Adevărul e că Preda medita obsedant asupra posibilităţii gândirii libere; între atâtea ameninţări, era nevoie – suna mesajul scriitorului – de teritoriile de rezervă ale conştiinţei.
Într-o vreme care proclama violenţa, nu primatul valorilor, eroii lui Preda vor să-şi conserve gândirea limpede, refuzând rolul de complici ai unei Istorii frauduloase. Dar disperarea şi suferinţa însoţesc destinul 
nostru, avid de a afla insule de fericire; între retorică şi realitate, între utopie şi teroare, îndoctrinarea, clişeele axiomatice nasc deziluzia, jocul duplicitar, simularea. Idealistul de profesie (activistul) se ciocneşte cu realitatea care discreditează o ideologie (şi o experienţă socială). Şi atunci, se întreabă Preda, „în ce măsură să creadă omul?”. Prins în hăţişul obsesiilor şi îndoielilor, omul predist, pendulând între fiinţarea „în capcana” evenimentelor şi istoricitatea profundă, donatoare de sens prin înţelegere, răscolit de aceste răsuciri interogative, încearcă să diminueze „fatalitatea cea mare” pentru a dispune liber de sine, pentru a hoinări în „teritoriile de rezervă” ale conştiinţei, refuzând supunerea.
Rescris cu încăpăţânare, Risipitorii (1962) marchează trecerea la stilul direct, fiind, astfel, şi un roman experimental. El satisface, în ochii autorului, un deziderat: putinţa de a fi scriitor profesionist. Ca prozator citadin, Preda bifează „cartea aspiraţiei” (M. Ungheanu). Monica Spiridon era de părere că şantierul Risipitorilor înseamnă, însă, „o încercare ratată de roman plurifocal”; mai mult, personajele (ambigue, repliabile) nu se definesc de la început, nu sunt „rotunde” (cum ar spune E. M. Foerster), închise într-o categorie. Depoziţiile lor se corectează reciproc şi răstoarnă, într-un nedomolit balans, perspectiva. Fiind roman „de imaginaţie” (apăsa Preda, mândru de ispravă), Risipitorii confirmă noul statut, cel de profesionist. Proiectat în două volume, Delirul urma să închidă o tetralogie, asociat celor două cărţi despre Moromeţii; Marele singuratic era epilogul acestui ciclu, care ar fi împăcat, probabil, vocaţia cu aspiraţia. În Delirul, pionii istoriei se mişcă în ceaţă, lunecând pe toboganul evenimentelor; pierderea sensului creează zăpăceală şi contrarietate, filmul diavolesc al patimilor umane generează întâmplări abominabile, întreţine vârtejul satanic al dezmăţului legionar. Generalul, Le Conducator, apărea într-un vid de putere, „copiii lui” domneau pe deasupra legilor, total isterizaţi de rebeliunea sufletului pretutindenar, dornic „a curăţi” ţara.
În acest context, într-un oraş sub violenţă, asaltat de fanatisme oarbe, Paul Ştefan – eroul cărţii – traversează propria-i limpezire (anevoioasă), transgresând medii diverse într-o neverosimilă carieră. El este o natură problematizantă, din rasa lui Moromete, forţând destinul. Prin Ştefan, asistăm la relansarea moromeţianismului. Epopeea Moromeţilor scoate la iveală personajele de fundal şi continuă, am putea spune, în alte spaţii sociale. Va fi vorba de un moromeţianism adaptat sau, mai exact, de câteva destine moromeţiene, trecute prin experienţe dure, implicându-se şi încercând a şti, presimţind primejdia şi dorind a nu pierde „sensurile”, suferind o „mutaţie” (cf. Marin Mincu). Călătorind spre marele oraş să se „arănească”, Paul Ştefan se desparte de o adolescenţă buimacă; vrea să ajungă „om mare” şi, iată, soarta îi zâmbeşte, trezindu-l din hibernare. Fascinat de oraşul orbitor, de minunea angajării la ziar (ca întâmplare decisivă), el descoperă, mai apoi, moartea, nebunia vieţii, iubirea; adică, se trezeşte ca personaj. Luchi îl va prefera unui ziarist cunoscut şi băiatul venit de la ţară, stăpânit de o iubire castă, cu sufletul uşor, inundat de o bucurie difuză va fi confiscat de o intenţie nebuloasă: vrea să devină scriitor. Fireşte, nu un scriitor mincinos, deşi minunea de a scrie „din închipuire” îl mână, bănuim, spre teritoriile ficţiunii. Dar şi el simte „presiunea întregului univers” şi această insuportabilă povară cheamă, izbăvitor, supapa scrisului. Ajuns pe front, trăind în apropierea morţii va fi şocat de ceea ce va descoperi acolo, dar, nu mai puţin, de soarta articolelor sale, cenzurate nemilos. Pentru corespondentul acelor „ore de glorie războinică” experienţa frontului e decisivă; reportajele sale apar mutilate, pe acelaşi portativ al presei bolnave de un mesianism legionaroid, iar credinţa că fiind o fiinţă umană se poate afirma liber va fi amputată. Moromeţian, Paul Ştefan are nevoie de certitudini („pe ce te bazezi?” va repeta el) şi nu poate admite fanatismul. Paul se despărţise de lumea satului, dar romanul răsfrânge, prin ecou, evenimentele satului scos din matcă.
Adevărul e că Preda medita obsedant asupra posibilităţii gândirii libere; între atâtea ameninţări, era nevoie – suna mesajul scriitorului – de teritoriile de rezervă ale conştiinţei. Or, „delirul” (continuat prin delirul roşu) ameninţa şi chiar anula aceste spaţii de rezervă. Intrată într-un „vârtej satanic”, Istoria nerăbdătoare provoacă în cascadă rău şi suferinţă. Preda regândeşte tema şi comentariul său nu se mulţumeşte doar cu inventarierea aspectelor critice. Opera predistă, în pofida „ambiguităţii” (asupra căreia, stăruitor, insista Gh. Grigurcu) are un sens critic focalizant (G. Dimisianu). Un alt critic (Fl. Manolescu) făcuse chiar remarca celor două tipuri de estetici la Preda: pe de o parte, scriind ceea ce vrea, prozatorul cultivă estetica „opoziţiei”; pe de altă parte, răspunzând comenzii, scriind ceea ce „i s-a cerut” (cazul Desfăşurarea, Ana Roşculeţ etc.), el respectă estetica identităţii. Şi Delirul, de altfel, considerat un roman scris „în secret”, a fost văzut ca un gest de subordonare, acceptând ingerinţele oficialităţii. Amprenta stilistică şi detenta problematică l-au salvat de la condiţia de „maculatură propagandistică”; dar subiectul, zicea răspicat I. Negoiţescu, a fost „sugerat de partid”.
O nouă ediţie a Delirului (Ed. Expres, 1991), pretins „necenzurată”, ridica alte probleme. Ea recuperează un întins capitol (cel despre Stalin, esenţial pentru filosofia romanescă), eliminat cândva de cenzură. A fost un „şiretlic” predist, acceptând apoi „sacrificarea” pentru a putea scoate romanul. Dar, trăgând linie, nu putem afirma cu seninătate că ediţia de la Expres ar fi „necenzurată”. Delirul, o carte dificilă, scrisă într-o vreme când „documentaţia nu era stimulatoare” (recunoştea însuşi Preda), alăturând personajelor malefice pe cele „mici” (credinţa predistă fiind că „toate fiinţele umane fac Istorie”), i-a provocat marelui scriitor o „inhibiţie temporară” (spera Preda). Continuarea Delirului a fost amânată. Ocolită atâta vreme, tema războiului s-a insinuat în acest prim volum, dorind a completa ciclul Moromeţilor. Visata tetralogie (având ca epilog Marele singuratic) urma a face loc temei povestitorului.
Ediţia de la Expres (îngrijită de Ion Cristoiu) face dovada unui regretabil voluntarism politic. Ea este tot o ediţie cenzurată, de astă dată pe criterii anticomuniste. Precizăm din capul locului că nu e vorba de o ediţie critică. Sunt eliminate modificările operate de Preda pentru acea – aproape neştiută – ediţie a doua (tot în 1975): fragmentul avându-l ca protagonist pe Niculae Masă (capitolul VII din Partea a treia), paginile care conţineau „mustrările ideologice” ale gazetarului comunist Titus Diaconescu, adresate lui Ştefan (capitolul VII din Partea a cincea) şi, în fine, celebrul capitol despre „tânărul revoluţionar”, identificat de mulţi cu Nicolae Ceauşescu (capitolul XI din Partea a doua). O astfel de cosmetică editorială nu îl apără pe Marin Preda, mai ales că, în pofida concesiilor, Delirul rămâne un „roman insurecţional” (cf. M. Ungheanu, în Literatorul, nr.32/1992), sfidând şabloanele ideologiei comuniste. Se ştie prea bine că, la vremea apariţiei, cartea a provocat scandal (chiar internaţional) şi Marin Preda a fost denunţat oficialităţilor. Iar dosarul Delirului oferă probe concludente, inclusiv din unghiul interpretărilor critice, vizibil timorate în a accede la miezul incendiar al cărţii. Cine va consulta corpusul de documente scoase la lumină, din arhivele CNSAS, de Ioana Diaconescu (v. Marin Preda. Un portret în arhivele Securităţii, 2015) va afla şi „povestea” încâlcită a romanului Delirul. „Obiectivul” Marin Preda era „în lucru”, pus sub urmărire; succesul enorm al cărţii „a enervat pe toată lumea”, constata Eugen Simion, iar Constantin Coroiu concluziona, îndreptăţit, că romanul Delirul „a putut să apară pentru că autorul lui se numea Marin Preda”.
În fine, Delirul a fost suspectat că ar fi fost un roman „comandat”. Proiect ambiţios, abandonat, de larg ecou, suscitând curiozitatea publicului, dar şi furioase reacţii internaţionale (v. Literaturnaia Gazeta), Delirul deschidea o pârtie, despovărând istoria noastră de scoriile sovieto-rolleriste, scria Florin Constantiniu. Breşa a fost folosită de istorici (cazul lui Aurică Simion, publicând, în 1979, la Dacia, sub un titlu înşelător, un echivalent istoriografic). Preliminariile sale au stârnit, prompt, replica lui M. Fătu, evitând – curios – polemica, într-o carte vizibil „anti-Simion”. Ceea ce s-a considerat a fi tentativa de reabilitare a lui Ion Antonescu, pornit în cruciada recuperării „moşiei pierdute”, declanşând scandalul moscovit, l-a obligat pe Preda să renunţe la volumul doi; titlurile care au urmat vor folosi, însă, teme, idei, situaţii etc., programate pentru continuarea Delirului. Sub obsesia profesionalizării, virând spre senzaţionalism, interesat de succesul de public, prozatorul va descrie condiţia dramatică a generaţiei sale, având ca model pe Ion Caraion. Atât Viaţa ca o pradă cât şi Cel mai iubit dintre pământeni (diform, dorind a spune „totul”), apasă pe resortul etic, fireşte, „în cheie reflexivă”. Nu introspecţia e punctul forte al ficţiunii romaneşti, ci eticismul, chiar dacă Preda e confiscat de misterele vieţii sufleteşti. A face din prozator un „moralist de serviciu” este, însă, excesiv. Adevărat, profesiile sale de credinţă, reflecţiile literare şi morale, adunate în Imposibila întoarcere, texte scrise la presiunea lui Adrian Păunescu, chiar dacă par „mai libere”, vehiculând idei reformiste, nu scapă de clişeele doctrinare. Îndemnul la problematizare, blamând „făcătorii de cuvinte”, implicit literatura metaforică, se aliniază docil „sarcinilor politice”, ocolind, desigur, rigiditatea directivelor. Prezenţă fascinantă în epocă, ins vanitos, bucurându-se de un imens prestigiu şi „tribut scriptic”, prozatorul, „uns” director la Cartea Românească, deloc străin de ispita pecuniară, a fost „supralicitat” moral. Cercetându-i fişa umană, Gheorghe Grigurcu, interesat de „coeficientul etic”, denunţa, neobosit, ca „o mare prejudecată”, marea moralitate a lui Marin Preda, notificând, repetitiv, scăderile omului, exemplaritatea discutabilă, ambiguităţile etic-estetice. Cenzurat, reeducat, onorat, acumulând un prestigiu monolitic, cultic (a se vedea culegerea omagială Timpul n-a mai avut răbdare), autorul Moromeţilor a fost decretat un reper moral. Revizuirile ar fi, în acest caz, „fără rost”, scria Eugen Simion. Faima lui Preda, dincolo de folcloristică (vizita la N. Ceauşescu, dus de penetrantul A. Păunescu, împotrivindu-se reintroducerii realismului socialist), se motiva şi prin rivalitatea cu Eugen Barbu, polarizând lumea literară. În acest binom, Preda era „pozitivul”, termenul „contrastant”. Atacat dur, în Luceafărul barbist, pentru Moromeţii (II), Preda a fost în dificultate, rememora M. Ungheanu. Încât, monografia dedicată lui Preda, s-a vrut, afirmă criticul, o carte-scut.
„Ciupit” iniţial în Săptămâna, taxat drept „omul lui Preda”, M. Ungheanu a fost un apropiat al prozatorului, legând numeroase dialoguri, obţinând informaţii preţioase, de la sursă. Şi vestejind, astfel, urechismul, zvonurile aruncate pe piaţa literară, flămândă de a culege ştiri despre încleştarea „celor doi matadori”. Informat ideolog literar, M. Ungheanu a evoluat, s-a spus, „către Eugen Barbu”. Relaţia cu Preda s-a răcit, dar tot M. Ungheanu încercase, prin Cezar Ivănescu (devenit confident, păstrător al unor còpii), să instituie, la Mogoşoaia, un „cordon sanitar”, protejându-l de asaltul nemilos al confraţilor (exploatând autoritatea marelui scriitor, atrăgându-l în escapade bahice). Preda traversa, în ultimii ani, o perioadă grea, o prelungită criză maritală (aflat la a treia căsătorie) şi acuza, dintotdeauna, spune Nina Cassian, „şubrezenie psihică”. Încât, epuizat, cu presentimentul morţii, el şi-a grăbit sfârşitul. Pagina din Luceafărul, încropită de acelaşi M. Ungheanu, iscând vâlvă, spulbera, însă, mitul asasinatului.
