Meserie şi vocaţie
Mihaela Helmis: Sunt mai multe momente, poate că două cele mai importante, unul al naşterii şi al doilea al renaşterii, de acum peste 30 de ani, la Muzeul Naţional de Artă al României. Din punctul dvs. de vedere unde se află acum Muzeul Naţional de Artă al României?
Călin Stegerean: Muzeul Naţional de Artă al României se află într‑o etapă care ţine de un program managerial pe care eu mi l‑am asumat şi care a fost realizat în concordanţă cu anumite directive trasate de Ministerul Culturii atunci când a fost organizat concursul pentru postul de manager. E o perioadă în care încerc să pun în operă, în practică, ceea ce, la un moment dat, era doar în stadiul de proiect, respectiv o dezvoltare a muzeului în concordanţă cu bunele practici pe care le întâlnim la nivelul celor mai multe muzee care funcţionează în Europa. De asemenea, dorim să extindem activitatea de educaţie şi comunicare pe care muzeul o realizează în momentul de faţă la nivelul unei direcţii care să acopere această nevoie. Încercăm să facem cât mai repede posibil transformarea aripii Ştirbei într‑un hub cultural în care să înglobăm toate acele activităţi care ţin de conexiunea cu artele spectacolului, sunt foarte multe lucruri care ţin de deschiderea către societate, deschiderea către acele condiţii propice punerii în valoare a unor opere de valoare. Muzeele din Occident, în special, le au. Spre exemplu, o librărie cu spaţiu de lectură, puncte de recreere, pentru că în ultimă instanţă ele înseamnă nişte cafeterii dedicate în incinta muzeelor, unde vizitatorii se pot relaxa între diversele etape de vizitare ale expoziţiilor respective.
Nu sunt puţine aceste lucruri, dar faţă de muzeul care venea cu toată experienţa sa din anii ’50, pe care le‑aţi cunoscut înainte de 1989, faţă de felul în care s‑a dezvoltat ulterior Muzeul la renaştere, să‑i zicem, după Revoluţie… Cum este văzut Muzeul din interior? Pentru că una e să vii ca student sau specialist în domeniu, în vizită, şi alta e să‑l priveşti din interior. Aşadar, managerul cum priveşte lucrurile acestea?
De câte ori se pune problema performanţei într‑o instituţie nu neapărat muzeală, o instituţie bugetară, intră în discuţie finanţarea acestei instituţii. Or, cred că acest lucru este doar o parte şi poate
că nu este cea mai importantă parte din activitatea unei instituţii, pentru că eu consider că resursa umană este cea mai importantă. Au fost situaţii care au făcut ca personalul muzeului să fie diminuat în timp şi acest lucru a redus din puterea sa de acţiune, din ceea ce ar însemna o activitate sincronă cu statutul său de Muzeu Naţional al României, respectiv cu gradul de importanţă pe care acest muzeu îl are în raport cu patrimoniul pe care‑l deţine şi prin comparaţie cu celelalte muzee de artă ale României. Aici cred că este punctul nevralgic: faptul că ne confruntăm cu o lipsă de personal pe care în ultimii ani nu am putut să o acoperim, dar pentru care deja am început demersuri şi în curând muzeul va anunţa lansarea unor concursuri pentru ocuparea posturilor în zonele nevralgice ale instituţiei.
Să înţeleg că sunt oameni, doar concursurile trebuie să înceapă. Îi cunoaşteţi pe aceia care doriţi să vină aici?
Nu se pune problema în felul acesta, pentru că în asta constă caracterul concursului, o competiţie deschisă, o competiţie la care se poate înscrie cine îşi propune să activeze într‑o instituţie de rangul celei în care ne aflăm. Noi am identificat în instituţie aceste posturi nevralgice care necesită o acoperire imediată şi va fi public acest anunţ în curând.
În instituţiile de stat, acesta este cumva subtextul întrebării mele, oamenii nu sunt foarte tentaţi material să vină, şi atunci bunii specialişti sunt sau nu tentaţi să vină încoace? Bănuiesc că speraţi să vină.
Dacă discutăm prin prisma salariilor, un şef de secţie, de exemplu, are un salariu cred eu motivant şi cred că condiţiile, cadenţa de muncă pe care o va desfăşura în această instituţie nu va fi similară cu cea din companiile multinaţionale, cel puţin din câte ştiu eu, salariile fiind, totuşi, apropiate. Mă refer la nişte posturi care ţin de o responsabilitate, care ţin de coordonarea unor activităţi. Sigur că nu vreau să credeţi că fac o comparaţie între marile companii care îşi desfăşoară activitatea în lume, ci cele care la nivelul României pot reprezenta un termen de comparaţie. Deci, cred că atât salarizarea, cât şi condiţiile sunt benefice. Este vorba de meserii vocaţionale; la mijloc sunt persoane care au urmat studii de artă, de istorie a artei, studii de arte plastice, care vin dintr‑o altă perspectivă decât cea a obţinerii unui job. Ei îşi fac speranţe legate de o realizare profesională, de atingerea unor performanţe profesionale pe care, cred eu, în România doar acest muzeu le poate oferi.
Şi cumva ajungem la întrebarea pe care o şi pregătisem: o comparaţie din punctul de vedere al patrimoniului, cu exemple, între Muzeul de Artă din Bucureşti şi cel de la Cluj, pe care de asemenea l‑aţi condus.
Putem face această comparaţie şi cred că de aici rezultă încă o dată anvergura acestui muzeu. Dacă Muzeul de Artă la Cluj avea în patrimoniu circa 14.000 de piese, la Muzeul Naţional de Artă are peste 100.000 de piese. Doar colecţia de pictură contemporană cuprinde peste 2000 de lucrări. Exemplele pot continua. De pildă, patrimoniul de grafică este foarte bogat, cel de artă decorativă, mobilier, aceste domenii lipsind în totalitate la Muzeul de Artă din Cluj sau fiind reprezentate în mică măsură. O discuţie ar fi legată nu doar de anvergura numerică, ci şi de cea calitativă. Or, şi aici lucrurile sunt în favoarea Muzeului Naţional de Artă, pentru că mi se pare firesc ca aici să fie piesele cele mai reprezentative. Şi la Cluj erau suficiente lucrări de artă valoroase, care meritau o vizită la muzeu.
Sigur. Şi atunci, dacă ar fi să numiţi câteva dintre vedetele muzeului care ar fi acestea?, în afară de – probabil ştie multă lume – spaţiul special în care avem, poate nu câte ne‑am dori, lucrările lui Constantin Brâncuşi.
În România sunt două muzee care deţin lucrările lui Constantin Brâncuşi: Muzeul Naţional de Artă al României şi Muzeul de Artă din Craiova. Dincolo de acest aspect cunoscut, Muzeul Naţional de Artă al României are o colecţie foarte bogată şi valoroasă de lucrări din patrimoniul universal, din patrimoniul european. Cred că dacă e să vorbim de vedete cunoscute în toată lumea, nu numai la nivelul României, cred că aici putem găsi nişte vedete strălucitoare. Mă refer la lucrările lui El Greco. Sunt trei lucrări de El Greco în galeria de artă europeană. De asemenea, sunt câteva piese de Rembrandt, Rubens, artă italiană şi artă franceză de secol al XIX‑lea, început de secol XX, lucrări ale impresioniştilor pe care în alte muzee n‑o să le întâlniţi. Dar nu vreau să pară că artiştii români nu sunt la fel de importanţi, însă după cum ştiţi, popularitatea lor în rândul amatorilor de artă din întreaga lume nu este pe măsura celor amintite până acum. Cred că e foarte important faptul că, dacă vrei să‑ţi faci o imagine despre ceea ce înseamnă istoria artei din România, atât cea veche, cât şi cea modernă, aici este locul ideal, pentru că dincolo de artiştii cunoscuţi cum sunt Theodor Aman, Grigorescu, Andreescu, Luchian, deci vedetele artei româneşti – un termen destul de frivol – sunt şi acei artişti foarte importanţi, care, din cauza unor conjuncturi, nu s‑au numărat printre cei mai cunoscuţi, colecţionaţi, deşi valoarea lor este incontestabilă.
L‑am amintit cumva pe Constantin Brâncuşi chiar atunci când umblam cu toţii în căutarea, în aşteptarea întâlnirii cu „Cuminţenia pământului”, am fost de la Banca Naţională şi o săliţă din Palatul Cotroceni, am mai umblat după Cuminţenie, dar acum care e statutul ei? Ce ştiţi, ce speraţi?
După revenirea mea la conducerea Muzeului Naţional de Artă a României în luna mai a anului trecut, unul dintre primele lucruri pe care le‑am făcut a fost să contactez avocatul persoanelor care au devenit proprietari ai acestei sculpturi şi să aflu în ce măsură ar dori ca această sculptură foarte importantă să se reîntoarcă, prin împrumut, în sala Brâncuşi a muzeului nostru. Iniţial am constatat o deschidere absolut de apreciat, am ajuns – datorită colaborării cu asociaţia Prietenii Muzeului Naţional de Artă a României – să întreprindem negocieri legate de condiţiile în care această sculptură s‑ar reîntoarce aici, inclusiv cele legate de asigurare. Toate aspectele păreau rezolvate. Înainte de a face demersurile care se impuneau sub aspectul contractelor etc., avocatul despre care vorbeam ne‑a transmis că din cauză că una dintre moştenitoare a decedat şi se punea problema succesiunii, lucrurile se suspendă până la clarificarea acestor aspecte. Deci, în momentul de faţă suntem în aşteptarea răspunsului celor în drept.
Şi unde se află acum Cuminţenia, pentru că despre această lucrare e vorba?
Se află la familia care a moştenit‑o.
O aşteptăm atunci şi noi să‑şi regăsească locul în acel parcurs care e cumva coerent: sala Brâncuşi are nu prea multe lucrări, dar e vorba de valori egale.
Da, este o sală care poate fi văzută în amenajarea actuală datorită unui concurs de amenajare pe care l‑am realizat în timpul primului an de mandat, 2016‑2017, la acest muzeu; a fost un concurs de proiecte, s‑a selectat acest proiect şi el poate fi văzut, în această configuraţie poate fi vizitată. Faţă de precedenta amenajare este un spaţiu care oferă un plus de informaţii, un plus de imagini legate de opera artistului.
Ba chiar ne stârneşte imaginaţia; mergem cumva pe gândul sculptorului. Şi atunci cu atât e mai important ceea ce aţi creat şi aţi făcut să graviteze apoi în jurul acestei săli, pentru că marii noştri artişti sunt acolo, în spiritul lui Brâncuşi.
Sigur că da. Este vorba de un artist care şi‑a spus cuvântul într‑o perioadă de mari schimbări în arta secolului XX; el a fost şi este considerat părintele sculpturii moderne, deoarece a resetat complet ceea ce se ştia despre felul în care arată o sculptură, ca dovadă scandalul care s‑a produs în SUA cu prilejul călătoriei unora dintre lucrări pentru expoziţia care urma să fie realizată acolo. De asemenea, este un artist care transmite un mesaj foarte important legat de rădăcinile sale româneşti, de rădăcinile sale ţărăneşti, prin părinţi, prin familia sa şi prin ascendenţa sa în ţinutul Gorjului, de unde s‑a alimentat cu o serie de imagini arhetipale pe care le‑a folosit în ceea ce reprezintă sculpturile sale, sculpturi despre care mi se pare că nu se vorbeşte suficient şi nu se vorbeşte până la capăt, întrucât sculpturile lui Brâncuşi nu înseamnă doar, bunăoară, seria de Păsări. E vorba de reprezentarea lor în care forma ovoidă are un rol foarte important. Aceste sculpturi au nişte socluri realizate de artist care contează în egală măsură în ceea ce înseamnă transmiterea unui conţinut artistic. Se vorbeşte prea puţin despre aceste socluri care au legături foarte puternice cu arta noastră populară, cu nişte conţinuturi arhaice care s‑au transmis în generaţii şi care ţin de acele arhetipuri întâlnite în toate culturile lumii.
Un profil al principelui renascentist
Sunt ocazii să ne gândim, o dată în plus, la artist şi la operele sale. Poate că ceea ce v‑aţi propus, vizibilitate mai mare, vizibilitate pentru muzeu, s‑ar putea întâmpla şi cu scoaterea ca vedetă a unora dintre aceste lucrări, aşa cum se întâmplă, de pildă, cu o expoziţie cum e cea legată de Mănăstirea Curţii de Argeş, care e fabuloasă.
Da, aici am dorit să punem în evidenţă contribuţia voievodului Neagoe Basarab la istoria culturii din ţara noastră; un domnitor care avea un profil, profilul acela cunoscut al domnitorilor din Evul Mediu, războinic, în primul rând, dublat de un profil al principelui renascentist, ctitor de cultură, nu a fost doar domnitorul care a rămas în legendă, ca Negru Vodă, legat de legenda Meşterului Manole. El a finanţat producţia unor lucrări de artă pe care le‑a dăruit sau care au ajuns în proximitatea spaţiului nostru, în zone din Balcani, la Muntele Athos ş.a.m.d.; a fost autorul primului text literar din cultura română, Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, care apar în expoziţia noastră, e un element ce marchează acest aspect. Şi faptul că în această expoziţie vizitatorii pot periodic să asculte într‑o interpretare de excepţie legenda Meşterului Manole mi se pare un câştig pentru felul în care noi comunicăm aportul acestui domnitor la cultura din spaţiul românesc.
Aşadar, nu sunt doar frescele cele care trag înainte sau fac legătura cu momentul acela.
Sigur că nu sunt, sunt şi alte obiecte, sunt icoane, este caftanul domnitorului, sunt lucruri care ţin în măsura în care noi am reuşit să obţinem aceste obiecte, pentru că multe dintre ele se află în colecţii străine. În pofida aspectului financiar de anul trecut, am marcat aniversarea de 500 de ani legată de viaţa acestui domnitor.
E cumva, în alt plan, o reluare a unei expoziţii fabuloase, un fel de monografie care îi era dedicată, iar acum concepţia cred că vine din rândul acelor specialişti pe care mizaţi că pot să vină aici şi pot să pună în valoare patrimoniul.
Aceasta este o altă coordonată a activităţii de acum, care ţine de programul nostru, care ţine de constituirea unor echipe de lucru. Această expoziţie este rezultatul unei activităţi colective, în care inclusiv eu am contribuit cu idei, cu aspecte care ţin de concepţie, de realizarea efectivă. O echipă mare, constituită de personalul şi conducerea secţiei de artă veche românească. Ideea proiectului a venit de acolo.
Nu este singurul punct important în memoria urbei. Aţi făcut loc, aici, uneia dintre marile expoziţii ale unui mare artist complex, precum e Mircia Dumitrescu.
Da. Mircia Dumitrescu este un artist care are privilegiul de a se număra printre membrii de astăzi ai Academiei Române. Calitatea operei sale este omologată şi la acest nivel. Eu am o relaţie destul de veche cu d‑sa, sigur, e relativă această exprimare; ne cunoaştem de peste 30 de ani. E un artist căruia eu îi apreciez activitatea de grafician şi grafician de carte, dar expoziţia lui Mircia Dumitrescu, vernisată la Muzeul Naţional de Artă, a vorbit mai mult despre creaţia sa, atingând şi zone pe care domnul Mircia Dumitrescu le exersează de câţiva ani, respectiv pictură‑sculptură. Expoziţia lui Mircia Dumitrescu a fost foarte vizitată; e o expoziţie de succes, al cărei program de vizitare l‑am prelungit tocmai datorită acestui interes pe care publicul l‑a manifestat pentru creaţia sa şi pentru lucrurile care au venit odată cu acest eveniment de anvergură.
Dintre idealurile cu care porneaţi încoace, atunci când aţi câştigat locul de manager al Muzeului Naţional de Artă, ce anume este mai important pentru dvs.? La un moment dat a părut că aţi accentuat mai mult latura de artă contemporană. Ştiu că în program vă propuneaţi să aduceţi la Muzeul Naţional de Artă, aici, la Bucureşti, mari expoziţii, aşa cum se întâmplă în marile muzee din lume, nu numai din Europa. Spre care dintre părţi înclinaţi acum, ce vă iese mai bine?
Rămân consecvent acestui program. Am considerat că şi în perioada despre care vorbiţi n‑am făcut altceva decât să respect acest program, inclusiv sub aspectul prezenţei artei contemporane în activitatea muzeului, în programul său expoziţional. În momentul de faţă pregătim expoziţii de tipul celor despre care vorbeaţi. În curând se va deschide o expoziţie al cărei generic este „Ruina” în colecţia muzeului nostru; vorbesc, aici, de lucrări de pictură şi grafică; pregătim o expoziţie dedicată unui mare artist al avangardei istorice, e vorba de Victor Brauner. E o expoziţie care sperăm să o putem realiza în ultima parte a anului viitor. Anul acesta organizăm o expoziţie dedicată primului director al Muzeului Naţional de Artă al României, Max Herman, Herman Maxi – o figură importantă a avangardei istorice. De asemenea, pregătim o expoziţie de sinteză, dedicată aniversării a 100 de ani de la prima expoziţie de avangardă a revistei Contemporanul, din 1924. Împreună cu Ambasada Italiei la Bucureşti pregătim o expoziţie care va aduce pe simeze şi în atenţia publicului un personaj foarte important pentru arta secolului XX, este vorba de o persoană care a fost de origine română, Ileana Sonnabend, pe numele ei de fată Ileana Şapira, fiica unui industriaş de la Bucureşti în perioada interbelică, căsătorită cu un bancheri italian, Leo Castelli, cu care s‑a mutat în Statele Unite, unde au înfiinţat o galerie de artă, al cărei merit formidabil a fost acela de a lansa mişcarea pop‑art. Expoziţia pe care o vom vedea anul viitor va prezenta aceste coordonate legate de originea română a artistei şi contribuţia ei la promovarea artiştilor italieni din a doua jumătate a secolului al XX‑lea în Galeria pe care ea a înfiinţat‑o după ce s‑a despărţit de Leo Castelli şi şi‑a creat propria galerie de artă.
Ne dăm seama că toate aceste lucruri nu se întâmplă doar în spaţiul acesta al Palatului regal, ci şi în celelalte, pe care Muzeul Naţional de Artă le are.
Sunt o serie de expoziţii în pregătire la Muzeul Colecţiilor, unde ne‑am propus să accentuăm această dimensiune a colecţionării obiectului de artă, pentru că rolul colecţionarilor este foarte important. Ei sunt cei care închid circuitul creaţiei operei de artă prin achiziţii, oferă resurse ca artistul să‑şi continue activitatea de creaţie. Ceea ce mi se pare foarte important, de foarte multe ori colecţionarii sunt cei care redau posterităţii operele de artă prin faptul că donează aceste colecţii statului, devenind colecţii publice de care se poate bucura orice cetăţean.
Închideţi vreodată capitolul acesta al managerului Muzeului Naţional de Artă pentru a fi şi criticul de artă, şi profesorul, şi/ sau graficianul? Mai aveţi timp pentru celelalte coordonate?, care, ştiu, sunt ale dvs.
Da. Pot să vă spun că am renunţat la activitatea didactică din motive de timp şi energie. Am preferat să‑mi canalizez energia către ceea ce mi se pare foarte important acum, această accentuare a relaţiei muzeului cu propria misiune şi cu o deschidere de mare anvergură către societate. Ceea ce voiam să mai adaug legat de întrebarea precedentă este faptul că într‑o expresie succintă aş dori ca activităţi, expoziţii importante din afara ţării să fie prezente pe simezele muzeului nostru, şi noi la rândul nostru, cu expoziţiile noastre, să fim prezenţi în spaţiul internaţional.
Există o asemenea perspectivă de „împrumut” al lucrărilor, al marilor lucrări, al expoziţiilor în sine?
Există această propunere şi deja am făcut demersuri cu expoziţia „Ruina”, pe care o consider un produs cultural complet. Este o expoziţie care va beneficia şi de un catalog de peste 250 de pagini, un catalog splendid, într‑o concepţie absolut seducătoare realizată de colega noastră, şefa secţiei de artă europeană, Mălina Conţu, curatoarea expoziţiei. Deci, există această idee ca expoziţia să fie itinerată în ţări din Europa. De asemenea, muzeul participă frecvent cu lucrări la expoziţii de sinteză organizate în străinătate, cum a fost anul trecut prin împrumutarea unor lucrări la expoziţia dedicată sculptorului Paul Neagu. De asemenea, a fost o expoziţie dedicată artistei Geta Brătescu la care am participat cu 31 de lucrări. Suntem, aşadar, prezenţi în mari expoziţii internaţionale. Dincolo de toate acestea, aş vrea ca muzeul să aibă propriile expoziţii în afara ţării.
Sunt şi alte dimensiuni pe care ştiu că vă doriţi să le abandonaţi, să le dezvoltaţi. E vorba de legătura nu doar cu publicul vizitator, ci şi cu elevii, studenţii, cu cei care ar putea să fie aici în zilele în care muzeul este închis; mă refer la conferinţe şi la temele mari pe care le puneţi în dezbatere în prezenţa unui public numeros. Care este genericul sub care aţi pune toate aceste acţiuni?
E o parte din misiunea muzeului şi cred că ţine de partea cea mai importantă, marcarea acestui caracter educativ pe care activităţile noastre trebuie să le aibă; nu vreau să înţelegeţi că e vorba de activităţi cu caracter didacticist. Când spun educativ mă refer la transmiterea unor conţinuturi care sunt esenţiale pentru ceea ce înseamnă formarea „bunului cetăţean”, cum spun eu. Eu cred că această componentă culturală este esenţială dacă vrem să trăim într‑o ţară confortabil şi în care cetăţenii să aibă aspiraţii pe măsura epocii în care trăiesc. În acest sens am realizat un parteneriat cu Asociaţia „Salvaţi copiii”. Această asociaţie este un organism care‑şi dedică activitatea obţinerii unor resurse financiare pentru ca acei copii proveniţi din familii cu probleme cu caracter social să poată beneficia de educaţie, de servicii sanitare ş.a.m.d. În parteneriatul pe care l‑am realizat plecăm de la premisa că aceşti copii au şi nevoi cu caracter cultural, ei vin la muzeu, unde află că există această clădire splendidă a fostului Palat Regal, există aceste colecţii, există această instituţie care se numeşte Muzeu Naţional de Artă, în care patrimoniul ţării, patrimoniul nostru cultural, moştenirea noastră culturală poate fi văzută şi, nu numai atât, ei beneficiază de activităţi tip Atelier, în care inclusiv obţin anumite deprinderi, fac activităţi cu plăcere şi bucurie. Ei desenează cu plăcere, compun cu plăcere; au fost activităţile avizate în acel mediu ludic care se numeşte „Pasărea ascunsă” – „Pasărea ascunsă în piatră” – sunt lucruri legate de opera lui Brâncuşi, despre care am vorbit. Sunt o mulţime de lucruri care pot să schimbe viaţa unei persoane prin întâlnirea cu opera de artă şi ne bucurăm să mediem această bucurie.
Aş încheia smulgându‑vă mărturia unui vis: ce speraţi să realizaţi impresionant în timpul acestui mandat? Ce vreţi să se lege neapărat de numele dvs., ce speraţi să se poată lega?
Vreau să ajungem la o cadenţă a activităţii noastre care să facă posibilă marile proiecte. Să gândim în mare, să ne propunem lucruri foarte importante, lucruri de anvergură, pe care să le şi realizăm.
Aşa să fie şi să ne amintim de marile proiecte din vremea lui Călin Stegerean.
Exact, aţi pus punctul pe „i”. Mulţumesc foarte mult.
■ Grafician, critic de artă
Mihaela Helmis în dialog cu Călin Stegerean
