Dezastrul educaţional german
Suntem sceptici în ceea ce priveşte utilitatea noilor metode de predare solicitate de reformiştii de profesie, amintindu‑ne că proiectul „România Educată” a avut drept model proiectul „Republica Educaţională Germania”. Din lucrările pedagogului german Reinhard Franzke[1] am aflat fapte surprinzătoare despre starea şi tendinţele educaţiei, ale predării, despre reformele educaţionale în spaţiul german. Cu numeroase argumente, Franzke ne arată căile greşite ale unei politici şi pedagogii ostile copiilor şi educaţiei, care, contrar a ceea ce afirmă că urmăresc să realizeze, ajung la rezultate dezastruoase. După analize detaliate ale programelor şi manualelor şcolare, caietelor de exerciţii, noilor metode de predare, a programelor de învăţare, au fost realizate comparaţii cu şcoala şi lecţiile din Kenya. Acolo, în şcolile de mahala cu peste 60 de elevi, în călduri infernale, aceştia ajung să înveţe semnificativ mai mult şi mai bine decât elevii din clasele comparabile din Germania, inclusiv în clasele de liceu. Studiul arată că nu finanţarea insuficientă, clădirile proaste, lipsa cadrelor didactice sunt vinovate de declinul educaţiei germane, ci noile pedagogii şi metodele aşa‑zis moderne de predare, care au înlocuit predarea profesionistă clasică, extrem de eficientă. Entuziasmul unor profesori, părinţi, politicieni, experţi în educaţie şi jurnalişti este nejustificat, ne spune Reinhard Franzke, acest entuziasm acoperind o realitate sumbră, declinul calităţii educaţiei şi a predării la un nivel inacceptabil. Republica Educaţională Germania e transformată într‑un deşert educaţional cu ajutorul a sute şi mii de „noi metode de predare” şi „concepte de autoînvăţare” aiuritoare, care nu transmit nicio cunoaştere şi restrâng masiv selecţia pe baza originii sociale. Politica, mass‑media, studii educaţionale (PISA & Co) ignoră şi ascund adevărata măsură, caracterul real şi cauzele reale ale dezastrului educaţional german. Franzke observa cu îngrijorare că, la nivel şcolar, se produce o revoluţie tăcută, silenţioasă, de tip constructivist, prin invazia de noi concepte şi metode de predare, de manuale metodice. Acestea urmăresc revoluţionarea predării şi învăţării, vechiul fiind înfierat ca depăşit, iar noul proclamat drept singurul lucru benefic. Astăzi, totul este orientat spre acţiune, învăţare independentă, muncă în grup. S‑a ajuns în situaţia în care mai toate discuţiile să se învârtă în jurul metodelor de predare, acestea fiind învestite cu proprietăţi magice. Chipurile, nu am mai avea nevoie de cunoştinţe de specialitate în societatea cunoaşterii, pentru că ele ar deveni repede învechite şi inutile. În acest fel, Germania ajunge să abolească educaţia! Pentru a îmbunătăţi educaţia nu este nevoie de miliarde de euro în investiţii, de renovări de clădiri, de digitalizare a învăţării şi de şcoli ultradotate, ci de învăţământul clasic. Renovarea clădirilor este un program economic pentru firme şi nu un program educaţional! De regulă, noile metode de predare s‑au dovedit teribile, nu clădirile dărăpănate.
Concluzia experţilor postmoderni
La noi, domnul Daniel David nu a înţeles că, din perspectiva practicii didactice, exigenţele postmodernismului s‑au dovedit a fi aberaţii înfiorătoare. Ele nu au cum să ducă la progres şi civilizaţie, dimpotrivă. Abia prin aplicarea lor cazonă, întocmai şi la timp, am dobândit garanţia dezastrului complet. Am tot văzut până acum rezultatele produse de pedagogia constructivistă, cu ale ei pălării gânditoare, broscuţe creative, serpentine ale cunoştinţelor, mori de apă ale obiectivelor, farfurii zburătoare, cascade şi pânze de păianjen ale întrebărilor, cactuşi ai greşelilor, avioane ale argumentelor, pâlnii ale concretizărilor, cu acvariile definiţiilor, baloanele variantelor, arborii ideilor, caracatiţele influenţelor, săgeţile generative, mineritul textului şi jobenele soluţiilor mincinoase, la testele PISA. Care a fost concluzia experţilor postmoderni? Să desfiinţăm clasele de elită, că de aceea nu avem mediocrităţi geniale la PISA. Şi să desfiinţăm orice urmă de pedagogie clasică, aflată oricum în curs de dispariţie, chit că aceasta este aceea care a produs şi produce rezultate la olimpiadele internaţionale. Şi la noi, resetarea şcolii implică impunerea pedagogiei mură în gură, edictând că toţi trebuie să gândim la fel şi să aderăm entuziast la mitologia propusă. Fără verificări, dezbateri, controverse. Defilând sub lozinca „Eu sunt prost, dar şi mândru de asta”[2], constructiviştii radicali au reuşit să înlocuiască educaţia cu jocuri psihologice în perioada formării generale, ei fiind preocupaţi mai mult ca elevii să se simtă în largul lor, promovând astfel o concepţie relativistă despre lume, concretizată prin reducerea materiei de învăţare („aerisirea”), promovarea excesivă a învăţării spontane sau autodidacte, fundamentarea doar emoţională a instruirii, demontarea învăţării raţionale şi diluarea sau chiar eludarea organizării metodice a instruirii, exersată abuziv prin talk‑show‑uri, în loc de lecţii. Oricum, digitalizarea profesorilor în contextul pandemiei va presupune o schimbare radicală a gândirii şi acţiunii acestora, ceea ce în limbajul lui Nicolae Labiş s‑ar traduce prin: „Suntem în mijlocul unui ev pandemic/Şi‑i dăm a‑nsufleţirii noastre vamă./Cei ce nu ard (în online) dezlănţuiţi ca noi/În flăcările noastre se destramă”.
Cyborgi, fuzionaţi cu tableta, telefonul mobil, inteligenţa artificială
În noul context nu doar dascălii vor fi resetaţi, ci şi elevii, ei devenind digitali, oameni de nădejde ai erei transumaniste, un fel de cyborgi, fuzionaţi cu tableta, telefonul mobil, inteligenţa artificială, permanent conectaţi la internet şi reţelele sociale. Pregătirea lor pentru viaţă se va face în faţa ecranelor, fără a mai trece prin vreo bibliotecă. Elevului digital i se spune că nu trebuie să‑şi piardă timpul cu lecturi inutile, pentru că nu îi aduc foloase materiale imediate. În aceste condiţii, el nu va avea nevoie de cultură pentru a reuşi să‑şi promoveze interesele profesionale şi materiale, să ajungă un corporatist de nădejde. De‑a lungul timpului s‑au folosit o serie de etichete generaţionale pentru a marca expunerea la tehnologie şi alienarea tehnologică a unor generaţii. Diverşi autori au vorbit de generaţiile X, Y şi Z, evidenţiind dependenţa acestora de tehnologie, precum Don Tapscott („Crescuţi digital”, 1998), Marc Prensky („Nativii digitali”, 2001), John Palfrey („Născut digital: Cum cresc copiii într‑o eră digitală”, 2010). IGen[3] sau Gen Z[4] (copiii, adolescenţii şi adulţii tineri născuţi la mijlocul anilor 1990 şi mai târziu) a fost prima generaţie care şi‑a petrecut întreaga adolescenţă în epoca smartphone‑ului. Zăbovind mult în spaţiul virtual şi având mai puţin timp pentru relaţii directe cu prietenii, această generaţie s‑a confruntat cu niveluri de anxietate, depresie şi singurătate fără precedent, fiind foarte diferită de generaţiile anterioare, precum Millennials (generaţia Y). Crescând într‑o cultură în care totul este instantaneu şi la îndemână, generaţia Z se simţea îndreptăţită la orice. Cu toate acestea, într‑o cultură cu atâtea avantaje tehnologice, ea a reprezentat generaţia cea mai stresată, expusă mereu la atacuri de panică şi crize nervoase. Sociologii consideră un mister de ce copiii super‑conectaţi de astăzi cresc mai puţin rebeli, mai puţin fericiţi şi complet nepregătiţi pentru vârsta adultă. Pe de altă parte, speranţele birocraţilor şcolii on line că „nativii digitali” vor învăţa eficient în noile condiţii sunt deşarte, fie şi pentru simplul motiv că ei au un stil de viaţă păgubos, abilităţile lor în materie de folosire a noilor tehnologii fiind un mit. Astfel, a vorbi despre generaţia Google, dibace în a folosi calculatorul fără efort şi prin experimentare, o generaţie de experţi în internet, când de fapt avem de‑a face cu o generaţie copy‑paste, înseamnă a plonja în lumea poveştilor nemuritoare. Competenţele digitale ale acestei generaţii sunt imaginare. O învăţare eficientă nu se realizează cu medii digitale, pentru că gadgeturile digitale, smartphone‑ul, calculatorul, tableta, nu gândesc şi nu învaţă în locul elevilor. Ele nu se pot substitui gândirii, activităţii de învăţare. Cum foloseşte generaţia net mediile digitale? Nu cred că ministerul ar dori să ştie, ca să nu intre în depresie. Oricum, multitasking‑ul nu este altceva decât un antrenament pentru superficialitate şi ineficienţă.
Ce griji au decidenţii politici reformişti în actuala criză a şcolii? După ce au rezolvat toate problemele, de la analfabetism la abandon şcolar, acum consideră că urgenţa o reprezintă resetarea prin educaţia incluzivă, descoperirea eului elevilor şi colectarea feedbackului lor, pentru evaluarea profesorilor blazaţi şi desueţi. Care era marea grijă a doamnei ministru Monica Anisie înainte de declanşarea pandemiei? Lupta împotriva apartheidului sistemic din şcoala românească! Nici nu apucase să raporteze doamna ministru victoria debirocratizării în şcolile de la oraşe şi sate, că în luna februarie 2020 profesorii diriginţi au fost obligaţi să completeze munţi de hârţoage, pentru monitorizarea situaţiei elevilor aparţinând grupurilor etnice, în special romi, şi a celor cu dizabilităţi, pentru ca nu cumva aceştia să fie aşezaţi în ultimele două bănci. Iată cum lupta pentru asigurarea diversităţii socio‑culturale se realizează prin monitorizarea repartizării elevilor în clasă!!! Şi domnul Radu Gheorghe Szekely, tehnocrat cu dublă cetăţenie, română şi finlandeză, a adus un suflu progresist în minister, de când a fost întronizat într‑o funcţie creată special pentru domnia sa, aceea de secretar de stat pentru echitate şi egalitate de şanse. În anii din urmă, domnul Szekely şi‑a tot dat măsura analfabetismului pedagogic şi a utopismului funciar. Dacă i s‑ar fi aplicat sfaturile, sistemul de învăţământ ar fi intrat rapid în colaps, iar examenele naţionale ar fi fost imposibil de organizat. În noul context, domnul Szekely consideră ca fiind rezolvate toate problemele, şcoala nemaitrebuind să facă educaţie, ci doar să asigure egalitatea de şanse, echitatea, să combată discriminarea, să fie incluzivă. Cum era profesorilor a apus, autoritatea lor a fost degrabă aruncată la coşul de gunoi al istoriei, statutul acestora, oricum ferfeniţă, fiind făcut praf şi pulbere prin născocirea unor fişe de feedback, pentru ca elevii creativi să evalueze activitatea dascălilor şi să facă ordine în sistem. Acum, despre modelul egalitarist finlandez, urmărind edificarea unei şcoli de tip colectivist – ceapist de mare succes, atât de cântat de domnul Szekely şi reformiştii noştri, nu vom comenta nimic, pentru că aşteptăm evidenţierea clară a consecinţelor, mai ales că, recent, progresiştii din Suomi îşi propuneau eliminarea matematicii de la liceu, experiment aşteptat şi la noi, mai ales de elevi, cu răsuflarea tăiată. Din păcate, a căzut guvernul pus pe astfel de fapte, dar speranţele în iniţierea experimentului rămân intacte. În afară de acţiuni viforoase de descoperire a eului elevilor şi educaţie egalitaristă, funcţionarii ministeriali au găsit puterea să se pună în fruntea unor programe cu finanţare europeană, gen PROF, ambiţionând să modifice „fundamental modul în care se face astăzi formarea iniţială şi formarea continuă a cadrelor didactice”, ori CRED, despre care doamna secretar de stat Maria Manea, profesoară de limba română, ne asigură că „reformează gândirea asupra formării cadrelor didactice (sic!)”. Cu ceva timp în urmă, domnul Mircea Miclea anticipa deşcolarizarea societăţii, iar colaboratorul său apropiat, domnul Daniel David, prorocea că până în 2020 profesorii vor fi înlocuiţi de roboţi! Dacă visul domnului Miclea s‑a împlinit, cel al domnului David mai are puţin de aşteptat, până când inteligenţa artificială îşi va intra în drepturi şi va rezolva problema profesorilor retrograzi. Şi astfel, distopia digitalizării unui sistem de învăţământ mortificat prinde contur. Oricum am privi lucrurile, este de neînţeles cum nişte psihologi, de talia domnilor Mircea Miclea şi Daniel David, pot ignora efectele negative ale digitalizării, trecând cu dezinvoltură peste semnalele de alarmă lansate de colegii lor din Occident. Mai mult, domniile lor se comportă ca nişte agenţi de vânzări ai firmelor IT, făcând o reclamă asiduă „instrumentelor digitale” şi avantajelor imaginare presupuse de folosirea noilor tehnologii în şcoală. Nu este destul că ne aflăm la coada clasamentului în Uniunea Europeană privind numărul de cărţi citite pe cap de locuitor şi că peste jumătate dintre cetăţeni (53,3%) au dificultăţi de înţelegere a ceea ce citesc, că librăriile dau faliment pe bandă rulantă, că în biblioteci şi anticariate vezi din ce în ce mai puţini tineri, domnii Miclea şi David vor ca profesorii şi elevii să stea cu ochii pironiţi în ecrane de dimineaţă până seara, pentru ca România viitorului să devină o ţară fără cititori.
„Informatizarea sau moartea!”
În România, digitalizarea forţată a fost experimentată de mai bine de un deceniu, cunoscând vreo două cincinale hei‑rupiste şi un plan bianual, a beneficiat de investiţii uriaşe, dar când a venit pandemia, lucrurile arătau de parcă românii abia ieşiseră din vreo junglă africană şi vedeau întâia oară jucăriile lumii digitale. A fost o vreme când sloganul castrist „Socialismul sau moartea!” a fost transformat în sloganul „Informatizarea sau moartea!”, o vreme când educaţia era de neconceput fără sistemul AEL (îşi mai aminteşte cineva de el?), când traficul de influenţă şi darea de mită au acompaniat proiectul de informatizare în şcoli (Sistemul Educaţional Informatizat ‑ SEI), valoarea proiectului demarat la începutul anilor 2000 ridicându‑se la „doar” 200 de milioane de dolari. Un moment de cotitură l‑a reprezentat anul 2013, când ministerul condus de Remus Pricopie a trecut la iniţierea primului cincinal al digitalizării, urmărind ca, pe lângă infrastructura de comunicaţii şi echipamentele IT, să implementeze o soluţie completă de digitalizare a procesului educaţional, incluzând şi soluţii complexe precum platforme de e‑learning, platforme pentru dezvoltarea de conţinut educaţional de tip „open education”, soluţii de teleprezenţă, table şi tablete educative interactive şi cataloage on‑line. După afacerile Microsoft şi aventurile firmei Fujitsu Siemens Computers pe plaiurile mioritice, am avut digitalizarea realizată de căldărarii analfabeţi din Sinteşti, judeţul Ilfov, nişte cetăţeni dornici să pună umărul la progresul patriei, aceştia ajungând prin 2014 să vândă programe informatice, fiind cooptaţi în afacerea Siveco. Din când în când şcolile mai primeau stocuri de tablete, gata uzate moral, care ajungeau foarte repede prin poduri ori magazii. În 2018, ministerul a demarat, aproape conspirativ, un proiect‑pilot în judeţul Buzău de digitalizare a învăţământului, prin care a dotat şcolile cu tablete pentru uzul elevilor, laptopuri pentru profesori, table inteligente, videoproiectoare şi ecrane de proiecţie. Deşi Buzăul a devenit primul judeţ digital, nici astăzi nu ştim care sunt rezultatele experimentului. După eşecul doamnei Ecaterina Andronescu cu digitalizarea bianuală de vreo două miliarde de euro, a urmat şcoala online a doamnei Monica Anisie şi eşecul digitalizării de pepsiglas. Astfel, toată lumea a ajuns să vorbească despre digitalizare, visează digitalizare, vrea digitalizare, aşa cum neasemuitul Nae Caţavencu voia progresul cu orice preţ. La cât tărăboi s‑a făcut cu digitalizarea şi câţi bani s‑au cheltuit, acum ar fi trebuit să dăm lecţii altora la acest capitol. Din păcate, chiar dacă am fi avut toate condiţiile, problemele şcolii nu ar fi fost rezolvate, ci agravate de digitalizare.
Urmărind rezultatele, observăm că nu avem rapoarte şi studii ale ministerului prin care să se arate beneficiile şi succesele obţinute în şcolile şi judeţele pilot. De fapt, o linişte de cavou s‑a aşternut peste toate acţiunile de digitalizare de până acum. Dincolo de basmul digitalizării fermecate, nu putem să nu observăm că şcoala online a fost o şcoală a abandonului şcolar organizat de stat, că a fost redusă la rolul de anexă a pieţei, pregătind, pe banii publici, marfa numită resursă umană. Prin programele anunţate, gen PNRR, vom avea în perioada următoare un nou festival de aruncare a banilor pe fereastră. Tare ne temem că, aşa cum aurul şi argintul din America au reprezentat pentru Spania o ploaie de metale preţioase pe un acoperiş de tablă, şi fondurile europene vor reprezenta pentru şcoală o ploaie asemănătoare, ele ajungând în curtea firmelor IT, a unor universităţi şi a ciupercăriei oengiste de la noi. O fi fiind inteligenţa artificială nespus de deşteaptă, dar sigur nu are talent pedagogic, nu poate face educaţie, oricât de grozavi i‑ar fi algoritmii cu care lucrează. Poate că, în loc să devină un amplificator al alienării tehnologice, şcoala ar trebui să fie un centru de dezintoxicare digitală.
Nu ştim cum va arăta lumea digitală de mâine şi nu prin simpla folosire a unor gadgeturi vom face faţă pandemiei şi provocărilor viitorului, ci pe baza unei educaţii serioase, învăţând să scriem şi să citim atunci când trebuie, însuşindu‑ne fundamentele gramaticii, matematicii, istoriei la vârsta optimă. Chiar şi notiţele scrise de mână sunt importante, pentru că fac posibilă înregistrarea ideilor, memorarea, reformularea cu propriile cuvinte, atunci când tastatura încurajează parafrazarea. Entuziaştii tehnologiei au experienţă pedagogică zero, fac confuzii grave între folosirea pentru divertisment – comunicare, şi folosirea pentru învăţare – cercetare a noilor mijloace, între utilizarea casnică şi cea profesionistă a acestor dispozitive, fiind prizonierii unor stereotipuri şi prejudecăţi păguboase.
Şcoala digitală – o formă de sinucidere educaţională
Experienţa pandemiei ne‑a arătat că şcoala online a dus la pierderi uriaşe în materie de învăţare. Cine îşi imaginează că educaţia faţă în faţă şi învăţarea cu ajutorul cărţilor ar putea fi suplinite de statul în solitudine cu ochii în ecrane de dimineaţă până seara, nu înţelege nimic din ceea ce este şi ar trebui să fie şcoala. Din păcate, în loc de luarea unor măsuri adecvate de remediere a situaţiei, eternii reformatori ai şcolii fac planuri de digitalizare pe următorul deceniu şi consideră că se poate merge aşa ani la rând cu simulacrul de şcoală online, chit că ea s‑a dovedit un fiasco peste tot pe unde a fost încercată. Iată de ce credem că, înainte de luarea unor noi măsuri non‑inteligente de implementare a învăţământului online, de digitalizare pandemică, ar trebui să se ţină seama de riscurile semnalate de specialişti în legătură cu şcoala digitală, devenită o formă de sinucidere educaţională. Din nesfârşitul pomelnic cu păcatele acestei forme de învăţământ, amintim doar câteva. În primul rând, mediile digitale au o influenţă negativă asupra psihicului şi sufletului uman, fiind sever afectate atenţia, dezvoltarea vorbirii şi a inteligenţei. De asemenea, mediile digitale sunt toxice pentru memorie, randament mintal, gândire critică, pentru orientarea în jungla informaţiilor, având un efect dăunător asupra capacităţii empatice şi competenţelor sociale, producând o desensibilizare a tinerilor.
În Occident, digitalizarea procesului de educaţie a dus la dezbateri aprinse privind eficienţa sau ineficienţa noilor tehnologii pentru procesul de învăţare. Philippe Bihouix şi Karine Mauvilly[5] arătau că introducerea tehnologiei digitale în şcoală reprezintă „o alegere educaţională iraţională”, subliniind faptul că „şcoala digitală se naşte din fascinaţia pentru noutate, convingerea că tehnologia va rezolva totul, nevoia aproape compulsivă de integrare în modernitate, dar fără reflecţie, fără viziune, fără o experienţă demnă de acest nume”. Plecând de la un studiu realizat de Pisa – OECD în 2012 şi revizuit în 2015, cu privire la digitizarea sistemelor şcolare, autorii francezi constată că, în medie, în ultimul deceniu, ţările care au făcut investiţii semnificative în noile tehnologii nu au înregistrat nici o îmbunătăţire semnificativă a performanţelor elevilor şi studenţilor lor. Riscurile digitalizării au fost foarte bine înţelese în Silicon Valley, în şcolile în care studiază copiii directorilor executivi ai Yahoo!, Apple, Hewlett‑Packard, Google, eBay fiind total interzisă utilizarea instrumentelor digitale. Deşi prezentată ca o revoluţie pedagogică, digitalizarea şcolii s‑a dovedit ineficientă şi nu a dus la îmbunătăţirea nivelului de pregătire al elevilor. Astfel, în loc de a impune copiilor un consum digital rezonabil, şcoala îi va face şi mai dependenţi de tehnologie. Nu puţine studii au demonstrat că prezenţa calculatorului în şcoală sau acasă nu a dus la obţinerea de rezultate mai bune în învăţare, observându‑se o înrăutăţire a rezultatelor şcolare proporţională cu folosirea internetului. Un exemplu în acest sens l‑a oferit chiar România în 2008, când Ministerul Culturii a distribuit 35.000 de bonuri valorice de 200 de euro familiilor defavorizate care aveau copii de vârstă şcolară pentru cumpărarea unui laptop. Ulterior, s‑a constatat că respectivii copii au obţinut rezultate mai slabe la matematică, ei folosind laptopurile mai mult pentru jocuri. În Brazilia, tabletele s‑au dovedit mijloace de obstrucţionare a învăţării, de împiedicare a tinerilor în dezvoltarea creativităţii. Peste tot am avut costuri uriaşe pentru rezultate mai proaste, experimentele progresiste axate pe medii digitale în şcoli eşuând lamentabil. Unii specialişti, precum Manfred Spitzer, consideră că tabletele sunt maşini care obstrucţionează învăţarea şi‑i împiedică pe tineri să‑şi dezvolte potenţialul de creativitate şi competenţă[6]. Sunt cercetători, precum Michel Desmurget, deloc entuziasmaţi de argumentele negustorilor de gadgeturi, cum că şcoala „digitală” ar fi eficientă, egalitară şi, mai ales, ar costa, pe termen lung, mult mai puţin decât profesorii şi materialele tipărite. El crede că şcoala „digitală” va aduce averi unora, dar îi va transforma pe tineri în nişte zombi perfecţi, clienţi „buni” pentru jocuri video, zahăr, alcool şi mâncare nesănătoasă[7]. Practic, ne explică Desmurget, niciodată în istoria omenirii nu s‑a realizat un astfel de experiment de inginerie socială în educaţie. Dacă putem visa la digitalizarea şi şcoală online, în egală măsură ar trebui să fim atenţi la implicaţiile acestor proiecte, să avem în vedere o experimentare responsabilă în educaţie. Larry Cuban arăta că cine susţine introducerea mediilor digitale în şcoli folosind bani publici trebuie mai întâi să dovedească efectele pozitive ale acestei măsuri[8].
■ Profesor, publicist
Note:
[1] Reinhard Franzke, Bildungswüste Deutschland: Das Märchen von der „Bildungsrepublik Deutschland”, Alpha Press, 2014; Idem, MethodenWahn. Mit Metho‑de(n) in die Katastrophe, Hannover, 2, Auflage 2016.
[2] Horst Siebert, Ich bin dumm – und stolz darauf (Wissen-
schaftliche Außenseiter – die „radikalen Konstruktivisten” – unterwandern die Schulen. Ihr Programm: Psycho‑Spie le statt Bildung), Focus Magazin, Nr. 45 (1998) –
https://www.focus.de/kultur/leben/paedagogik-ich-bin-
dumm-und150‑und‑stolz‑darauf_aid_174851.html
[3] Jean M. Twenge, iGen: Why Today’s Super‑Connected Kids Are Growing Up Less Rebellious, More Tolerant, Less Happy‑‑and Completely Unprepared for Adulthood and What That Means for the Rest of Us, Atria Books, 2017.
[4] Tim Elmore, Andrew McPeak, Generation Z Unfiltered: Facing Nine Hidden Challenges of the Most Anxious Population, Poet Gardner, 2019.
[5] Philippe Bihouix, Karine Mauvilly, Le Désastre de l’école numérique. Plaidoyer pour une école sans écrans, Seuil, Paris, 2016.
[6] Manfred Spitzer, Demenţa digitală, Editura Humanitas, 2020, p. 82.
[7] Michel Desmurget, La fabrique du crétin digital: Les dangers des écrans pour nos enfants, Seuil, Paris, 2019.
[8] Larry Cuban, Oversold and Underused: Computers in the Classroom, Harvard University Press; 3/31/03 Edition, 2003.
Constantin Toader
