Construit prin alternarea a două căi, dincolo de aceea unică, a istoriei, din interior şi din exterior, prin voci şi dosare de viaţă, Beniamin este un roman istoric şi istorisitor, politic, etic, psihologic şi mentalitar, religios fără sau dincolo de religiozitate, un roman nu neapărat concentrat, dar cu miez şi cu miză.
Două femei din romanul lui Eugen Uricaru, Beniamin (2014), se mărturisesc în postură de „adepte” ale personajului central. Cea zisă Scândurica, pe numele ei Lilioara, întruchipează un soi de proteism relativizant: „Eu sunt pentru fiecare 
altcineva”. Pare neglijabilă, ignorantă, această localnică din Lespezi, dar are mica ei complexitate. Vede dincolo de cuvinte. Faptele şi nu vorbele, întâmplările declară ea că o atrag. Curioasă, ascultă, ca şi Simon, dar este şi o cititoare, una romanţioasă. Ne spune că a citit toată colecţia romanului de dragoste de la Editura Eminescu… Are deci contact cu limbajul, un anumit spirit epic, imaginativ. Relatând întâmplări, recunoaşte: „Le mai înfloream”. Forţează într-un fel poetic expresia: „Eu sunt ca iarba, ies din pământ chiar şi sub tălpile tale”. Din minimă raţiune morală, constată „cât de strâmbă e lumea”. Învaţă însă de la „iubitul” ei că „de lume nu scapi, de lume şi de stăpânii ei”. Şi este total dedicată lui: „Nimic altceva decât Beniamin nu contează în viaţa mea”. Îl iubeşte fără dragoste, din principiu, spiritual, ca o soră. Repetă în acest sens: „Chiar îl iubeam pe Beniamin”. Stă „în umbra lui”. Am constatat că tot o umbră a acestuia se considerase şi ambiguul, vicleanul Hariton Milea. Lilioara-Scândurica pare a-l cunoaşte mai bine decât fratele său Simon pe Beniamin: are degete reci, spune cea care vede, poetic, odată, cum „focul era verde şi rece”, sau că nu râde. Mai presus de toate o impresionează înţelepciunea lui. Beniamin „luminează minţile tuturor care îşi doresc acest lucru”. La un fel de mistică a predestinării protectoare ajung securiştii care-l păzesc şi nu cel supravegheat, crede femeia: ei „ştiau că viaţa lor era deja scrisă (…) nu era vina lor”.
Beniamin i-ar fi mărturisit că vrea să vadă „ce e dincolo”, fără a preciza altceva. De aceea ea capătă convingerea că el vine „din lucrurile necunoscute”, din nou cât se poate de vag. Concreteţe capătă doar un fel de conştiinţă fantastică, mitică, de altfel generalizată: Beniamin „a ieşit din lanul de porumb ca şi cum ar fi ieşit dintr-un nor”. Ca vraci sui
generis, ea ştie că Beniamin vindecă de dureri de cap. De aici trece, ca şi cum ar sări un pârleaz, la a crede că el ar fi putut să învie morţii… Ea ajunge un fel de ucenică provincială a neobişnuitului ins care aminteşte, după 37 de ani, de Mihi Farca din Bunavestire, romanul lui Breban, cu a cărui lectură paralelă mi se pare potrivit de a fi urmat. Pe acest iluminător, substituit la modul eretic lui Isus, de altfel ignorat de ea, recunoaşte franc şi cu un fel de încântare compensativă la neîmpărţirea iubirii că, pur şi simplu, îl influenţează. Este o ucenică şi un alt agent de influenţă, întâmplător, neinstrumentalizat de Sistem. Şi ea îl împinge spre Timişoara, cu gând bun, însă, ca „să nu ştie cei ce te urmăresc unde eşti”. Scândurica-Lelioara nu-i uită „porunca”, în fine recomandarea: „mare grijă ce-ţi doreşti”, de vreme ce ea însăşi ajunge să spună, într-o inconştientă iluminare, chiar securiştilor: „Nici nu ştiţi ce vă doriţi”.
Marlena împarte, în felul său, câteva trăsături cu Scândurica, dar se desparte de aceasta în unele privinţe. Apropierea ne duce cu gândul că mai degrabă i se supune. Marlena are o mică teorie a cunoaşterii care rezidă în mişcarea care generează „schimbarea unghiului de vedere”. Totul curge, se duce, se relativizează, dispare. Dispariţia – lui Beniamin, îndeosebi, dar nu numai, sunt mai multe dispariţii, (d)efective, enigmatice, în această carte – este punctul central al romanului. „Totul curge, nimic nu rămâne neschimbat”, fraza lui Heraclit, ajunge aici, însă, aparenţă, mişcare goală, reţinere sau rezistenţă de putere sistemică, la scară istorică. Precum Scândurica, Marlena este atrasă de fapte, de epic. Fără să fie cititoare de romane despre iubire, Marlena este, prin ea însăşi, o inventatoare de întâmplări. Într-un prim stadiu, ea are cugetul diferit, ba chiar opus, cugetului lui Beniamin. Se recunoaşte puternic atrasă de imaginaţie (vezi moto-ul!), pe motivul că aceasta place, Beniamin fiind atras de suferinţa care displace. Hedonism, estetism, în contrast cu eticismul, toate fiind, iată, trăite în modul cel mai natural. Trebuie subliniat că personajele acestea sunt, în pofida laturii lor simbolice, abstracte, naturi, nu au esenţă culturală, artistică, filosofică, religioasă, decât în felul ţăranilor lui M. Sadoveanu, priviţi ca intelectuali după criterii de dincolo de clasă socială şi de şcoală. Relaţia sa cu cărţile nu este aceea de cititor. Este una de cetăţean într-un sistem anticultural, utopic, distrugător. Ea asistă la arderea cărţilor apărute înainte de 1949.
Marlena se transformă însă sub influenţa lui Beniamin (să-l numim şi pe el agent de influenţă?!), şi sub îndrumarea lui se apropie de realitate şi adevăr. El îi atrage atenţia că existentul, existent în sine, şi nu ca efect al mişcării întru schimbarea punctului de vedere, este şi fals, ireal, nu doar adevărat. Vecină şi prietenă din aceeaşi ceată de copii, şi ea îl numeşte pe Beniamin „iubitul meu”. Să adaug că chiar numele ei, de data aceasta, Mar(i)lena semnifică „cea iubită”. Ca martoră, ea relatează că Beniamin atrage atenţia prin acţiuni neobişnuite. Împarte pâini sau, deşi nu ştie să înoate, salvează de la înec un tânăr care în zadar cunoaşte înotul. Dar mai cu seamă mângâie, nu numai trupurile şi minţile oamenilor, dar şi trupul unui câine. Este o javră numită Nae, poartă aşadar prenumele scurtat pentru Nicolae, existent la dictatorul care va fi eliminat, ca şi la un alt personaj important din sistem. Pentru că toţi şi toate trebuie să poarte un nume, vorba unui poet, dar într-un mod deloc întâmplător. Supraveghetorii din Dacia de la colţul străzii îl calcă pe Nae, şi câinele este înconjurat de mulţimea care aştepta la poarta mângâietorului lor. Câinele nu moare nici el deloc ca un câine. „Murise pur şi simplu strivit, cum erau omorâţi prinţii, fraţii sultanului ori ai marelui han.” Analogia aparţine Marilenei şi, da, de data aceasta este una livrescă: precizează că o ia dintr-o carte citită, însă uitată. După moarte, ca într-o carte unică, survine învierea: Beniamin mângâie câinele şi îl învie. Spre mânia securiştilor de la colţul străzii, puşi la colţ din orice unghi ai privi, şi spre uimirea mulţimii venetice. Cum se vede foarte uşor, cei „temuţi” produc teamă unora care se tem de ei înşişi, mai exact de faptele lor.
Şi Marlena, iubitoare a lui Beniamin, îi cere acestuia, sfătuită de Scândurica (şi ea întâmplător agent de influenţă!), să fugă la Timişoara, ca să scape de supraveghere. Auzindu-l pe el spunând unora că „va fi sărbătoare în curând”, ea leagă faptul mişcător de la Timişoara de Beniamin şi forţa cuvântului său. Cu convingerea înfricoşată că el a dispărut.
Hariton Milea, personaj cu pondere considerabilă, apare în roman nu numai privit din faţă, de Simon, dar şi din profil, de un narator nevăzut. Şef la un depozit de materiale (bunurile definesc comunismul şi nu banii, să ne reamintim ideea de bază a sistemului), numit Iulian sau Iulică, el se schimbă nu la faţă, dar la nume, şi în chip, vorba vine, de Hariton Milea, vine la Lespezi ca „să-şi schimbe viaţa”. Viaţa şi-o schimbă cei care „poartă suferinţa”. El „voia să trăiască de parcă s-ar fi născut din nou”. Profesia sa de credinţă şi făptuire este comună, ca a lui Simon, voluntaristă: capeţi o viaţă nouă dacă devii hotărât, ferm. Om de decizie sui generis. Ni-l dezvăluie însă gestionarul Cos
tel Pisică şi îl numeşte „un viclean şi jumătate”. Misiunea lui este să-l oprească din ascensiune pe Beniamin. Până să fie şi el pierdut, pare că-l protejează pe „vraciul” care mângâie suferinţele reale sau închipuite ale vizitatorilor, în poarta casei, posibil acuzat că ar practica un soi de medicină fără calificare. (Şi nu că ar predica într-o anume biserică, absentă în acest roman istoric şi politic, etic şi mentalitar, religios fără religiozitate.) Hariton îşi iese din rol şi devine într-un fel invidios faţă de Beniamin, recunoscut şi de el ca fiind „un om neobişnuit”. El este atras, ca Simon, dar într-un fel convins, pe calea limbajului, luat în literă şi nu în spirit. Ceea ce îl seduce (şi) pe el este forţa cuvintelor. O putere ideologică, propagandistică. Alta decât în retorica oficială a comunismului (inter)naţionalist. Naratorul nevăzut notează: „Cuvintele lui (Beniamin) erau atât de limpezi şi de adevărate încât chiar puteau să-ţi schimbe viaţa”.
Există două capitole, ca atare un dublu profil al lui Neculai Crăciun, purtătorul iniţialelor lui Nicolae Ceauşescu, tiranul nostru, nu mai puţin al Sistemului şi colaboratorilor lui, asasinat în ziua Crăciunului. Atotştiutor în sens îngust raţionalist, deci ştiutor şi al ştiutorilor, el cunoaşte faptul că Ceauşescu (Ăl Mare) a ameninţat cu producerea în România a bombei atomice, actul (de limbaj) fatal pentru el. Ceauşescu este asemănat, prin fixaţie, cu Hitler. În România (de…) comunizată, a existat însă un plan de rezervă, „dizidenţă”, supravieţuire, ascundere şi chiar dispariţie. Axioma planului: cade comunismul, dar rezistă Puterea. Refăcută, ca o reptilă tăiată şi brusc regenerată, şi continuată de un grup sau cerc al politicului mereu închis.
Crăciun este la curent, prin supraveghetori, cu faptele din obscurul oraş Lespezi, pentru el o simplă psihoză de masă umană oarecare, cu toate că nu ignoră primejdia iscată din partea mulţimilor. Prezentul o favorizează. Românii au ajuns să voiască eliberarea de orice fel, chiar cu preţul de a redeveni supuşi străinilor, fie şi ruşilor. Pe mica scenă scufundată şi totodată înălţată la Lespezi, el află o previzibilă repetiţie curentă în istorie. Iluminatul din Lespezi, fugit de aici printr-un lan de porumb, cu toate că în realitate nici vindecător, nici ghicitor, este pentru el doar un urmaş al lui Rasputin din Rusia ţaristă ori al lui Hannsen, prezicătorul din vremea lui Hitler.
Neculai Crăciun are de mult timp ca instrument un colaborator mereu util în Todor Grancea. Rolulul său activ, „sacrificial”, la Timişoara, este determinant în planul de rezervă salvator de clasă… politică. Todor Grancea îşi începuse cariera la Peta, lângă Timişoara, cea bine aleasă pentru prăbuşirea înălţătoare a puterii politice. Timişoara cea multietnică este un „loc foarte instabil”, cel mai potrivit pentru farsa, „înscenarea finală”. Crăciun dispune şi de alţi inşi abili, ca episodicul profesor Rafael Cârlan (unul dintre asasinaţi poartă numele ori porecla Calu). Se foloseşte şi de intelectuali, pentru aceştia doar îi consideră importanţi. E la zi cu toate jocurile politice interne şi externe. Stăpâneşte cum se cade, dar deloc cumsecade, un vast referenţial istoric. O conştiinţă extradiegetică notează că după comunism survine o schimbare „destul de urâtă”. Iată piesa, iată rolurile. Politicienii comunişti, abili, inteligenţi, sunt, totuşi, nişte „bandiţi cumsecade”, păstrând puterea într-o tranziţie a bulibăşelii şi anarhiei asistemice: nici comunism, nici capitalism. Paradigmatic pentru sistem, nu numai pentru Neculai Crăciun, este în această (dez)ordine un alt personaj episodic, moscovitul, kominternistul Bibi (alteori Bebe!) Ianculescu, cel cu „porunca” politică unică, totală, de „vigilenţă şi unitate”, pentru păstrarea unui control absolut.
În cel de-al doilea capitol dedicat lui în roman, Neculai Crăciun este trimis în misiune, cu ordin verbal, la Timişoara, în zilele din decembrie 1989. În haosul culminant din 22 decembrie 1989 răzbate doar fericirea supravieţuirii. Memorabil, pe deplin semnificativ, este momentul în care „coada” umană – cu o conştiinţă schizoidă şi paranoică deopotrivă – la detergentul atât de râvnit Dero este continuată şi când cad alături 16 împuşcaţi. Armata şi miliţia aplică Planul de rezervă, altfel previzibil, prin gloanţe. Se strigă „Armata e cu noi”, dar ea este cu unii şi, cu alţii, de fapt, „în noi”. Dintre cele 45 sau 46 de cadavre planificate, aduse de pe străzi la morga spitalului, lipseşte acela „palid ca un mort”, hemofilic, şi se crede că supravieţuitorul nu este din lumea aceasta, pentru că istoria se mitizează, cum s-ar zice, la foc automat. Şi pentru că trebuie întotdeauna să existe eroi şi victime în escatologia puterii politice, Crăciun îl ucide pe Grancea, făcătorul îşi distruge facerea, un act esenţial în prefacerea istoriei. Iar „planul său de rezervă va funcţiona perfect”, ceea ce este de citit în paralel şi în opoziţie cu Planul divin, creştin, de mântuire. Istoria (îşi) asigură surogatul de speranţă.
Al doilea stâlp al puterii din roman, Todor Grancea, pleacă în ascuns la Timişoara, cu o trecere prin localitatea Peta, unde se lansase în carieră. Datele istorice ale momentului – unele mai curând marcate de generalitate decât de individualitate epică, pentru că nu este uşoară, în momente de climax (inter)naţional, trecerea de la istorie la istorii – sunt cele rulate de jurnalişti şi unii istorici: tentativa unui Ceauşescu (inconştient de izolarea totală, comparat din nou cu Hitler) de a încheia o afacere economică salvatoare în Iran, scrisoarea celor şase disidenţi în cap cu Brucan, agenturile, spionii, înţelegerea dintre SUA şi URSS, lipsuri materiale ale populaţiei (despre care se spune exagerat că jumătate avea carnet de Partid), aşteptarea dezastrului în acalmie, firava memorie colectivă etc. Istoria mai închide un cerc, precum acelea care rămân pe apă în urma aruncării unei pietre (de către un nebun, de către un înţelept?), iar lumea este întoarsă de unde a plecat în 1946.
Şi pentru Grancea, Bebe Ianculescu este un „garant al purităţii liniei politice”. Raţionalismul rece, cinic, abia se clatină. „Pe mine mă sperie (…) ceea ce nu înţeleg”, recunoaşte aplicantul politic al liniei pure şi dure. Există Puterea şi abia prin ea există cei puternici. „Puterea nu aparţine niciodată unui personaj greşit.” Puterea îi părăseşte pe cei neatenţi cu ea. Iubirea, supunerea faţă de Putere, au supraveghetori. Neculai Crăciun este recunoscut ca fiind un „dulău de pază”. Din perspectiva (supra)forţei politice, identitatea rămâne pur şi, iarăşi, dur maniheistă, dar şi interşanjabilă: trebuie să ştii cine eşti, „stăpânul ori prada”. Este reală frica celor de la putere. Ei ştiu că puterea funcţionează internaţionalist, geopolitic, este ca un ocean sau mai curând ca un fluviu cu izvor recunoscut. Istoria comunistă din România a însemnat ca atare sovietism cu, apoi fără sovietici. Etnicitatea rămâne secundară, dacă nu doar pretextuală. Clasa – ca masă – socială ar explica însă tot (de)mersul istoric particular, nicidecum general, în comunismul românesc: cei 95% ţărani (unii travestiţi silnic în muncitori, Lespezi fiind şi pentru Grancea „oraşul acela de ţărani mutaţi la bloc”, şi chiar, ar trebui adăugat, travestiţi în intelectuali), sunt din principiu conservatori, nereformabili.
În planul de eliminare a celor de la putere, preocupant pentru „dulăul de pază” Neculai Crăciun, cu începutul concret al spargerii vitrinelor, implicarea unui preot maghiar, aici nenumit, pentru a-l evidenţia pe cel ficţiune numit Beniamin, rămâne unica religioasă, dar şi aceasta cu un solid fond social şi politic. Cei doi, Crăciun şi Grancea, deranjaţi doar că Beniamin i-a scăpat pe supraveghetorii săi, căţeii de pază, de furia oamenilor, în episodul în care călcaseră cu Dacia câinele Nae, rămân nelămuriţi, am spune interzişi, de rolul şi rostul final al tânărului din Lespezi. Unul ca el, mereu, va putea încurca iţele istoriei, ale puterii.
Construit prin alternarea a două căi, dincolo de aceea unică, a istoriei, din interior şi din exterior, prin voci şi dosare de viaţă, Beniamin este un roman istoric şi istorisitor, politic, etic, psihologic şi mentalitar, religios fără sau dincolo de religiozitate, un roman nu neapărat concentrat, dar cu miez şi cu miză.
