Cu toţi atomii ce‑l formau infuzaţi cu istorie şi cultură, orgolios pe picioarele opulent sculptate, cu rotiţe în capete, pianul Erard părea o vietate din mezozoicul muzicii, ascultătoare, supusă, o ofrandă cu corzile gata oricând să se zvârcolească şi să arunce spre cer, din materia ei intimă, sunete duioase…
Rivalitatea dintre doi pianişti care se urăsc de moarte, fiecare aspirând, deopotrivă, atât la titlul de rege al pianului, cât şi la ruinarea carierei adversarului, este fundalul unei drame din care nu lipsesc intriga, conspiraţia, crima şi remuşcările. Avizi de glorie, Paul Diamandi şi Andrei Petrescu personifică ambiţia bolnăvicioasă şi inepuizabila capacitate de a invidia, ce poate duce la acţiuni nebănuite. Un pian pe care a cântat Liszt la Bucureşti în 1846, cu puteri magice, personajul central al acestei poveşti, ce poate înclina balanţa acestei competiţii, marchează destinele celor doi pianişti, îi mântuieşte şi îi condamnă. Condiţia ideală a artei şi culisele vieţii artiştilor sunt reunite în acest roman despre artă şi viaţă, despre iubire şi crimă, cu accente fantastice şi parabolice.
„Un roman care are în centru înfruntarea artistică dintre doi pianişti, iar în centrul centrului, elementul pe jumătate realist, pe jumătate «fermecat», reprezentat de un pian, este original, insolit şi inedit în contextul prozei post‑revoluţionare şi, mai ales, în cel al romanelor ultimei generaţii de prozatori. Printre realiştii generaţiei lui şi autorii înclinaţi spre o construcţie parabolic‑fantastică, Mirel Taloş face o figură aparte.
Compoziţia este ea însăşi muzicală, cartea deschizându‑se printr‑un Prolog, continuând cu Adagio, apoi Andante, Presto… Fără a abuza de termeni tehnici din sfera artei sunetelor, prozatorul este pe deplin familiarizat cu tema selectată ca fiind centrală în roman. Cunoaşte în detaliu problemele şi provocările muzicienilor, intrând cu uşurinţă în psihologia şi morala a doi reprezentanţi ai breslei eufonice: Paul Diamandi, pianistul aureolat de succes, un al doilea Liszt, după unii (şi după el însuşi); şi Andrei Petrescu, bietul pianist cu o viaţă modestă şi o artă asemenea. Iată‑l pe acesta din urmă la cinci ani, în faţa pianului, la care ajunge parcă simbolic cu spatele la claviatură, portretizat cu atenţie şi competenţe muzicale de narator: «Nesocotindu‑şi bine paşii şi nici direcţia, ajunsese pe scaun cu spatele la claviatură. Pe faţa lui îşi făcu loc o grimasă amuzantă; râse de el însuşi, cu un clinchet cristalin, care suna precum un arpegiu în octava a treia a pianului. (…) Atinse la diez din prima octavă. Sunetul i‑a rămas întipărit pentru totdeauna în memoria auditivă». Cum a ajuns fostul copil minune Andrei Petrescu «un neînsemnat pianist de café‑concert» este o linie dramatică a romanului de faţă; deocamdată să reţinem familiarizarea şi chiar identificarea autorului cu tema cărţii lui. Mirel Taloş pare din aceeaşi lume cu personajele sale, chiar dacă acestea cântă la pian în roman, iar el scrie romanul.”
Daniel Cristea Enache
Andrei Petrescu era în faţa intrării în Cişmigiu, dinspre strada Ştirbei Vodă, când lumina zilei se clătina, iar seara clipocea în felinarele abia pornite. Dădu să coboare scările de la intrare, dar se opri brusc: îşi dădu seama că era aproape de casa unde fusese invitat în urmă cu o săptămână, într‑un mod atât de enigmatic, pe care nu‑l desluşise atunci, negăsind acasă pe misterioasa autoare a biletului îmbibat în speranţe iluzorii. „Cerul nu‑şi face simţită niciodată prezenţa prin bilete anonime” îşi spuse sieşi zâmbind ironic, dar făcu pace cu gândul insistent de a mai încerca o dată să dea curs invitaţiei, cât timp putea să‑i ia? Ezită totuşi, ca între două vieţi. Se îndreptă spre casă şovăitor, deloc convins de faptul că folosea bine minutele acelea din restrânsa lui viaţă; se gândi că era, cu siguranţă, ultima încercare. Dar faptul că dădea curs unei invitaţii anonime nu arăta, oare, în realitate, se gândi, deriva din viaţa lui, încercarea disperată a oricărei piste care i‑ar putea aduce o speranţă cât de sărăcăcioasă?
Sună. După câteva clipe se auzi un uşor zgomot în antreul casei, apoi uşa se deschise încet. O doamnă distinsă ieşi şi se îndreptă spre poartă, cu o încetineală reverenţioasă.
O salută şovăitor, în timp ce ea se îndrepta spre el.
– Bună seara! Sunt…
Ochii ei sclipeau ospitalier. Îl întâmpină cu un zâmbet plin de farmec, ce sugera o plăcută aducere aminte. Dintr‑odată, era sigur că era o persoană de obârşie şi cu tradiţii de calitate. Deşi n‑o întâlnise niciodată, avea senzaţia că o cunoaşte de secole.
– Ştiu prea bine cine sunteţi, îl opri ea cu un zâmbet mângâietor. Sunteţi Andrei Petrescu. Mă bucur că aţi dat curs invitaţiei mele.
Femeia din faţa lui păstra, în ciuda vârstei, ceva din farmecul tinereţii; cutele de pe faţa ei erau departe de a fi hidoase; din contră, aveau ceva armonios, o îmbogăţeau, părând să oglindească cultura aşezată ce o caracteriza, cultură pe care o emana prin toţi porii. Îi plăcu întunericul misterios şi cald al ochilor ei negri, ca nişte diamante rare. Avea o frumuseţe cultivată ce nu putea veni decât dintr‑o îndelungată şlefuire ce cuprindea mai multe generaţii de doamne, fiecare transmiţând către următoarea ceea ce ea obţinuse deja în propria ei modelare de sine; un lanţ de rafinare neîncetată. Lustrul minţii ei se făcuse în veacuri. Învăluită în mătăsuri, eleganţa ei era autentică. Deşi în vârstă, avea un straniu aer de vigoare şi de tinereţe. El se gândi că mintea ei e ticsită cu gânduri rafinate. Aprecia afabila ospitalitate cu care îl întâmpina. „Aceastei rafinate prezenţe nu‑i pot fi atribuite decât epitete calde” îşi spuse el.
El o urmă cuviincios spre casă, pe o alee pavată cu piatră seculară; în urma ei rămânea un parfum plăcut şi unic.
Casa era nobilă, de o expresie încremenită într‑o epocă estetică, cu un hol mare, pentagonal, din care se intra în toate încăperile; în acest hol trona, la propriu şi la figurat, o tapiserie eroică, dintr‑o lume apusă. Casa, ce semăna cu un muzeu de antichităţi în care toate lucrurile erau legate într‑o armonie deplină, exala, fără să poţi spune de unde anume, un miros de vremuri aristocratice.
Fu invitat cu căldură într‑un salon încăpător, o vastă mărturie a nobilei seducţii a artei; tablourile acopereau în întregime pereţii, ca o iederă voluptuoasă de forme şi culori, de stiluri şi epoci diferite, astfel încât era deja greu să spui ce culoare aveau pereţii din spatele lor. Tablourile expuse, ce perpetuau epoci romantice şi pe care vremea le încărcase cu o patină fină, emanau în aer o boare veche şi nostalgică, o frumuseţe eternă, adevărată. Într‑o lumină de o nuanţă ireal de delicată, fiecare tablou trona între celelalte, dezvăluind sensibilitatea subtilă a proprietarei, un gust rafinat, de o seninătate simplă. Recunoscu, mai degrabă după freamăt decât după tuşă, un Grigorescu, un peisaj cald de primăvară. Şopotul tainic al tablourilor îl încremeni. Încărcătura culturală a casei îi risipi orice urmă de suspiciune cu privire la gazdă.
Un car cu boi de Grigorescu înnobilează orice casă, se gândi el, şi îi aduce o notă de inserare în spiritul naţional şi în natură, deopotrivă. Contemplă îndelung idilicul tablou, din care răzbătea parcă mirosul de câmp bogat în iarbă de primăvară şi îşi dori, instantaneu, să intre în el, să se întindă în iarba parfumată, precum ciobănaşii, şi să se scufunde cu totul în natură, uitând de toată nefericirea din viaţa lui.
Casa era plină de ciclame, ce urzeau o cergă de culoare rafinată. La o privire mai atentă, în colţul dinspre răsărit, unde se afla un corp de bibliotecă bogată, cu rafturile uşor îndoite la mijloc sub încărcătura nobilă a cărţilor, invitatul descoperi încă o oază, de astă dată, de portocali şi lămâi pitici, apoi, destul de aproape, cactuşi înfloriţi, iederă, rododendroni în miniatură. Când îl văzu nedumerit de numărul ciclamelor, care tronau de departe, învingând tot spaţiul aproape, doamna necunoscută îi oferi lămuriri, împreunându‑şi mâinile frumoase, parcă neatinse de povara anilor:
– Ciclama e simbolul dragostei sincere, autentice. Şi are cea mai frumoasă culoare pe care ochiul minţii şi‑o poate închipui.
Tonul vocii ei era de o nobleţe uitată. Îi plăcea căldura vocii ei, care sugera o fire deschisă, gata oricând să se destăinuie unei persoane în care avea încredere, dar şi să asculte destăinuiri, ajutând astfel un suflet care jinduia să fie compătimit şi încurajat. Firea ei blândă era înţesată cu vorbe înţelepte, care puteau ajuta, sprijini, vindeca, înălţa; inima ei era caldă şi mărinimoasă. Faţa ei era încă ispititoare, cu minime pierderi cauzate de vârstă; de fapt, lui i se părea că vârsta ei traversa veacurile, fiind în esenţă de nedefinit. Nimic nu era la ea demodat; era posesoarea unui sânge delicat, produs al istoriei familiei sale şi al educaţiei; firea ei era fără epocă.
Pe o masă de nuc, bogat decorată, era lăsat un goblin în lucru, reprezentând portretul unei tinere femei. „Încă un semn al îndeletnicirilor plăcute cuprinse în această nobilă casă” îşi spuse el.
În decorul intim al salonului, oaspetele remarcă pianul Erard[1]; străjuit de propria lui istorie, pianul iradia o mireasmă de legendă, ce se prelingea pe toate obiectele din încăpere. Sigur pe el, pianul se impunea cu siguranţa unui artist perfect conştient de armura geniului său. Cu toţi atomii ce‑l formau infuzaţi cu istorie şi cultură, orgolios pe picioarele opulent sculptate, cu rotiţe în capete, pianul Erard părea o vietate din mezozoicul muzicii, ascultătoare, supusă, o ofrandă cu corzile gata oricând să se zvârcolească şi să arunce spre cer, din materia ei intimă, sunete duioase, făurite de mâinile de aur ale unui pianist îndelung aşteptat, sub forma unei melodii uitate, cu reliefuri dantelate, dar blânde; un lied al unei suferinţe necunoscute, nepotolite, sfâşietor de triste, ce părea că‑l macină fără oprire, lied pe a cărui melodie să o proiecteze cu hotărâre, ca pe un fulger sonor, spre zenit, spre astre, unde să ducă pe coardele gravitaţiei solia artei sunetelor, arta cea mai de sus pe scara meşteşugurilor frumuseţii; iar acolo, sus, muzica suavă plecată din pântecele lui să se depună pe astre, pentru vecie, drept semn al unei tristeţi universale. Instrumentul, din lemn nobil de nuc, bogat decorat, era în acelaşi timp şi un incontestabil obiect de artă; claviatura era descoperită, ademenitoare în lumina ce îi scotea în evidenţă nobleţea clapelor de fildeş.
El se simţi ispitit de pian, invitat de acesta cu şoapte tainice, şi dădu să se aşeze pentru a cânta, într‑o grabă copilărească, dar ea îl opri cu un gest cald.
Încercă să dea voce mirării faţă de invitaţia pe care bătrâna aristocrată i‑o făcuse, dar ea i‑o luă înainte.
– V‑am ascultat la Best jazz şi am apreciat sensibilitatea cu care cântaţi, îi spuse ea. Puteţi şi meritaţi mult mai mult.
Andrei Petrescu aprecie mierea fină din cuvintele ei, pe care le rostea cu o eleganţă rară. Era vocea unei femei care dă sfaturi înţelepte; începu să‑şi pună speranţe în întâlnirea cu ea. Consideră potrivit să‑i respingă laudele, cu inimă amară.
– Sunteţi politicoasă, stimată doamnă. Nu cred că interpretările mele se remarcă prin ceva deosebit, îmi atribuiţi calităţi pe care din nefericire nu le am… deseori muzica mea răneşte aşteptările…
Era încă surprins de primirea pe care i‑o făcea necunoscuta doamnă, ce părea posesoarea tuturor virtuţilor clasice înfrânte de modernitate, a însuşirilor ce s‑au rărit în ultimul veac. Nobleţea ei nu aparţinea unei epoci anume, ci tuturor epocilor. „Înfrumuseţarea spiritului este pentru ea o preocupare permanentă” se gândi el. Îşi dădu seama că, fără a o cunoaşte, găsise un fel de alinare mărturisindu‑şi neputinţa în faţa ei. Simţi că putea să‑şi continue confesiunea:
– Întâmpin neajunsuri insurmontabile şi inexplicabile… am deseori sentimentul că pianul cleveteşte împotriva mea. Astfel, doamnă, mă expun mâniei latente a publicului, îngăduitor întotdeauna cu mine… Nu dispun de puterea de a merge mai departe, drumurile mele par închise definitiv…
Ea dădu dezaprobator din cap, privindu‑l cu dragoste. Deşi nu‑l cunoştea, îl întâmpina cu dărnicie şi îl preţuia ca şi cum i‑ar fi fost un fiu drag.
– Nu trebuie să aveţi nicio pricină de temere. Ceea ce remarc la dumneavoastră e mai puţin felul în care cântaţi, cât mai degrabă harul cu care aţi putea cânta, continuă ea cu o rostire domoală, dojenindu‑l. Sunteţi prea modest, iar asta e departe de a fi bine, pentru că vă ţine în loc. Unui pianist bun, de vârsta dumneavoastră, Paul Diamandi, îi lipseşte complet modestia. Cred că aveţi un dar, însă nu dispuneţi de toate condiţiile pentru a‑l face să strălucească. O să vă povestesc o istorie pentru a înţelege mai bine motivul pentru care v‑am invitat aici.
Lui Andrei Petrescu i se păru că femeia îi făcuse un elogiu exagerat, deci, în esenţă, fals. Totuşi, blândeţea şi armonia ei îl copleşeau. Desenul fin al feţei ei i se părea din altă lume; părea o făptură cu totul feerică. Faţa ei sfida orice sfârşit previzibil ce le e dat muritorilor. Avea tot timpul, în dosul buzelor, un surâs cald, ce dăruia optimism.
Ea aduse două ceaiuri, a căror aromă invadă aerul de deasupra mesei. Ea sorbea ceaiul cu o melancolie cuceritoare, ca şi când ar fi fost prinsă într‑un ritual vechi şi sacru, exersat de generaţii, cu sfinţenie. Din tablourile atârnate deasupra lor picurau peste ei culori patinate, îmbibate cu nobleţe; ei înşişi păreau o scenă de gen cu personaje din vechea aristocraţie. În atmosfera aceea de eleganţă şi de armonie, el se uită la ea şi se gândi că distinsa doamnă era cea mai frumoasă personificare a culturii însăşi, într‑o perspectivă diacronică, pentru ca nimic din ceea ce purta sau reprezenta ea nu părea anacronic.
– Dacă mi‑aţi permite, aş vrea să încerc pianul, insistă el.
Devenise nerăbdător. O nelinişte muşca din echilibrul cu care se încărcase în nobila casă. Se grăbi copilăreşte spre pian; nu se mai putea abţine. Dar nobila doamnă îl opri din nou cu un gest cald.
– Nu fiţi nerăbdător, îl condamnă ea cu blândeţe.
Andrei Petrescu îi făcu o promisiune de răbdare, zâmbind larg. Se aşeză la loc. Simţea că firile lor erau atât de asemănătoare încât se comportau ca nişte magneţi ce îi făceau să se apropie şi să se simtă în intimitate, deşi abia se cunoscuseră.
– Aş vrea să ascultaţi, mai întâi, o poveste, îi spuse ea cu o răbdare ce o înnobila.
Doamna Mogoşanu se aşeză lângă el pe unul din fotoliile de salon. Urmă un moment de rememorare melancolică.
– Provin dintr‑o familie boierească, care la începutul secolului al XIX‑lea s‑a mutat de la moşia din Romanaţi în Bucureşti. Casa în care ne aflăm acum este pe locul pe care a fost construită prima noastră casă, prin 1830. De atunci, familia mea a parcurs cu dârzenie drumurile, uneori aspre, alte dăţi tandre, deschise, nesfârşite, neaşteptate, ale vieţii…
Urmă o pauză adâncă, înlăcrimată, pe care el o respectă. Curiozitatea lui era însă nesăţioasă.
– Ei bine, continuă ea, în una din zilele petrecute de Liszt la Bucureşti, mai exact, pe 27 decembrie 1846, la invitaţia unui strămoş al meu, Alexandru Mogoşanu, în casa care era pe acest loc,
pianistul vrăjitor a dat un recital. Mulţi au spus atunci că Liszt a fost într‑o formă mai bună decât atunci când a cântat la Sala Momolo, pentru domnitorul Gheorghe Bibescu. Se spune că au fost două lucruri care au făcut ca Liszt să strălucească în acel decembrie geros în casa Mogoşanu. Întâmplarea a făcut ca în casa familiei mele, graţie pasiunii pentru muzică a acestui strămoş al meu, Alexandru Mogoşanu, să se afle un pian marca Erard – pianul preferat al lui Liszt. Pianul, din lemn de nuc, fusese cumpărat la Paris şi era singurul pian Erard din micul şi modestul Bucureşti al acelor vremi. Liszt a fost impresionat când l‑a văzut, socotindu‑l o piesă deosebită; se pare că lui Liszt i‑a plăcut în mod deosebit rezonanţa acestui pian, precum şi felul în care claviatura interacţiona cu mâinile lui. După cum poate ştiţi, anii de virtuozitate ai lui Liszt au fost intim legaţi de un pian Erard, pe care Liszt l‑a purtat cu el în turneele sale europene, inclusiv la Bucureşti, în turneul lui din decembrie 1846 – ianuarie 1847. Perioadă în care Bucureştiul a fremătat la propriu.
Scoase un ziar vechi, cu litere chirilice, din care el nu înţelegea nimic.
– Iată ce scria ziarul Curierul Românesc, în cuvinte atât de frumoase, despre Liszt.
Îşi puse o pereche de ochelari vechi, cu rama fină, de aur, şi începu să citească cu un cert talent actoricesc: „Când a început a cânta cu acel foc, acea dulceaţă şi acea repeziciune, ce numai se pot închipui, iar nu şi a se descrie, toată adunarea se simţi deodată pătrunsă ca de un farmec şi rămase în extaz. Coardele, gemând sub fulgerătoarele degete ale artistului, scoteau sunetele cele mai încântătoare şi reprezentau când o bandă îngrozitoare de război, când o orchestră melodioasă, când iarăşi lina şi răpitoarea cântare a îngerilor. Stăpân cu desăvârşire pe instrumentul său, înzestrat cu geniul cel mai înalt al cereştii armonii, Domnul Liszt, modulând la început cu un chip uşor tema ce luă, apoi învăpăindu‑se de entuziasm, se uita cu totul pe sine, se părăsea în voia înfocatei sale imaginaţii, se rătăcea din frumuseţe în frumuseţe şi, nemaiputând să se lupte cu focul ce‑i cuprindea inima, năpustea instrumentul şi se sculă în mijlocul aplauzelor. A luat de temă două cântece româneşti şi le‑a frământat cu variaţii atât de felurite şi de magice, încât persoanele ce erau de faţă, neştiind cu ce să‑şi arate a lor mulţămire, murmurau cu sfială «un bravo» care se repetă în tot salonul. La 11 ceasuri din noapte s‑a isprăvit această soaré care a lăsat suveniruri scumpe în inimile privitorilor şi admiraţia cea mai mare pentru rarul talent al Domnului Liszt.”
Nobila doamnă se avântase în relatarea vechii istorii cu pasiunea unui povestitor înnăscut. Andrei Petrescu era pierdut în gânduri, ca şi cum căuta o rimă. Se aşternu o tăcere plină de muzică şi un soi de curiozitate vie, scormonitoare, crescând în intensitate. Ochii lui recăpătară, brusc, lumina de altădată, lumina aceea care, pe când era un copil‑minune, răvăşea sălile pline ochi de admiratori. Doamna Mogoşanu tresări interior, simţind că e pe drumul cel bun. Se simţea ocrotită de divinitate. Făcea un bine. Necondiţionat. Simţea că intenţia ei prinde teren. Avea vechiul dar de a deosebi caracterele. Seminţele aruncate de ea prinseră să încolţească, să capete putere, deşi pământul unde fuseseră azvârlite era la suprafaţă sterp. Deodată iubi acel tânăr din faţa ei. Îi iubi lumina luxuriantă, care se revărsa abundent înlăuntrul ei. Prin acest tânăr, iubi şi vlăstarul ei de demult, din trecut, copilul ei pierdut prematur…
Fragment din romanul Strania poveste a unui pian,în curs de apariţie la Editura RAO
■ Scriitor, romancier, eseist
Note:
[1] Erard, marcă de pian creată la sfârşitul secolului al XVIII‑lea în Franţa de Sebastién Érard. Instrumentul era revoluţionar din punct de vedere tehnic, fiind considerat primul pian modern. A fost pianul preferat al lui Franz Liszt.
Mirel Taloş
