O carte în dezbatere
Eugen Uricaru, Beniamin
Editura Cartea Românească, 2014
Inventând şi stăpânind o lume, harnic şi cu har, Eugen Uricaru crede în realitatea care se naşte din cuvânt. Stivuite, cărţile sale par „cronica” unei ficţiuni, dilatată, inundând şi ocupând Lumea, trecută, totuşi, prin furcile istoriei. Scriitorul iubeşte misterul şi ceremonialul, farmecul arhaic şi ne reaminteşte, prin personajele sale, că visul este o parte din viaţă.
În 1983, răspunzând unei anchete (v. Romanul românesc de azi, în Caiete critice, nr. 1-2), Eugen Uricaru constata că, în relaţia romanului cu politica/ politicul, singura legătură ar fi conectivul despre, romanul fiind folosit (abuziv) ca „instrument politic”. În epocă, reamintim, el „funcţiona” ca înlocuitor, suplinind absenţa studiilor de istorie, sociologie sau politologie; cultivând strategiile subversiunii, esopismul, criticismul (temperat, blamând trecutul), bucurându-se, însă, de o imensă popularitate, romanul, cu deosebire cel politic, dobândise, prin forţa de impact, odată cu epidemia romanescă a „obsedantului deceniu”, un uriaş rol social. Acceptându-i-se, desigur, în plină vogă, limitele, asupra cărora, de pildă, atrăgea atenţia Monica Lovinescu, semnalând „copyright-ul absolut” al Partidului, amputând aşa-zisa „proză de curaj”, ocolind, de regulă, prezentul. Notând, în prelungirea ideii şi polemizând, discret, cu N. Manolescu, că şi curajul individual „poate folosi într-o societate ce-şi ascunde sieşi realitatea”. Cum era, evident, cea românească.
Pe de altă parte, trebuie să observăm că Eugen Uricaru (n. 1 noiembrie 1946, Buhuşi) este el însuşi un personaj enigmatic, cu „vocaţia secretului” (cf. Alex Ştefănescu), îmbrăţişând stilul conspirativ, misteric, păstrând – în prozele sale – un rest nedezlegat, reverberând ezoteric. Chiar dacă a purces, în ramă ficţională, la o ambiţioasă cronică a societăţii româneşti şi, inevitabil, a metabolizat o imensă bibliografie, scriitorul, fantazând, propune o interpretare liberă, în halou ambiguizant şi o reconstituire afectivă, în ceaţa reveriei, plonjând în atemporalitate. „Desprinderea” faptelor din real se încarcă de taină şi procură revelaţii, asigurând, totodată, concreteţe ficţională şi o scriitură elegantă, de „stil artist”, lăudată de toată lumea. În pofida acestor premise (potrivnice?), cărţile sale pot intra, credem, sub umbrela excesiv-primitoare a romanului politic, astăzi politicul, se ştie, intersectând toate palierele organismului social. Cu atât mai mult, cel mai recent roman (Beniamin, Editura Cartea Românească, 2014), consacrat – indirect – evenimentelor din decembrie 1989 (sau „duhului Revoluţiei”, mai exact), considerat – prin vocea lui G. Dimisianu – şi cel mai actual.
În fond, cu ani în urmă, Petru Poantă punea aceeaşi întrebare: „Sunt romanele lui Eugen Uricaru nişte romane politice?” Or, întreprinzătorul prozator, tenace şi inteligent, desfăşurând epic un program, dovedea că testează, din varii unghiuri, această specie în configurare, nebuloasă şi expansivă, câtă vreme titlurile sale orbitau în jurul temei; erau, sublinia criticul, romane despre putere, întreţinând haloul enigmistic, cu revelaţii fantastice şi prelungiri simbolistice, convocând şi invocând inexplicabilul. Ceea ce remarcase, expeditiv, Marian Popa rămâne valabil: Eugen Uricaru, un profesionist, indiscutabil, „scrie mult şi lesne”, cu stimul ocult, simetrizând descripţia realistă cu inserţia fantastică. Sfidând chingile temporale, plonjând în supranatural, în care nimic nu este ceea ce pare, el, într-o formulă personală, urmată cu tenacitate, de elegantă identitate stilistică, sub primejdia reţetarului, însă, ne dezvăluie, dincolo de realitate, o lume în care visul şi nevoia de sacru o fac nu doar îmbogăţită, ci şi „posibilă”. În fond, exerciţiile sale de imaginaţie, dezvoltând fantasticul parabolic sunt (ca premisă) proze cu subiect istoric, politizate pe latură conspiraţionistă.
„Bucureştenizat” din 1990, cu funcţii importante (ataşat cultural la Atena, director adjunct al Accademia di Romania, preşedinte al Uniunii Scriitorilor ş.a.), Eugen Uricaru este, în primul rând, un povestitor. Dar imaginaţia, sublinia Marian Papahagi, e controlată abil de inteligenţă; iar realismul său (magic, putem adăuga) mixează, şi el, ingredientele care l-au făcut celebru pe alte meridiane, fără a folosi, pe faţă, „jocurile” estetico-politice, precum atâtea nume ilustre, călcând în străchinile combativismului radicalizat. False romane istorice, după I. Adam, îmbrăcând evenimentul istoric (interpretabil) într-un ha
lou ficţionar, cărţile lui Uricaru, în pofida autonomiei (relative), comunică; aduc în scenă personaje de legătură, inşi ciudaţi şi locuri stranii, propun conexiuni, sunt volume „încapsulate”, deopotrivă cronică şi parabolă, epicizând simbolul până în pragul unui tragism mistic (cf. C. Cubleşan), precum în Beniamin. Pomenitul roman pare a isprăvi un ciclu, deschis, reamintim, cu Supunerea (2006), continuat cu Cât ar cântări un înger (2008) şi Plan de rezervă (2011); încercând, într-o panoramare vastă, radiografierea unui sistem, stăpânit de „strânsoarea de oţel” a fricii, impunând legea devotamentului şi, desigur, după „igrasia” sovietizantă, „curăţirea” trecutului (cel „plin de surprize”, cum ne asigură Todor Grancea, unul dintre protagonişti, un profesionist al Puterii). Construind un „năvod” satanic, controlat de răul inventiv, sistemul pare a merge de la sine, chiar în plin balamuc („al lui Ceaşcă”). Reprezentant al Instituţiei, Neculai Crăciun, „omul care face daruri”, vrea să pregătească viitorul „care nu se vede”, inventând opoziţia: tineri „sub control”, viitori disidenţi, necesari plănuitei rocade, o construcţie, fireşte, invizibilă, o iniţiativă aluzivă, enigmatică. Grupul de la Acvariu este un astfel de club de discuţii, animat de profesorul Cârlan („tânărul Marx”), supravegheat de „curiosul” Crăciun, un om misterios, acceptat acolo. Înţelegând că preventivul „plan de rezervă” îngăduie să fiarbă apa din oală, sub capac, evident, băieţii de la Acvariu „clănţănind”, în acel presupus cenaclu, conform planului secret Fata Morgana. Deocamdată, suntem la începutul domniei lui Ceauşescu, văzut de bătrânii din Partid drept „un ţărănuş încăpăţânat, manevrabil”. Noul lider înlătură, în timp, grupul moscoviţilor; Partidul devine un partid de masă, din garda veche supravieţuieşte „vulpoiul” Bibi Ianculescu-„nemuritorul”, creierul ideologic. Tandemul Todor Grancea, cel aproape de „flacăra puterii” şi Neculai Crăciun, luând pulsul străzii, reprezintă cuplul de forţă, represiv, veghind „dosărelul” mişcării, atenţi la „fisura din baraj” şi pregătind explozia „controlată”.
Dacă maistrul Nelu Părăluţă, cu lecturi din Lenin, ducând, totuşi, o existenţă amniotică, descoperă „fereastra” spre o altă lume, schimbându-şi brusc viaţa, croind planuri şi scriind pe ziduri, enervat de „vraja cea rea”, va fi urmărit informativ şi internat, inginerul Valer Negrea-Negrescu, „creaţia” lui Neculai Crăciun, va fi pus „la fereală”, detaşat în colonia de la Suruleşti, în „gura iadului”, o pustietate, înţelegând împrejurimea ca împrejmuire. Prin Nora Părăluţă, cea care „se rătăcea” în cărţi, o femeie ciudată, cu „bazaconii”, suferind de „lipsă de gravitaţie”, îndrăgostită de Valer, intrăm, însă, în timpul Vladiei, „o lume mică dar foarte adâncă”. Fiindcă Valer, cel pregătit pentru schimbare, poate fi un alt prinţ Pangratti, reîncarnat, iar reîntâlnirea-recunoaştere o tulbură pe Nora şi o trezeşte: „în sufletul ei s-a făcut lumină”. Cititoare famelică, în „aşteptare neliniştită”, Nora află că e ceva greşit în viaţa ei; caz „cu potenţial” şi cu reacţii întârziate (cum diagnosticase profesorul Villara, identificând morbul lui Lampers), ea trăieşte preventiv, descoperă în Valer o stare şi, prin transfer („ne mutăm dintr-un corp în altul”), dilatând timpul interior, prelungeşte, prin altă Noră (Vindereu), misterul poveştilor din Vladia.
Romanul Beniamin ne aduce, însă, înspre sfârşitul (întrevăzut) de domnie ceauşistă, spulberând mitul situaţiei ireversibile. Mare cititor şi el, ins străveziu, vorbind „învăluit”, ciudatul Beniamin, cu tată necunoscut, suferă pentru ceilalţi (uşurându-le viaţa) şi are o formidabilă putere de atracţie. El, „cel iubit”, devine un posibil mântuitor, dobândind o efigie cristică. La casa neterminată de la Câmpul Verde, la poarta lui Beniamin, s
e adună mulţimea de nefericiţi, într-un adevărat pelerinaj; clienţii „sfântuleţului” pleacă mulţumiţi, luminaţi, de la locul miracolului (Lespezi), undeva în fundul Moldovei. Cu degete străvezii, vindecătorul oficiază în pragul porţii, întărind, într-o „agitaţie tăcută”, sufletele nevolnicilor, preluându-le durerea. Persoană importantă, devenind cineva, urmărit de cei din Dacia cenuşie, Beniamin provoacă îngrijorare: „se strânge laţul”, constată Scândurica. Umbra sa, „paznicul” atoateştiutor Hariton, constată că „Beniamin e propriul său duşman”; având o misiune, el va trebui salvat; şi va fi sfătuit să plece, să se piardă în Timişoara, într-un alt colţ de ţară. Anunţând că „va fi sărbătoare în curând”, asaltat, Beniamin devenise un caz. Marlena descoperise că palidul Beniamin nu e la fel ca ceilalţi, că „minunile” lui (mersul pe apă, pâinile, câinele Nae, „înviat”) anunţă „pasul hotărâtor”. Şi Scândurica vrea ca „iubiţelul” să treacă la fapte. Beniamin era, aşadar, în primejdie; misiunea de călăuzitor, coada celor care îi aşteptau cuvintele, plecând luminaţi, supravegherea celor din Dacia veche, cenuşie, convinşi că totul e sub control, îl obligă să se ascundă, cum e povăţuit. Încât, nedorind nimic pentru sine, pe neaşteptate, la sfârşitul lui ’89, Beniamin dispare, iar echipa de filaj îi pierde urma. A plecat la Timişoara, se bănuieşte, un pământ al făgăduinţei; „acolo-i Occident”, un amestec inflamabil şi o atmosferă volatilă. Şi în acea iarnă caldă, în acele zile confuze, toate lucrurile „o luaseră la vale”, constată, îngrijorat, Todor Grancea. Ca şi tovarăşul său de luptă, Neculai Crăciun, de care îl leagă o istorie comună şi un trecut tenebros; dar şi îndelung moşitul „plan de rezervă”, Fata Morgana având „temelie”.
„Strategul” Crăciun, încrezător în „raţionalizarea” Istoriei, îşi recunoaşte, de fapt, nesiguranţa în această „tărăşenie”. Nelu Părăluţă era la balamuc, Valer Negrea-Negrescu fusese uitat, grupul de palavragii de la Acvariu, în frunte cu Paulică Becheru, nu realiza că „termenul de folosinţă a regimului” expirase, venind în întâmpinarea evenimentelor.
Amploarea fenomenului de la Lespezi (o adevărată psihoză) îl obligă să cerceteze „firul” şi să facă, din „persecutatul” Beniamin, un nume. De care noua lume avea nevoie, construind legenda. Se va deplasa, aşadar, la Lespezi, cântărind toate ipotezele. Întâmplarea îi scapă, plutind în incertitudine, asaltat de aparenţe; nu ştie dacă Beniamin era printre „ei”, cele 46 de cadavre duse la crematoriu, dacă s-a lăsat omorât pentru a rămâne în viaţă, dacă va ieşi din nou în lume, pregătit pentru ceea ce va urma / ne dorim. Cu un tată „nelumesc” (Iosif, tâmplar), cu o forţă de atracţie de neexplicat, convins că nu trebuie să uităm răul, Beniamin, un ins neobişnuit, trăieşte într-o lume diferită faţă de fratele său, Simon, martor al întâmplărilor, de care îl leagă doar o moştenire maternă: hemofilia. Un scenariu biblic, observăm, pe care „strategul” Crăciun, neliniştit, nu îl poate controla, copleşit de ceea ce nu poate fi înţeles, fiind în afara Logicii. Dar ceea ce este de neînţeles va continua să existe, filosofează Simon, ca posibilă încheiere a unui roman consacrat Revoluţiei decembriste, deloc documentar, prinzând, însă, duhul acestei mişcări. Un proiect ambiţios, construit pe schema biblică, un roman „dinamic şi salubru”, zicea Marius Miheţ, un roman admirabil despre sacrificiu, purificare, mântuire. Mortul lipsă putea fi Beniamin, duhul care a izbăvit lumea de cel Rău, ridicându-se la cer. Până şi „raţionalistul” Crăciun admite (e drept, interogativ): „Dar dacă s-a ridicat?”
Revine, aşadar, o întrebare obsesivă, care ne obligă să distingem între impostură şi destinul eroic. În Glorie, roman cu încărcătură ezoterică (uneori explicitată, ajutând cititorul), Deodat Proca nu e Soter, nu putea fi mântuitorul. Beniamin, însă, poate fi. Şi dacă Aşteptându-i pe barbari (1999, o carte, în fine, „identică manuscrisului”) vorbea, cu condei cezarpetrescian, despre nefericirile şi neputinţele noastre într-o istorie suportată, poate chiar „prescrisă”, cu un destin vitreg, amânând sau excluzând „făgăduiala libertăţii”, iată că Beniamin pune în cumpănă teza Istoriei ca farsă, consfinţind moartea utopiilor. Aşteptându-i pe învingători (1981) aducea în scenă personaje dezorientate, care nu înţelegeau evenimentele. Revenirea idealistului Goreac într-un oraş „nou” (v. Mierea) vrea să reconstituie (parodic) o perioadă tulbure, tot neînţeleasă. Şi tot sub semnul inexplicabilului se aşează destinul lui Beniamin, trezind interesul „logicianului” Neculai Crăciun, doritor a controla totul. Şi obligat, finalmente, să recunoască că rămâne, mereu, un rest nedezlegat.
Inventând şi stăpânind o lume, harnic şi cu har, Eugen Uricaru crede în realitatea care se naşte din cuvânt. Stivuite, cărţile sale par „cronica” unei ficţiuni, dilatată, inundând şi ocupând Lumea, trecută, totuşi, prin furcile istoriei. Scriitorul iubeşte misterul şi ceremonialul, farmecul arhaic şi ne reaminteşte, prin personajele sale, că visul este o parte din viaţă.
