Să debutezi la peste 60 de ani se dovedeşte a fi destul de riscant, şi asta nu fiindcă masivul volum Chenzine literare n-ar valida un scris de excepţie, nuanţat analitic şi corect în articulaţiile sale majoritare.
TANIA RADU, colegă de promoţie şi de vârstă cu Mircea Cărtărescu, ar fi putut deveni, până în momentul de faţă, una dintre cele mai substanţiale şi mai bine realizate voci ale criticii literare optzeciste, dacă n-ar fi optat să trăiască la umbra lui Dan C. Mihăilescu şi să facă administraţie alături de H.R. Patapievici şi Mircea Mihăieş, ca vicepreşedinte al Institutului Cultural Român. În consecinţă, să debutezi la peste 60 de ani se dovedeşte a fi destul de riscant, şi asta nu fiindcă masivul volum Chenzine literare 
(Editura Humanitas, Bucureşti, 2014) n-ar valida un scris de excepţie, nuanţat analitic şi corect în articulaţiile sale majoritare, ci pentru că pune sub semnul incertitudinii pariul cu timpul care mai rămâne. Autoarea spune, la un moment dat, că a simţit nevoia eliberării de textele publicate până acum (cu preponderenţă în LA&I şi revista 22), pentru a se deschide către un eseu de proporţii, pe care-l proiectează, că a simţit nevoia exorcizării traumelor postcomuniste pentru a putea reveni la normalitate, tot ea sugerează, în vreo două locuri, chiar şi o anumită nostalgie pentru „marginalitate”, însă volumul indică – prin selecţie şi prin comentariul preponderent confratern al cărţilor analizate – mai degrabă vocaţia căilor bătătorite decât pe aceea a aventurii în desişuri neexplorate în prealabil de către alţii. Reflexul de Establishment al Taniei Radu este, prin retroactivare instituţională, mult mai pregnant decât curajul de a evolua pe cărările anevoioase de la buza prăpastiei. „Om de casă” al Humanitasului, ca şi Ioana Pârvulescu (primele aproape 100 de pagini ale volumului consemnează doar titluri publicate de către Liiceanu), ea mai face un mic pas logic doar înspre Polirom, inventariind titluri şi nume gata validate. Nu găsim, în tot volumul, nici cel mai mic indiciu de risc intelectual, de propunere sau analiză a unor cărţi aflate în afara grilei de promovare a „sistemului” (22, GDS, ICR) din care autoarea a făcut parte. Cunosc fenomenul, fiindcă am trecut prin el. Îmi amintesc, de pildă, că pe vremea când scriam cronică literară pentru 22, eram sunat aproape zilnic de către Gabriela Adameşteanu cu rugămintea de a mă alinia la „selecţie” şi de a scrie doar despre membri grupului sau despre scriitorii validaţi deja de către „grila de interior”. Refuzând concesia, am fost, când a venit scadenţa, pur şi simplu dat afară, în favoarea unui „coleg” mai culant. Ca o consecinţă, în vederea emancipării dorite şi anunţate în volum, Tania Radu va avea de înfruntat, în anii care urmează, propriile sale inerţii cutumiare de „fată cuminte”, asimilată „sistemului”, pe care „te poţi baza”. Îi doresc să reuşească, indiciile psihologice şi intelectuale cele mai accentuate fiind în cartea pe care o comentăm.
Chenzine literare decantează trauma postcomunistă din România în două secţiuni tematice distincte: memorialistică şi proză. Prima secţiune e dictată de datorie (înţelegere, interiorizare, distanţă etică), iar a doua de juisanţă (gust estetic, percepţie superioară a construcţiei epice şi a ludicului, participare). Rezultă, în mod necesar, că textele din secţiunea dedicată romanelor se citesc cu o plăcere infinit superioară celei în care sunt investigate – foarte corect, adică impecabil – volumele de memorialistică. Există o singură excepţie, în care Tania Radu pare să treacă dincolo de echilibrul care o caracterizează pe ansamblu, şi anume medalionul dedicat Ninei Cassian. Aici, intensitatea percepţiei (inclusiv ironic-concesive) atinge paroxismul. Iată un exemplu: „Dacă n-ar coborî dintr-un tablou strâmb, Nina Cassian ar fi un personaj reconfortant în cultura română, cea dominată în genere de modelul solemn, înalt, veşnic conectat la univers pe verticala metafizicii. Poeta şantierelor socialiste […] a cultivat, fără rezerve, frivolitatea, ridicând-o la rang de filosofie de viaţă. Fire artistă, dar şi amatoare de senzaţii fruste, pe toate planurile, Nina Cassian trăieşte de-o viaţă ca un învingător. A trecut prin comunism degustându-i toate avantajele, dar şi-a cultivat, cu graţie unanim recunoscută, boema personală. Scriitoare mai degrabă celebră decât valoroasă, a ieşit din comunism cu uşurinţa cu care dezbraci o haină uzată şi a mers mai departe […], ghidându-se fără greş după steaua epicureică a încrederii în sine.”
Selecţia pasajelor din trilogia Memoria ca zestre e acută şi indică, în Tania Radu, o privire care ştie ce trebuie văzut şi scos în evidenţă. Extaze viscerale, combinate, la Nina Cassian, cu anularea fantasmatică, prin sex, a anormalităţii istorice numite comunism. („Carnea mea îmi face frică. […] Nu-mi place că sunt adâncă, roşie, cărnoasă, plină de sucuri, misterioasă, teribilă…”) De altfel, memorialistica din secţiunea primă e în aşa fel aleasă de critic, încât să fie scrisă de către femei, ca tot atâtea prilejuri de eşantionare existenţială şi de fantazări. Autoproiectiv, Taniei Radu îi plac firile puternice, evenimentele care conferă personalitate vieţii, secvenţele de forţă interioară, la care se ajunge în urma traversării unui prag, a unui efort de transcendere. În cazurile de faţă, încercarea este aceea a istoriei, ceea ce înseamnă că autoarea selectează acele pasaje care indică recunoaşterea istoriei ca atare, nu revolta împotriva ei sau disidenţa (reală sau fantasmatică). De pildă, scriind despre Paul Cornea, pune la bătaie atât „antiromantismul” acestuia, cât şi incapacitatea izolării de istorie (de care Profesorul a vorbit adesea), indiferent de cât de nedreaptă sau de grotescă ar fi ea. În interiorul acestei grile, observaţiile sunt foarte profunde, acute şi ireproşabile, chiar empatice, unele dintre ele nefiind deloc în măsură să îi încânte pe adulatorii de stereotipii eroizante (plină cultura română de ei…). De pildă, Tania Radu sesizează absenţa instinctului de autoadministrare în cazul Monicăi Lovinescu, răzvrătirea simplă, „cuminte” a lui Nelli Pillat sau „naturile modeste şi mândre în rigoarea lor morală” a femeilor din clanul Pillat. Generoasă, şi-ar dori-o pe Monica Lovinescu pe un piedestal mai înalt decât acela – foarte vizibil, totuşi – pe care ea continuă să se afle acum, dar nu poate să nu constate că istoria a intervenit în defavoarea euforiei recuperative pe care mulţi intelectuali români au încercat-o în „pelerinajele” pariziene care a urmat Revoluţiei: posteritatea Monicăi Lovinescu se rostuieşte, cum e şi firesc, pe relativizări, pe o calmă aşezare a accentelor, pe distanţări obiectivizante.
Dintre categoriile kierkegaardiene clasice, Tania Radu se mulează pe cea morală, etică. Obsesiv, criteriul moral apare peste tot, inclusiv în grila de selecţie. Recluziunea intrasistemică i-a îngăduit autoarei, în mod paradoxal, o dublă poziţionare culturală, privilegiul insider-ului (care ştie cum funcţionează sistemul, cine pe cine cauţionează şi de ce, cum se leagă firele în ghem) combinându-se – benefic, aş spune – cu detaşarea celui care se poate ridica deasupra agitaţiei din muşuroi, transcenderea fiind facilitată de excesul de informaţie, nu de carenţa ei. Am regăsit, în selecţia prozatorilor (Dan Stanca, Ioan T. Morar, Florian Filip, Radu Aldulescu, Doina Ruşti, Ioana Nicolaie etc. – citiţi, mulţi dintre ei, monografic, sistematic) grila „canonică” uzuală, confirmată de privilegiile „de export” ale fostei conduceri a ICR-ului. Indiciul cel mai fierbinte îl reprezintă generozitatea cu care Tania Radu scrie despre De ce iubim femeile, culegerea răsfăţată a lui Mircea Cărtărescu, „nimfomania” textuală de aici fiind explicată ca o „revizitare morală a vârstei de aur” (am dubii că este aşa…). Cele mai substanţiale pagini îi sunt dedicate lui Dan Stanca (Mut; Noaptea lui Iuda; Craii şi morţii; Jurnalul aşteptării) şi lui Ioan T. Morar (Lindenfeld; Negru şi roşu), deşi permutările textuale şi identitare ale celui dintâi mi s-au părut, adesea, prea căutate, prea cusute cu odgonul, iar verosimilitatea potemkiniadei din Lindenfeld cam îndoielnică. Am admirat, însă, disponibilitatea Taniei Radu de a participa la joc, de a cauţiona histrionismul existenţial şi texual, deşi nu pare să fie făcută pentru acesta din urmă. Sunt de relevat, pe de altă parte, puterea de comprehensiune a criticului (întotdeauna foarte corect în redarea percepţiei structurale) şi disponibilitatea de a releva greşeli, pasaje excedentare sau construcţii trase de păr, exacerbate în romanele pe care le discută. Ca şi în secţiunea dedicată memorialisticii, perspectiva de lucru privilegiată e cea post-hermeneutică, extra-teoretică (şi -teoretizantă), riscul fiind însă acela al debuşării în descriptivism.
E obligatoriu să dedicăm un ultim paragraf atenţiei pe care Tania Radu (ca şi Dan C. Mihălescu, de altfel) o investeşte în înţelegerea culturii clujene, ceea ce înseamnă, în principal – pe lângă consemnarea Armaghedonului Martei Petreu sau a Ploilor amare (de Al. Vlad) – urmărirea cu atenţie a fluctuaţiilor de psihologie şi de percepţie de care a avut parte Mircea Zaciu, în anii care i-au premers moartea şi în cei de după. Iată, de pildă, diagnosticul pus după ce Ion Brad (autorul referatului oficial care a blocat DSR-ul) a decis să publice scrisorile pe care i le-a adresat Profesorul, reconfirmând aserţiunea că nu poţi să dispui întotdeauna de posteritatea idilică, neiertătoare pe care ai visat-o: „Epistolele lui Mircea Zaciu au aproape toate un tipar fix: story-ul disperărilor şi nemulţumirilor cotidiene, urmat de lista solicitărilor amicale adresate destinatarului. […] Tonul e de fiecare dată pasionat, febril. […] Bolile părinţilor sau ale rudelor apropiate, problemele locative, meandrele promovărilor universitare, blocajele editoriale sunt tot atâtea tragedii personale, înfruntate cu toată energia psihică pusă la bătaie. Hipersensibil, iritabil peste măsură, Zaciu are nevoie de puncte de sprijin şi, când nu le are, aproape le inventează.”
Diagnosticul e exact, situându-se prin sagacitate mult deasupra a ceea ce se gândeşte în Ardeal despre subiect, el putând fi aplicat şi Jurnalului, obiectiv doar acolo unde nu mistifică. I-aş adăuga acestui diagnostic de feminitate isteroidă generativă un singur codicil, şi anume vastul păienjeniş de aversiuni elaborate pe care l-a construit Mircea Zaciu de-a lungul vieţii, principalii „beneficiari” ai acestuia fiind, în mod cu totul paradoxal, două victime predilecte: Adrian Marino şi… autorul însuşi (!). Iată o proximitate ironică, produsă de timp, pe care Zaciu, nici în ruptul capului, nu şi-ar fi dorit-o…
