Cassian Maria Spiridon, cunoscutul poet, eseist şi publicist, autor a vreo 70 de cărţi, îşi adaugă la bogata bibliografie un volum de studii despre Nichita Stănescu, Gândurile cu vedere ale lui Nichita Stănescu (Iaşi, Editura Cartea Românească Educaţional, 2021), aducând probe noi asupra personalităţii şi actualităţii marelui poet, în pofida campaniei de discreditare care nu l‑a ocolit nici pe autorul Necuvintelor după 1989. Continuă, în acest sens, pe Adrian Dinu Rachieru cu luarea de atitudine estetică din titlul polemic Nichita Stănescu – un idol fals? (Iaşi, Editura Princeps, 2006). Altminteri, între poeţii „generaţiei ’60”, Nichita Stănescu s‑a bucurat nu numai până la „revoluţie” de statuarea unei inconfundabile singularităţi canonice, dovadă stând monografiile care i‑au fost dedicate, între care amintim: Ion Pop, Nichita Stănescu. Spaţiul şi măştile poeziei (Bucureşti, Editura Albatros, 1980); Alex. Ştefănescu, Introducere în opera lui Nichita Stănescu (Bucureşti, Editura Minerva, 1986); Daniel Dimitriu, Nichita Sănescu. Geneza poemului (Iaşi, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 1997); Doina Uricariu, Nichita Stănescu. Lirismul paradoxal (Bucureşti, Editura Du Style, 1998); Ion Pachia Tatomirescu, Nichita Stănescu şi paradoxismul (Timişoara, 2000); C.Z. Bustiuc, Nichita Stănescu, poet al Logosului şi Divinităţii (Constanţa, 2001); Carmen‑Maria Mecu, Nichita Stănescu prin lentile de psiholog (Bucureşti, 2001); Corin Braga, Nichita Stănescu. Orizontul imaginar (Cluj‑Napoca, Editura Dacia, 2002); Vasile Spiridon, Nichita Stănescu. Monografie (Braşov, Editura Aula, 2003); Vasile Spiridon, Viziunile învinsului de profesie Nichita (Iaşi, Editura Timpul, 2003); Mircea Bârsilă, Introducere în poetica lui Nichita Stănescu (Piteşti, Editura Paralele 45, 2006); Sorin Dumitrescu, Tablou cu ochi. In memoriam Nichita (Bucureşti, Editura Anastasia, 2013); Vasile Bardan, Nichita Stănescu: poet transmodern (Târgovişte, Editura Bibliotheca, 2019). La care se pot adăuga studii, bibliografii semnate de Constantin Crişan, Ştefania Mincu, Nicolae Mohorea‑Corni, Oana Chelaru‑Murăraş, Carmen Cărăbuş ş.a., ca să nu mai vorbim de imensa bibliografie risipită prin reviste şi ziare. Domină, fireşte, evocările, notaţiile impresioniste, etichetările induse de diversele „complexe de cultură” ale comentatorilor.
Cassian Maria Spiridon adună în noul volum patru eseuri apărute în „Convorbiri literare”, ca ample editoriale, în numerele 3/1998 (Roşu vertical), 5,6/2003 (Etic şi estetic), 12/2013 (Gândurile
cu vedere ale lui Nichita Stănescu) şi 3/2019 (Discurs şi poezie). În primul text, porneşte de la cartea lui Daniel Dimitriu, insistându‑se asupra unor controverse, precum ligatura dintre apariţia fulminantă a lui Nicolae Labiş şi Nichita Stănescu, semn că autorul poemului Moartea căprioarei ar fi fost deschizătorul de drum către generaţia ’60, fapt însă contestat după 1989, când Labiş a fost scos din manuale, motivându‑se că „buzduganul unei generaţii” (Eugen Simion) a fost un poet comunist. Titluri ca Roşu vertical sau chiar Un pământ numit România ar pleda pentru atare filiaţie, fapt catalogat astfel şi de Nicolae Manolescu într‑un număr din 1997 al revistei „România literară”, în care criticul îl fixa, în insectarul istoriei literare, ca poet comunist (p. 7). Aşadar, s‑a putut contura o imagine a unui „oportunist cronic, care‑i asigura o largă comoditate pentru sine”, putând fi considerat şi ca „poet de curte”, sub motivaţia că, „spre a supravieţui artisticeşte”, poeţii erau „obligaţi să publice în presă lucruri convenţionale” (Alexandru Condeescu). Daniel Dimitriu e uimit, în schimb, de singularitatea existenţială a condiţiei poetului, atitudine reţinută şi reprodusă şi de Cassian Maria Spiridon: „N‑am întâlnit la nici un alt poet român o atât de insistentă raportare la ceea ce este el ca poet şi, implicit, la ceea ce face ca poet” (Apud, p. 13). Şi asta, convine şi Cassian Maria Spiridon, rezidă din voinţa lui colosală de întemeietor: „un sentiment năprasnic de întemeietor” (Daniel Dimitriu). De aici începe mirarea, aventura „descoperirii” necuvintelor. Se pune întrebarea dacă drumul către universul necuvintelor este neantizat de presupusul „oportunism” al poetului. O posibilă rezolvare a antitezei etic şi estetic se găseşte în eseul următor: Etic şi estetic.
Până atunci însă ecuaţia fusese tranşată/decriptată insistent în multe contexte din Confesiuni violente, Viaţa mea şi din alte mărturii de către „şaizecistul” Nicolae Breban. Prozatorul este un contestatar al conceptului de generaţie pe care‑l consideră artificial‑silnic, fiindcă într‑o „generaţie” biologică intră o multitudine de orientări şi de modele spirituale. În consecinţă, el preferă sintagma grup literar. Într‑o generaţie, se conturează mai multe grupuri literare, semn al organicităţii unei culturi. Nichita Stănescu, pe de altă parte, nu s‑a dovedit a fi din categoria precocilor, precum Nicolae Labiş, ci din grupul celor cinci care au debutat târziu: Nichita Stănescu, Nicolae Breban, Matei Călinescu, Cezar Baltag şi Grigore Hagiu, toţi aceştia având un crez comun: esteticul, opozant al proletcultismului din „obsedantul deceniu”. Pariul esteticului a însemnat forma de rezistenţă prin cultură contextualizată în acei ani, particularizantă nu la nivel doctrinar, ca în exil (vezi Mircea Eliade, Destinul culturii româneşti, 1953), singurul element comun cu al „pribegilor” fiind Eminescu.
În ce‑l priveşte pe Nichita Stănescu, el a încercat să deformeze materialismul marxist în sensul visului estetic, prezentându‑l însă ca aprofundare a ceea ce Marx n‑a înfăptuit. În eseul Punct de fugă din Antimetafizica scrie: „Antimetafizica nu este o negare a metafizicii, ci o afirmare a proprietăţii materiei faţă de timp şi gândire. Abordarea din acest punct a realului obiectiv şi a realului imaginar caută să fie în gândirea noastră o contribuţie la gândirea marxistă, care s‑a ocupat mai puţin de zona de vârf a esteticii, concepută ca ultima concluzie a zonei etice”. Întrucât nu se delimitează explicit de marxism, comentatorii riscă, la rândul lor, să creadă că poetul a rămas prizonier filosofiei oficiale, nebăgând de seamă că Nichita Stănescu pune mai presus esteticul decât orice ideologie şi morală marxistă, acestea din urmă, rupte de estetic, ducând, inevitabil, la proletcultism pe care gruparea Breban l‑a respins categoric. De altfel, spre aceeaşi interpretare duce şi eseul al doilea al lui Cassian Maria Spiridon intitulat, grăitor, Etic şi estetic, în care esteticul stă deasupra eticului (p. 29). Poetul nu locuieşte în patria marxist‑leninistă, căci limba română este patria mea, după celebra lui mărturie. În chip genial, el nu aşteaptă „mântuirea” de la ideologi, ci de la limba română: „Dragii mei, nu vă mai lăsaţi provocaţi de superstiţiile unor foşti trădători, a unora care‑şi spuneau lor înşile oameni şi se lăudau că sunt români, fără măcar să ştie taina acestei speranţe umane care se numeşte limba română” (Apud, p. 18). Mai mult de atât, gândind în cheie transdisciplinară, cum argumentează şi Cassian Maria Spiridon, Nichita Stănescu nu cade nici în panestetism, respingând artificiosul, tocmai ceea ce, cândva, Camil Petrescu numea calofilie. „Poezia – spune poetul nostru – nu este numai artă; ea este însăşi viaţa, însuşi sufletul vieţii. Ea se exprimă în primul rând prin artă. Înţelegerea poeziei numai ca artă sărăceşte noţiunea de poezie. Ea nu este un mod de existenţă, cum se susţine uneori, ci o componentă fundamentală a existenţei” (Apud, p. 29). O componentă identificată ontologic de filosoful Ştefan Lupaşcu în starea T, esenţa afectivităţii divine.
E de remarcat că Nichita Stănescu preîntâmpină, cu aproape două decenii în urmă, artificiala şi păguboasa ideologie a grupului de la Paris (în frunte cu Monica Lovinescu) care a uzurpat teoria lovinesciană a revizuirilor estetice înlocuind‑o cu ideologia revizionistă a est‑eticii. (A se vedea Nicoleta Sălcudeanu, Revizuire şi revizionism în literatura postcomunistă, apărută în Colecţia „Aula magna” a Editurii Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2013).
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Theodor Codreanu
