Ştefan Borbély: Marian Dopcea despre I. Negoiţescu

La fel de limpede este şi faptul că, psihanalitic vorbind, tot acest abis cu finalitate estetizantă simte nevoia de o obiectivare, şi pentru a o realiza, Dopcea activează mai vechea sa fascinaţie pentru Negoiţescu

Volumul memorialistic al lui Marian Dopcea despre I. Negoiţescu şi prietenii săi (Aprilie, luna florilor de mai. Carte despre Ion Negoiţescu şi alţi prieteni de demult. Ed. Eikon, Bucureşti, 2017) este, în felul său, o revelaţie, prin sinceritatea participativă – uneori neconcesivă – a relatărilor şi, mai cu seamă, datorită detaliilor factuale pe care el le conţine, acestea devenind, prin publicarea cărţii, inevitabile pentru circumscrierea adevăratului I. Negoiţescu şi a mediului său existenţial din perioadă mediană a vieţii, până la plecarea în Germania. Mai e un aspect indispensabil aici, şi anume sinceritatea adoraţiei. Negoiţescu „…mi-⁠a spus de mai multe ori cum că aş fi omul cel mai pur pe care l-⁠a cunoscut vreodată” – scrie Dopcea. În contrapartidă, exegetul nu se sfieşte să-⁠şi recunoască idolatria faţă de autorul Poeziei lui Eminescu. Prima întâlnire, la o reuniune literară de la Sibiu, îl copleşeşte: „Era, pentru mine, cea mai înaltă ipostază umană şi, odată aţintită privirea asupra chipului său, nu am mai putut-⁠o desprinde.” Peste ani, învăţăcelul reiterează o veneraţie care nu-⁠l va părăsi niciodată şi care dobândise, în timp, rezonanţe nietzscheene: „Relaţia mea cu Negoiţescu a fost, îndrăznesc a zice, una de tip religios. L-⁠am privit însă ca pe un fel de zeu, nu ca pe un sfânt. Era ca zeii şi ca Arta, amoral, dincolo de Bine şi de Rău, atent însă, mereu, la reverberaţiile Răului şi ale Binelui.”

Sunt cât se poate de prevenitor în a înţelege că pasajele pe care le-⁠am reprodus pot trezi, pe bună dreptate, suspiciunea unui cititor cu simţ critic, pregătit să-⁠l acuze pe Dopcea de hagiografie. Memoriile născute din sanctificare au neajunsul de a distorsiona. Nu e cazul cu volumul de faţă. Netrădându-⁠l nici o clipă pe Negoiţescu, fiind alături de el în sihăstria relativă a locuinţei confortabile de la Bucureşti, unde criticul trăieşte claustrat pentru a-⁠şi împlini voinţa de a fi un „rob al Istoriei literaturii române”, la care lucra, împărtăşindu-⁠i melancoliile, filtrate uneori bahic, însoţindu-⁠l în agape sibiene, unde Negoiţescu venea stăruitor să-⁠l caute, lui Dopcea i se oferă privilegiul de a şti şi de a vedea mai multe decât văd şi ştiu mulţi dintre contemporanii marelui critic. Cartea decantează, obiectiv şi echilibrat (deloc adolescentin-⁠admirativ, cum s-⁠ar presupune) acest privilegiu de a fi fost un martor exemplar, căruia i se adaugă dorinţa autorului de a se pune în acord cu sine însuşi, pe fondul unei existenţe destul de convulsive, în care sublimul şi scabrosul s-⁠au întrepătruns adesea, nedorind să se separe.

Dincolo de câteva detalii, asupra cărora vom reveni, motivaţia estetizantă a introspecţiei, făcută după un reţetar dostoievskiano-⁠nietzschean, e cea mai tulburătoare din carte. „Scriu această carte – precizează Dopcea în singurătatea exasperată de la Isaccea, unde este profesor – cu sentimentul că trecutul se poate retrăi totuşi, că nu e încă pierdut pentru totdeauna. Mi-⁠am propus, dincolo de a scrie o carte despre Nego, să evoc, în măsura în care faptul este posibil, procesul încâlcit al devenirii mele intelectuale, dependente de nenumăraţi prieteni, unii de pahar, alţii de carte.” Viaţa autorului nu este dintre cele mai tipice. Născut la Ludişor, în Ţara Făgăraşului, face liceul la „Radu Negru”, unde-⁠l prinde pe Cornel Moraru în faza sa cea mai bună, de efervescenţă didactică, devorează, surescitat, marile cărţi care ne-⁠au jalonat formarea (Hugo Friedrich, Albert Béguin, Auerbach etc.), este orientat de către Moraru către marii interbelici, prin intermediul cărora ajunge la Nietzsche, estetismul devenind, pentru el, suprema valoare existenţială de referinţă, adică planul în care sublimul şi abjectul se întâlnesc la modul dionisiac, fără a fi în stare să se separe.

Cu acest „ax existenţial” ambivalent, dar trăit cu fervoare, Dopcea se înscrie la Teologia Ortodoxă sibiană, pentru care nu are vocaţie (o şi părăseşte peste doi ani, spre nemulţumirea mamei sale), dar îl interesează ca soteriologie, ca fază propedeutică pe drumul „mare” către poezie. Ţinta o reprezintă ek-⁠stasisul ca tehnică şi modalităţile de generare a unei intensităţi existenţiale care să faciliteze „ieşirea din sine”: „Eram religios, neguros, contradictoriu; tânjeam după «extaze», mă lăsam, cu voluptate, pradă orgoliului şi alcoolului; aveam vanitatea să cred că pot gândi, asemenea misticilor, antinomic.” De bună seamă, Părinţii profesori de la Teologie şi colegii de studiu (printre care se enumeră şi actualul patriarh al României, studentul Dan Ciobotea la vremea respectivă) nu repezintă o bună cameră de rezonanţă pentru această stare, Dopcea împărţin­du-⁠se, dostoievskian, între Ivan şi Dmitri Karamazov, ceea ce însemna, implicit, amoralism hiperintelectualizat şi alcool, „bomba” etilică Bufniţa, frecventată de către studenţi până la ore mici, ajutându-⁠l să devină „un băutor de cursă lungă”.

La fel de limpede este şi faptul că, psihanalitic vorbind, tot acest abis cu finalitate estetizantă simte nevoia de o obiectivare, şi pentru a o realiza, Dopcea activează mai vechea sa fascinaţie pentru Negoiţescu, de care avea nevoie pentru a „da nume” neliniştilor care-⁠l încearcă, dar şi pentru a se autodisciplina, instituind ceva ce s-⁠ar putea numi, cu o formulă preţioasă, transcendenţă coercitivă. Negoiţescu va „da sens transcendent” vieţii lui Dopcea, o va orienta prin intermediul admiraţiei, va funcţiona axiologic pentru cel rătăcit, adică va deveni, pentru prima oară în viaţa apostatului de la Teologie, o instanţă normativă şi comprehensibilă. Nici vorbă, viitorul exilat de la Isaccea va încerca ulterior s-⁠o sancţioneze, în numele libertăţii care vine din anarhie: după volumul de debut Despărţirea de plante (1976), ctitorit indirect de Negoiţescu şi direct de către Doinaş şi Al. Paleologu, va coborî adânc în universul versurilor licenţioase şi în abject, va cultiva alert marasmul de a fi exilatul bubos din provincia cea mai profundă („lehamitea şi urâtul au pus stăpânire pe aproape toată fiinţa mea”), îşi va surprinde prietenii şi cunoscuţii cu sarcasme greu de egalat (volumul antologic Culegătorii de cartofi, 2015, reproduce destule…), însă, ori de câte ori va dori să se ridice la lumină, o va face pentru a-⁠l căuta şi a-⁠l găsi pe Negoiţescu.

Intensitatea catharctică a volumului de faţă e, de aceea, incontestabilă. O slujeşte un destin care l-⁠a pus mereu pe Dopcea în proximitatea unor oameni deosebiţi, pe care, în ciuda firii sale înnegurate, a ştiut să îi admire. Căutându-⁠l la Teologia sibiană, Negoiţescu îi face legătura cu Wolf von Aichelburg, traducător, scriitor, compozitor, drumeţ infatigabil, dar şi un om fabulos, capabil de gesturi expresive uluitoare, ca atunci când, răspunzând solicitării lui Dopcea de a-⁠l explica pe Ivan Karamazov, îi răspunde că e greu de făcut prin cuvinte, dar i-⁠l…dansează pur şi simplu, ca un satir tragic. Înscriindu-⁠se la Filologia bucureşteană în 1972, Dopcea prinde, din plin, neliniştea ferventă a unei lumi în mişcare: e coleg de facultate cu Dan C. Mihăilescu, Marian Popescu, Mihai Coman, dar şi cu Costică Sorescu sau Artur Silvestri, asistă (cu suspiciune metodică) la promovarea textualismului (Ioan Flora, M. Nedelciu, Ghe. Crăciun, Ctin Stan), e coleg de cămin cu Mircea Scarlat şi martor al „exploziei” pe care a reprezentat-⁠o sosirea lui Mircea Cărtărescu în literatură. În paralel, frecventează asiduu nume mari ale literaturii bucureştene (Ov.S. Crohmălniceanu, de pildă), multe „racorduri” fiind făcute în mod direct de către I. Negoiţescu, prin recomandări orale şi scrise.

Axul vieţii sale îl reprezintă, însă, în continuare, casa lui Negoiţescu, unde merge sistematic. E o investiţie unilaterală? Impresionant e că nu: poate nu e prezumţios să spunem că, sub aspect uman, cei doi au nevoie unul de celălalt, se completează. Portretul pe care îl face Dopcea criticului e foarte nuanţat: „avea o percepţie preponderent emoţională – şi intuitiv metaforică asupra lumii…”; „Nego era apolitic. Nimic nu părea să-⁠l intereseze din ceea ce se întâmpla în cetate. Ziare nu citea, cred, niciodată, iar în primii ani în care l-⁠am cunoscut nu avea nici televizor.” E colecţionar de obiecte anacronice, pentru care e pregătit să plătească regeşte, şi e la cuţite moi cu Balotă. Trăieşte din plin expresivitatea histrionică, stilată, prin mici scenete domestice impovizate, ca atunci când îl denunţă pe Doinaş că citeşte cu nesaţ literatură poliţistă. În mod inerent, autorul înregistrează şi aversiunile lui Negoiţescu, întrucât prietenia cu el deschide, într-⁠adevăr, multe uşi, dar şi închide altele. Interesantă e recunoaşterea mediată, care e o cutumă a literaturii române, până azi: atunci când lui Negoiţescu i se vorbeşte despre un nume literar nou, el se uită imediat după cine îl cauţionează. X devine semnificativ doar dacă Manolescu sau Raicu au scris despre el. Altminteri, geniu să fie, dar nu contează…

Să încheiem cu două detalii punctuale. Atunci când Negoiţescu se decide să publice epistolarul cu Radu Stanca, îl cheamă pe Dopcea să pună scrisorile în ordinea dorită. Împreună trăiesc ei şi faimosul episod al topirii de către cenzură a Lămpii lui Aladin, la câteva zile după apariţia volumului, când tânărul filolog are parte de o victorie manipulativă neaşteptată: pe căi foarte ocolite, el izbuteşte să pună mâna pe un exemplar direct din editură (cartea n-⁠a fost comercializată), fiind, în momentul de faţă, printre puţinii bibliofili din ţară care deţin volumul.