „Crezând în raţiune m‑am înşelat, dar m‑am înşelat frumos. Credinţa în raţiune e cea mai naivă dintre virtuţi. Lumea va deveni un cimitir al raţiunii şi al omului. Un cimitir al celor vii…” Şi în încheiere el se adresează rabinului: „Dumnezeu nu‑i va supravieţui acestui război”… Iar rabinul îi răspunde: „Nu, Klein, Dumnezeu îi va supravieţui acestui război, dar omul nu‑i va supravieţui.”
Undeva în Transilvania este un roman istoric, care ne aminteşte destinul tragic al unor oameni nevinovaţi care au fost nimiciţi de ura bestială, bazată pe teoriile antisemite şi rasiste aplicate cu fervoare de Partidul Crucilor cu Săgeţi din Ungaria. Acţiunea era cu atât mai criminală cu cât în 1944 era clar că Germania nazistă şi aliaţii ei vor pierde războiul. Autorul, prin personajul Klein, îşi propune nu numai să descrie barbaria celor întâmplate atunci, ci şi să combată antisemitismul ideologic pentru ca astfel de grozăvii să nu se mai repete. În acelaşi timp el arată că este posibilă convieţuirea între diferitele etnii, iar prietenia sinceră între cele două fetiţe, evreica Ghitel şi românca Măriuca, din satul Jac este mai mult decât edificatoare în acest sens.
La sfârşitul lecturii acestui roman, bine scris şi structurat într‑o formă interesantă, după ce faci o pauză pentru a te elibera de amintirea grozăviilor din ghetou, putem conchide: dacă un scriitor român a scris acum, după 75 de ani, această carte, înseamnă că nici Omul, nici Dumnezeu şi nici Raţiunea n‑au murit…
Mirel Horodi
