„Universul se află în interiorul uneia dintre coloanele de piatră care înconjoară curtea centrală… Bineînţeles, nimeni nu poate să‑l vadă, dar dacă‑ţi lipeşti urechea de piatră începi să auzi după un timp un zumzet stăruitor.”
Borges, Aleph
Teodor Hossu‑Longin pare că şi‑a lipit urechea de coloanele fine de stuf ca să asculte poveştile locuitorilor de la capătul Dunării şi de la marginea Mării Negre, să desluşească universul transfinit, conform căruia întregul nu e mai mare decât oricare din părţile sale, şi să ne prezinte zece părţi din el, mai precis 10 poveşti şi reţete pierdute prin Deltă (Hyperliteratura, Bucureşti, 2020). A rezultat un compus narativ, poetic şi fotografic. Instantaneele, aparţinând lui Valeriu Leonov, dau culoare poveştilor; poemele despre Deltă toate, evident!, marchează un ritm celestial, iar întâmplările ne plimbă prin timpuri mitologice, epoci paleo‑creştine, medievale sau recent trecute şi ne învăluie cu aromele unor preparate care ne fac să înghiţim în gol şi în sec. Cele zece poveşti, fără îndoială, aduc istoricului informaţii culese din arhiva populară, lingvistului – noutăţi lexicale, sociologului – modele de bune practici de convieţuire şi toleranţă, masterchefilor – combinaţii de mirodenii şi modalităţi de gătit, geografului – noi perspective orogenetice, antropologului – determinări esenţiale şi cititorului – un amestec de bună dispoziţie, reflecţie, dar şi de durere, regret, neputinţă.
Internaţionalismul locuitorilor Deltei Dunării pe care ni‑l dezvăluie Teodor Hossu‑Longin este unul aşezat, veşnic de când lumea, firesc, precum cel destăinuit cu ani în urmă de Lucian Bratu la finalul filmului Oraşul văzut de sus (1975): hidrologul care o conduce spre oraş pe primăriţă, cu maşina în care avea un volum de versuri semnate Camil Petrescu, îi dă cheia misterului – apa Dunării are o sută de ape în ea şi probabil de aceea oamenii sunt atât de diferiţi. Dar oamenii îşi trăiesc viaţa, cu bune şi cu rele, cu mai multe greutăţi decât capricii, cu basme, cu iluzii, cu miracole. Baba Vadra îşi spune povestea ei de viaţă, pe care a acceptat‑o senină: pârâul vindecător salvează multe beteşuguri, dar îl ocoleşte pe omul său, Dima Maderov, zis Dima Vadră; Maria le vorbeşte, mândră, de Mănăstirea Comana şi de Vlad Ţepeş (aici apare a doua deltă, cea a Neajlovului!); nea Blându, desenat apăsat din trei trăsături, deplânge înstrăinarea hectarelor de pământ redate agriculturii, care au compromis habitatul natural; Fredi aminteşte de coloniile greceşti dintre Dunăre şi Mare şi, la două poveşti distanţă, explică prezenţa saşilor în Dobrogea; Anton împărtăşeşte o reţetă de zacuscă de somn, creată de măicuţe; unchiul Dorofei redă un episod aflat la limita verosimilului care îl are protagonist pe însuşi Nicolae Ceauşescu; nea Mihai relatează păţania aviatorilor britanici, doborâţi lângă Bucureşti; Vicu Lefter rememorează, ca pentru sine, tragedia de la Cotul Pisicii, pierdută, uitată de unii şi pomenită de cei care încă mai aud apa ţipând.
Descrierile personajelor sunt de tip crochiu, zgârcite, tocmai pentru a nu întârzia povestea. Teo surprinde flash-uri, suficiente pentru a reîntregi portretul: căciula trasă peste ceafă, galoşii pe piciorul gol, pe antebraţele dezgolite încă se distingeau sforile muşchilor, ghetele mărimea 49 semănau cu mici geamantane. Imaginile sunt cinematografice, încât poveştile par scurtmetraje, iar stilul se îmbracă de oralitate, de vigoare, de ritm. Teo e curios, vorbeşte cu toţi, iar lumea atât aşteaptă: o întrebare ca să‑şi prezinte propria viaţă. Nimic nu e strident, totul se calmează, vacarmul Bucureştiului se afundă în liniştea în care domnesc peştii.
Spicilegiul este recomandat de Asociaţia de management al destinaţiei turistice „Delta Dunării”, care încurajează şi turismul, dar şi lectura.
***
Motivarea cititorului către lectură apare, răstit, în romanul Mortua Est (Editura Cartea Românească, 2017; reeditare Editura Paralela 45, 2019), în momentul evocării rolului tatălui lui Mircea în viaţa sa, care îl bătea la cap să citească şi să‑şi facă temele. Nu e greu de ghicit perioada în care este încadrat romanul, când părinţii chiar îşi pisălogeau copiii să înveţe. Relaţia părinţi‑copii merge mână în mână cu epoca. Romanul atrage prin tuşa psihologică a tinerilor debusolaţi, care nu ştiau ce să facă cu viaţa lor, imediat după momentul ‘89, dar şi prin rigoarea istorică cu care sunt prezentate secvenţele succesive schimbării regimului. Eroul are flashbackuri din trecutul apropiat: invidia vecinilor pentru că primeau alimente de la Casa de Comenzi, care trimitea pachete fără jumătate din produsele cerute, dar obliga la plata facturii totale, scrutinul din ‘90, mineriada, plecarea în Vest, cu aventurile ei. Mirajul străinătăţii este desfiinţat prin câteva intervenţii în forţă care ar descuraja orice tânăr mânat de opulenţa Occidentului: lagărul pentru migranţi, programul strict de la avizierul blocului (nu scuipaţi în lift!), tehnici de furat din magazine, atenţie sporită la trafic pentru că funcţionează ochiul şi timpanul, munci de tot soiul pentru un salariu la negru, o înregimentare care ar aliena orice român, oricare ar fi fost epoca în care s‑ar fi dezvoltat. Rănit în timpul mineriadei, vindecat, autoexilat în Germania, întors în ţară, autorul îşi decupează viaţa, pe care o zugrăveşte în tonuri specifice fiecărui episod, turnând, evident, subiectivismul momentului actual, din care comentează trăirile. Nu găsim sfaturi sau lamentări, ci doar o suprastructură a înţelegerii, demnă de filosofia orientală: viaţa îşi urmează cursul, indiferent de planurile fiecăruia dintre noi. Inserţiile halucinatorii în blocul narativ sunt de un lirism impresionant.
Uneori nu văd cerul. Îl pipăi. Îl simt. Mă umplu de el.
E greu ca un autor, în epoca transumanismului, să facă să vibreze corzile celuilalt. Teo se joacă cu sensibilităţile noastre, pe care le întinde până la limitele prudenţei. Propoziţiile sunt scurte şi ascuţite, precum gândurile. De fapt, sunt săgeţi de gânduri, care copleşesc prin număr, ca să dispară deodată:
Trişez timpul. Păcălesc momentele, zilele, săptămânile. Fug de ele. Şi de mine. Mă ascund de astăzi. Şi de ieri. Şi de mâine. Am învăţat să alerg, să mă depărtez. M‑am pregătit să nu mai fiu. Să nu mai exist. Să nu mai contez pentru nimeni. Vreau doar, în nemişcare, să urmăresc cum trece timpul. Şi viaţa.
Cu puţin efort, deoarece romanul lui Teo este mult mai complex, dezvoltând o problematică diversă, Mortua Est trimite la filmul lui Carlos Iglesias, Un franco, 14 pesetas (2006), o comedie a dublei adaptări: adaptarea la noua lume în care Martin migrează, urmată de o a doua adaptare, în momentul întoarcerii. Cei doi artişti se intersectează pe această dimensiune, a adaptării şi a readaptării în propria ţară.
Politica nu oboseşte, apare în doze suficiente, însă concentrate. Sângele vărsat, al său şi al altora, îl voia şters, ca să nu‑şi mai amintească de futilitatea entuziasmului şi să uite eşecul credinţei, al idealurilor. Dezamăgirea politică duce la întrebări existenţiale:
Cine suntem? Ce vrem? De ce vrem? De ce suntem? Ce suntem? Cine vrem?
Răspunsul îl căuta în Biblie, în prima filă care devenea ultima. Se gândea, se tot gândea, zile, săptămâni, la sfârşitul cărora înţelegea că trebuia să continue să urce din nou Golgota. Era singurul drum pe care îl mai urma.
Sinteza frământărilor este expusă spre sfârşitul romanului: fuga, abandonul, noi începuturi eterne care să ducă la propria cunoaştere. Practic, avem în faţă un altfel de basm, în care Făt‑Frumos trebuie să plece pe un drum iniţiatic, spre alte tărâmuri, pentru a se valida ca rege capabil să conducă o familie, o ţară. Făt‑Frumos, Mircea al nostru, pleacă în Germania pentru a se rupe de trecut, pentru a nu‑şi mai aminti sloganuri, sânge, procentul de 85%, pentru a se valida că poate trăi într‑o altă lume de pe acelaşi tărâm. E un roman al întrebărilor către sine, fără a rămâne într‑o reverie (e totuşi dinamic!), al unor răspunsuri pe din două, cu jumătate de gură, al golurilor sau nerăspunsurilor. Ingredientele sunt spicy: filosofie, retorică, politică, relaţii de familie, business, acţiune. Viaţa însăşi.
***
Instantanee ale vieţii surprinde şi volumul diastratic (societatea s‑a schimbat, telefonul fix este înlocuit de telefonul mobil, valoarea banilor este alta, mentalitatea este diferită), de proză scurtă, 13, cu noroc. Crima şi alte povestiri (Editura Paralela 45, 2018). Poveştile seduc prin finalul imprevizibil: nimeni nu se aşteaptă ca Lacrima, o ţigancă superbă, să afirme clar în faţa părinţilor că o iubeşte pe Carla, colega de bancă; convingerile de microbist ale unui preot îl conduc la vătămarea serioasă a propriului văr; un psihiatru inversează rolul cu pacientul, un amic; bărbatul căruia îi place să bea trăieşte pe seama soţiei‑muncitoare‑răbdătoare‑bancomat; o pomană se lasă aşteptată; taximetriştii se descurcă cu şmecherii clasice; tinerii au halucinaţii de îmbogaţire; intelctualii pedanţi rămân ancoraţi în lecturi străvechi. Frământările scriitorului în faţa hârtiei albe reprezintă una dintre cele mai conturate pagini, un fel de Qu’est‑ce que la littérature?
Mi‑am pus de nenumărate ori întrebarea asta: de ce acum, de ce nu mâine? Dar când va fi un nou „mâine”? Dar dacă nu va fi niciodată un „mâine”? Când voi şti că sunt cu adevărat pregătit să scriu o carte? Niciodată. Totuşi nu voi abandona, cel puţin nu în noaptea asta.
Nu cu un astfel de final ne‑a obişnuit Teo, care mereu caută, acţionează, încearcă altceva. Însă el ştie că pentru orice formă de creaţie e nevoie de un timp al creaţiei, de un spaţiu, de o scenă, de o idee, de contemplaţie. O creaţie începe cu crearea acestor premise. A înţeles şi ne dezvăluie şi nouă procesul:
Rămân preţ de câteva minute cu privirea în tavan, gândindu‑mă la ceea ce ar urma să fac. Mă ridic, strâng încet toate colile primului meu manuscris adevărat, le rup şi le arunc la gunoi. Mai bine mă duc să mă culc.
■ Scriitor, eseist, publicist, profesor
Dana Oprica
