„Singur sunt, pun floarea de cenuşă/ în paharul plin cu negreţuri coapte. Gură surioară,/ tu spui un cuvânt, care trăieşte pe mai departe la ferestre,/ şi ceea ce am visat se caţără pe mine în tăcere” (Paul Celan, Poeme, traducere de Luminiţa Graur şi Ion Papuc, Editura Crater, 1998) sunt versuri exemplare pentru creaţia unuia dintre cei mai importanţi poeţi de limbă germană din secolul al XX‑lea, alături de Rilke, Trakl ş.a. Născut la Cernăuţi, oraşul care a adăpostit numeroase personalităţi de‑a lungul timpului, cosmopolit prin vrerea istoriei, astăzi cu totul sărăcit de anii dominaţiei comuniste, sovietice şi aflat într‑o renaştere vizibilă. Celan (Antschel) a studiat în tinereţe literatura şi cultura germană şi franceză. În anii războiului îi mor părinţii în lagărele transnistrene, iar el, refugiat în România (fapt pe care nu şi l‑a iertat până la moartea voluntară, provocată în exilul parizian), a fost forţat să lucreze într‑un detaşament de muncă pe lângă Buzău. A suferit întreaga viaţă de două mari complexe – cel al culpabilităţii faţă de părinţii pe care a fost obligat să‑i abandoneze (nici nu avea cum să‑i salveze) şi cel al dublei apartenenţe – la evreitate, prin origine, şi la cultura germană („teutonă”, pentru că „moartea este un meşter din Germania”) pe care a slujit‑o mereu, trecând cu un efort supraomenesc peste oroarea de a scrie în aceeaşi limbă pe care au folosit‑o şi călăii. După război, stabilit pentru doi ani la Bucureşti, este prieten cu Alfred Margul Sperber (unul dintre cei mai buni traducători ai lui Eminescu în germană, totodată, un poet şi un mentor respectat de breasla scriitoricească), Al. Philippide (un valoros „neo‑clasic”, poet, critic şi istoric literar) Nina Cassian, Maria Banuş, Ov. S. Crohmălniceanu, Horia Deleanu, Petre Solomon (poet şi traducător de literatură engleză), Celan fiind şi el, pe atunci, preocupat de traduceri (din Cehov, Lermontov).
Debutează în 1947, la Contemporanul, cu Todesfuge (titlul a fost tradus în mai multe variante, Fuga morţii, în sensul „fugii” muzicale, Tangoul morţii, Sonata morţii etc.), iar la scurt timp pleacă la Paris, unde îşi va petrece tot restul vieţii, ca poet de limbă germană. Poezia lui Celan, ca orice poezie a unui maestru, mai cu seamă modern, trebuie citită şi recitită, ea nu‑şi pierde niciodată prospeţimea, prin ineditul metaforic, dar la fiecare reluare îşi dezvăluie noi profunzimi. Probabil că şi tradiţia filosofiei germane, ca şi semnul tragic sub care i‑a stat destinul au determinat o asemenea abordare vizionară, care îl detaşează de mulţi alţi poeţi de aceeaşi factură, cu o forţă de redare de mai puţin răsunet în intimitatea cititorului. Să ne oprim la câteva exemple – „Cu mult înaintea‑nsesării/ trage la tine cel ce‑a schimbat salutul cu întunericul”… „Suflarea nopţii ţi‑e aşternutul… te trezeşte la viaţă şi somn”… „Dintr‑o suflare beau ochii celor ce văd şi ai celor ce nu văd” (traducere de Maria‑Magdalena Anghelescu, din volumele Mac şi memorie, Lujerele nopţii, Din prag în prag); „Fără liliac îţi este părul/ dintr‑un ochi într‑altul norul trece întocmai Sodomei spre Babel/ precum frunzişul de piatră”… „Cu mâna plină de ore, aşa ai venit tu la mine”… „În ochiul lui îţi scufunzi sabia”… „Mâncăm merele muţilor”… „Lapte negru al zorilor bem seara” (traducere de Petre Solomon). Alăturarea unor metafore cu sensuri total opuse creează o tensiune aproape insuportabilă, din care ţâşnesc eliberate razele unor noi nestemate pe care poezia dinaintea lui Celan nu le‑a cunoscut. Este insuficient a spune că el este original, am adăuga faptul că geniul său poetic deschide porţi necunoscute. Totodată, o vastă cultură îi susţine mesajul, de multe ori versurile necesită comentarii şi descifrări, fără a profana puritatea poetică. De pildă, Todesfuge, în final, cu cele două versuri „părul tău de aur, Margareta,/ părul tău de cenuşă,
Sulamita”. Ne permitem să explicăm – Margareta este, probabil, eroina lui Goethe, din Faust, deci personifică cultura umanistă germană, în timp ce Sulamita, cea din Biblie, care a fost iubita regelui Solomon şi inspiratoarea Cântării Cântărilor (după unele interpretări), reprezintă, aici, poporul evreu ce a trecut prin Holocaust.
Andrei Corbea a publicat, în 1998, o carte, Paul Celanul şi meridianul său, la Editura Polirom (1998), în care reuşeşte să circumscrie universul poetic al acestui mare creator între „reperele vechi şi noi ale unui atlas central‑european”. Întreprinderea este instructivă, înţelegem evoluţia unor concepte care au apărut din zona Cernăuţilor, de pe malurile Prutului, în sudul balcanic, din vremea lui Eminescu şi până la Heidegger, filosoful proeminent al culturii germane. La Paul Celan, cenuşa, culoarea neagră, tonul tragic sunt dominante, ca într‑un concert în care aceleaşi motive se succed şi revin, de fiecare dată în altă ordine, în ritmuri modificate; este vorba de o intimitate traumatizată: „Ochiul tău negru, dintre ochi cel mai negru”.
În Adevărul literar şi artistic din 28 ianuarie 2003, într‑un interesant eseu, Nedeea Burcă face o paralelă între poezia lui Fundoianu şi Celan, între deschiderea celui dintâi, emul al lui Şestov, şi încifrarea sensurilor la cel de‑al doilea, deşi Celan a scris un mesaj către cititor, intitulat Poezia‑dialog (poezia‑sticlă zvârlită în mare), încercând să găsească înţelegerea celor cărora se adresează. Cu ocazia unui seminar organizat la Cernăuţi, în iunie 1998, de Institutul Francez, Institutul Goethe şi Ambasada Austriei în Ucraina, poeta şi eseista Magda Cârneci a comparat, de asemenea, destinele celor doi poeţi originari din Bucovina, afirmând că „astăzi Celan a căpătat o glorie mondială, în timp ce Fondane rămâne încă să fie descoperit… Fondane se angajează pe orizontala exilului terestru, exilului lăuntric… Evrei, poeţi, exilaţi, victime ale unei istorii aberante… ei reprezintă doi versanţi exponenţiali ai spiritului cosmopolit european în momentul maximei sale plenitudini moderne, ilustrate de avangarda pancontinentală, dar coincizând straniu cu disoluţia sa catastrofică”. Despre Celan, Lévinas a spus că a „revelat Insomnia în patul Existenţei”. Cuvintele din poemul Todesfuge, „săpăm o groapă în văzduh”, au devenit un motiv preluat de mulţi scriitori din „literatura Holocaustului”.
În Adevărul literar şi artistic din 29 ianuarie 2002, ca şi în următoarele trei numere, Felicia Antip reia datele biografice şi ecourile operei lui Celan, pe baza unui studiu scris de John Felstiner, publicat în anul 2001, la Yale University Press, Paul Celan, Poet, Survivor, Jew. Născut la 23 noiembrie 1920, când oraşul natal (Cernăuţi) cuprindea un amalgam de naţionalităţi, din care circa jumătate erau evrei, Celan a văzut cum noţiunile de toleranţă, interculturalitate se destramă treptat şi ireversibil, culminând cu atrocităţile declanşate la 22 iunie 1941. „Nu dormi. Stai de veghe/ Plopii cântă, ei umblă/ alături de soldaţi. În şanţ e sângele tău/… Lumea‑i o fiară în chinurile facerii/ despuiată se chirceşte sub cerul nopţii/ Dumnezeu e urletul ei”. Cu totul altă lume a întâlnit Celan la Paris, atât înainte de război, cât şi după; i‑a cunoscut pe Fundoianu (care a fost în 1944 gazat la Auschwitz), pe Tzara, Voronca, pe mulţi scriitori francezi, români în emigraţie, germani. Din păcate, viaţa de familie a poetului, căsătoria cu Gisèle de Lestrange, a cărei mamă era o habotnică (s‑a şi călugărit), nu a fost mai fericită decât întregul său destin. Poate că una din puţinele pagini luminoase din biografia sa a fost perioada bucureşteană (1945‑1947) şi, în special, prietenia cu Petre Solomon, traducător perseverent din opera prietenului (în engleză, română), al cărui fiu, Alexandru Solomon, a realizat un film documentar, în anul 2001, cu un titlu inspirat dintr‑un joc de silabe făcut de Celan: Pauloncel şi Petronom, de parcă ar fi vorba de două instrumente muzicale. Nu sunt, oare, poeţii harfe mângâiate de adierea vântului ori lovite de sălbatice furtuni? Ne amintim şi de un frumos titlu din proza lui Truman Capot, Harfe de iarbă… „Timpul ca o coamă de piatră/ şi o amplă izvorâre a buclelor durerii”… „În fântâna ochilor tăi/ spânzuratul îşi strangulează frânghia” – mostre din poezia lui Celan din tinereţe.
Admirator al lui Büchner, laureat al unui premiu cu numele genialului dramaturg din secolul al XIX‑lea, Celan a fost atras şi de personalitatea contemporanului său cu mult mai vârstnic şi mai longeviv, Martin Heidegger, care i‑a răspuns cu afecţiune la epistole, între ei existând şi un schimb de poeme (filosoful îşi încerca uneori puterile în poezie). Este straniu cum un fost adept al nazismului, care nu şi‑a renegat niciodată rătăcirea, a reuşit să înţeleagă, cel puţin parţial, drama poetului evreu, supravieţuitor al Holocaustului. La fel s‑a întâmplat şi cu Emil Cioran. Paul Celan a vizitat Ţara strămoşilor, Israelul, pe care îl considera „patria de neclintit împotriva tuturor ghimpilor de sârmă”. Ştefan Augustin Doinaş se întreba dacă poezia lui Celan se află între hermetism şi absurd? Noi am spune că întreaga viaţă a lui Celan, cel de după al Doilea Război Mondial, se înscrie între amintirea mamei „al cărei păr nu a albit niciodată” şi „cenuşiul” unei existenţe, în care urmele fumului din crematoriile Holocaustului s‑au depus în abundenţă peste indiferenţa ori meschinele interese ale unor contemporani (precum soţia poetului Yvan Goll, care l‑a acuzat de plagiat pe Celan). Din acest sediment aparent amorf, ucigător, s‑a născut minunata floare Die Niemandsrose (Trandafirul nimănui), adică Marea Poezie.
■ Scriitor, eseist, publicist
Boris Marian
