Vasile Bănescu în dialog cu Ioan Aurel Pop. Rolul cultural şi social al Academiei Române (I)
Clubul Ideea Europeană
Marea luptă pentru Academie s-a dat secole la rând, şi Academia are antecedente frumoase, întruchipate de soci
etăţi savante şi erudite, care pornesc încă de la finele Evului Mediu, când biserica era un mare factor de cultură, şi când la curţile domneşti (de la Târgovişte şi mai apoi de la Bucureşti, sau de la Suceava şi de la Iaşi) s-au pregătit aceste activităţi de cunoaştere, de cercetare, pe care domnii, principii noştri, care erau şi patronii culturii în acelaşi timp, şi mari ctitori, le-au vegheat cu grijă
„O arie de cultură şi civilizaţie a Europei Centrale”
Vasile Bănescu: Ne aflăm într-un cadru special, într-un cadru foarte frumos, pe care ni l-a pus la 
dispoziţie cu generozitate Direcţiunea Bibliotecii Centrale Universitare „Carol I” din Bucureşti, unde am mai avut privilegiul să filmăm câteva dintre emisiunile noastre.
Ediţia de astăzi a emisiunii este una specială, este una al cărei subiect îl reprezintă Academia Română. Ne aflăm într-o instituţie cu aer academic, vorbim astăzi despre Academia Română, despre rolul ei social şi cultural, sanificator din aceste puncte de vedere în spaţiul românesc.
Invitatul meu este o personalitate a istoriografiei româneşti contemporane. Am bucuria de a-l avea alături pe domnul academician Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj.
● Ioan Aurel Pop: Bine v-am găsit, vă mulţumesc pentru invitaţie.
Vă mulţumesc foarte mult, domnule academician, că îmi sunteţi alături şi că împreun
ă putem aborda un subiect precum acesta: Academia Română, rolul ei, ce impact mai are astăzi autoritatea Academiei Române în spaţiul cultural şi social românesc.
Înainte de asta însă, aş vrea să reamintesc cititorilor noştri câteva lucruri despre dumneavoastră.
Sunteţi, aşadar, rectorul uneia dintre cele mai prestigioase universităţi din România, membru al Academiei Române, Directorul Centrului de Studii Transilvane al Academiei Române, domeniile dumneavoastră de competenţă, foarte numeroase de altfel, sunt reprezentate de lucrări care, prin contribuţia lor, au avut un rol important în modelarea acestor domenii. E vorba de istoria medievală, instituţii medievale, paleografie latină; sunteţi autorul a peste treizeci de cărţi, sute de articole publicate în ţară şi în străinătate; cariera dumneavoastră ştiinţifică şi universitară este bine cunoscută nu doar în România, ci şi în în spaţiul european şi american unde aţi predat.
Între lucrările dumneavoastră atât de numeroase aş vrea să amintesc monumentala Istorie a Transilvaniei, care a apărut în trei volume şi pe care, evident, o recomandăm ca pe o lucrare de referinţă.
Stimate domnule academician, anul acesta se aniversează 150 de ani de existenţă a Academiei Române.
Cum foarte frumos este titrat pe site-ul Academiei Române, „150 de ani în slujba naţiunii române”. Cum aţi descrie contribuţia Academiei Române în acest un secol şi jumătate? Înainte, însă, m-aş bucura să ne punctaţi parcursul apariţiei Academiei Române. Cu toţii ne gândim la Academiile Domneşti, dar chiar şi înainte de ele au existat câteva elemente pe care le putem asocia cu instituţia de astăzi, nu?
● Cum să nu! Academia este doar un corolar care s-a adaptat necesităţilor lumii moderne ale secolului al XIX-lea, dar marea luptă pentru Academie s-a dat secole la rând, şi Academia are antecedente frumoase, întruchipate de societăţi savante şi erudite, care pornesc încă de la finele Evului Mediu, când biserica era un mare factor de cultură, şi când la curţile domneşti (de la Târgovişte şi mai apoi de la Bucureşti, sau de la Suceava şi de la Iaşi) s-au pregătit aceste activităţi de cunoaştere, de cercetare, pe care domnii, principii noştri, care erau şi patronii culturii în acelaşi timp, şi mari ctitori, le-au vegheat cu grijă.
În acelaşi timp în Transilvania, care făcea parte, prin elitele sale, dintr-o arie de cultură şi civilizaţie a Europei Centrale, şi unde interferau atâtea curente artistice, literare, ştiinţifice, asemenea iniţiative au pornit chiar mai repede. Vă dau un singur exemplu: în afara Academiilor Domneşti pe care le-am menţionat şi care sunt foarte active în secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea (e vorba de Bucureşti şi Iaşi), în Transilvania avem în secolul al XVIII-lea Societatea Filosofească a Neamului Românesc din Mare Principatul Ardealului, care este un nucleu de asemenea societate. Apoi, toată activitatea Şcolii Ardelene, care se revendică din marea operă rămasă de la un alt savant (şi principe al Moldovei), Dimitrie Cantemir (primul român de talie europeană, membru al Academiei din Berlin), a continuat pe fond românesc şi a conferit culturii româneşti o mare consistenţă. Apoi, în secolul al XIX-lea, când toate energiile naţionale erau concentrate spre formarea Statului Naţional, cultura, ştiinţa, artele au fost chemate să-şi îndeplinească rolul lor fundamental în edificarea acestui mare obiectiv. Astfel, s-a făurit în 1866 societatea savantă de care vorbim, încât nu întâmplător scrie acum pe siglă „150 de ani în serviciul Naţiunii Române”. Academia Română a avut două scopuri: unul a fost cultural şi ştiinţific, de cultivare a limbii, literaturii, istoriei şi folclorului în vederea întăririi identităţii noastre naţionale şi unul politic, acela de a contribui ante literam la unificarea spaţiului românesc, la formarea statului naţional. Aş putea spune că Academia Română a făurit România înainte ca ea să existe pe hartă. Şi acest fapt de conştientizare a lumii româneşti de unitatea sa este de importanţă capitală pentru întreaga perioadă 1866-1918. În 1866, când s-a întemeiat printr-o decizie a locotenenţei domneşti – fiindcă ne aflam între domnia lui Cuza şi domnia principelui Carol – Academia (chemată atunci, pentru scurt timp, Societatea Literară), era compusă din reprezentanţi ai tuturor provinciilor româneşti şi ai României. Primii numiţi în Academie nici nu au fost din România (adică din Ţara Românească şi din Moldova care se uniseră în 1859 sub principele Cuza), ci au fost din provinciile înstrăinate, adică din Transilvania, Banat, Maramureş, Bucovina, Basarabia şi de la sud de Dunăre, în aşa fel încât rotunjimea pământului românesc să fie reprezentată.
Abia în anul următor au fost chemaţi şi membrii din România.
Forul suprem de consacrare
Aţi amintit anul 1866, un an cu mare răsunet din perspectiva discuţiei noastre, când a apărut Societatea Literară Română, care, un an mai târziu – din câte ştiu – s-a transformat în Societatea Academică Română. Ne apropiem deja de 1879, când apare şi titulatura de „Academia Română”.
● Da, aşa este.
Mi-a atras frumos atenţia un lucru pe care l-aţi menţionat anterior. Academia Română a creat România înainte ca România să aibă consistenţa pe care o cunoaştem astăzi, inclusiv din punct de vedere geografic. Asta ce arată? Rolul spiritual al Academiei Române, şi m-aş bucura foarte mult să-l descrieţi cumva, întrucât înainte de a vorbi despre apariţia realităţii politice şi sociale, putem vorbi despre existenţa unei realităţi spirituale. Aşadar, cum vedeţi rolul spiritual al Academiei Române, inclusiv astăzi? Şi vă mărturisesc că vă pun această întrebare inclusiv dintr-o curiozitate personală: am prieteni care deploră faptul că autoritatea spirituală a Academiei Române se află astăzi în mare criză. Academia Română nu mai este percepută, de fapt, în toată consistenţa realităţii ei. Se uită că este cel mai înalt for al ştiinţei şi al culturii româneşti. Aşa ar trebui să privim spre ea. Cu toate acestea, peisajul mediatic românesc este destul de opac la reflectarea activităţii Academiei, care nu este consultată aproape niciodată în legătură cu problemele esenţiale ale societăţii româneşti.
● Da. Este un aspect care, aşa cum aţi spus dumneavoastră, arată o mare suferinţă a spiritului românesc în ansamblu, şi sper ca măcar acum, cu ocazia acestei aniversări frumoase de 150 de ani de funcţionare, să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă şi să remediem acest lucru. Academia Română a fost încă de la apariţie forul suprem de consacrare, de afirmare ştiinţifică în această ţară, şi şi-a păstrat acest rol până astăzi din punct de vedere al legii. Pentru că şi astăzi Legea de funcţionare a Academiei Române prevede că instituţia noastră este cel mai înalt for de consacrare ştiinţifică şi culturală. Calitatea de membru al Academiei este onoarea supremă care se poate face unui savant, unui cercetător, unui artist român (sau străin). În plus, Academia Română a avut şi rolul acela spiritual de care vorbeaţi, rol pe care şi l-a păstrat mereu de-a lungul veacurilor, prima sa sarcină concretă fiind aceea de alcătuire a Glosarului limbii române, adică a ceea ce a devenit, până la urmă, marele dicţionar al limbii române, în 19 volume. E drept că s-a lucrat la el peste o sută de ani (1906-2010), dar a rezultat o operă de nivel european şi mondial. Acest mare dicţionar, cu peste 175 000 de cuvinte, este demn de pus alături de dicţionarele academice ale limbilor germană, franceză, engleză sau spaniolă, adică de dicţionarele marilor limbi literare ale lumii. Nu este cu nimic mai prejos. În acelaşi timp, Academia Română a trebuit să vegheze la dezvoltarea literaturii române, a folclorului şi la dezvoltarea istoriografiei române. Acestea au fost primele ei sarcini. Faptul arată că preocuparea sa fundamentală a fost legată iniţial de disciplinele care ne dau identitate ca naţiune, care ne definesc în lume şi care conduc la creaţii spirituale de prim rang. În fond, orice mesaj spre lume al unui popor se referă pregnant la creaţia lui literară, artistică şi culturală. Aceasta este o dimensiune. A doua dimensiune, asumată mai târziu, este cea ştiinţifică propriu-zisă. Încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea, Academia şi-a adăugat secţii puternice dedicate ştiinţelor fundamentale, încât Academia este astăzi forul suprem nu numai de consacrare, dar şi de cercetare – cum aţi spus – la cel mai înalt nivel. Înainte, însă, de a putea reprezenta toate ştiinţele şi artele, Academia Română a primit o mare lovitură, la scurt timp după Al Doilea Război Mondial.
Este clar!
● Din care lovitură şi-a revenit foarte, foarte greu! De fapt, în timpul regimului comunist, nu şi-a revenit niciodată.
Să spunem că a fost vorba de epurări cumplite…
● Epurări cumplite, care n-au ţinut seama de niciun rol creator, de nicio contribuţie ştiinţifică, fiind făcute din motive politice, pe baza unor „vini” imaginare. Singura „vină” a membrilor Academiei Române interbelice era aceea de a fi fost buni patrioţi români, de a fi slujit ţara şi de a fi apărat identitatea românească. Epurările au fost urmate, pentru unii dintre aceşti savanţi şi scriitori, de detenţii prelungite, de agonii grele şi chiar de decese în închisori. Iar din 1974, după o perioadă în care se părea că se intrase într-o formă de normalitate, nu s-au mai făcut deloc primiri în Academia Română, încât, până în 1989, instituţia a fost pândită de riscul de a dispărea fizic, adică de a dispărea prin stingerea membrilor săi. După 1989, în lunga perioadă de tranziţie şi de criză prelungită, ajunsă până la noi, astăzi, Academia a încercat să se reorganizeze, să se refacă, să-i primească pe toţi cei care ar fi meritat şi n-au putut fi primiţi anterior. Din păcate, pe unii a trebuit să-i primească post mortem, să le confere această calitate ca reparaţie morală a unei naţiuni care-şi deplânge valorile. În acelaşi timp, Academia a trebuit să lupte pentru recâştigarea bunurilor ei materiale, a edificiilor pe care le-a avut, a terenurilor, a altor bunuri, provenite – în proporţie covârşitoare – din donaţii generoase ale membrilor ei, ale marilor spirite ale neamului. În paralel cu toate aceste zbateri, au apărut, în societatea noastră neaşezată şi fără sensul libertăţii reale, alte instituţii care, chiar dacă n-au pretins în mod deschis aceasta, tind să concureze şi chiar să submineze Academia Română. Este vorba nu numai de academiile de ramură (fireşti, până la un punct), ci şi de „academii” paralele. Pe fondul acesta, mass-media, dornică de inedit şi de spectacular, nu a ştiut să reflecte întotdeauna corect rostul Academiei. Aceşti factori perturbatori au condus la o lipsă de încredere în forţa şi rolul Academiei, pe de o parte, şi la o aplicare deficitară (chiar la o încălcare) a legii care susţine că Academia este forul suprem de consacrare în România şi că titlul de academician se poate acorda exclusiv membrilor titulari ai Academiei Române, pe de altă parte. Academia dispune de zeci de institute de cercetare în toate domeniile, care funcţionează în condiţii dificile. O cauză generală este, fireşte, neacordarea pentru cercetarea ştiinţifică românească a unui procentaj din buget care să fie reprezentativ. Sunt, prin urmare, multe motive care ne fac să fim îngrijoraţi în legătură cu Academia Română. Dar, în acelaşi timp, spiritele elevate care sunt în Academia Română, deşi este vorba despre personalităţi de o vârstă venerabilă (în multe domenii afirmarea se face târziu, după acumulări succesive), veghează asupra instituţiei. Eu sunt convins că, de la primii preşedinţi şi vicepreşedinţi ai Academiei – oameni de talia lui Ion Heliade Rădulescu, George Bariţiu, Timotei Cipariu, Titu Maiorescu sau Nicolae Iorga – până la membrii de rând, aproape toţi (excepţiile confirmă regula!) au fost mari creatori de valori spirituale, mari savanţi care au împins ţara şi lumea înainte. Iar această realitate nu poate decât să ne dea curaj.
Discipline care ne definesc naţionalitatea, ne formează şi ne perpetuează identitatea
Fără îndoială. Ascultându-vă, mi se întăreşte convingerea că Academia Română trebuie să inspire în continuare un gen de autoritate morală, spirituală. Şi din această perspectivă, dacă suntem de acord că azi Academia Română, din varii motive – sociale, financiare şi altele – care din păcate destramă societatea românească actuală şi inevitabil au efecte inclusiv în instituţii venerabile, dacă suntem de acord că Academia Română se confruntă cu o criză de autoritate, aş vrea să vă întreb dacă acest lucru, dincolo de raţiunile obiective nefavorabile în care trăim cu toţii, are şi o altă cauză. Anume, în percepţia mea, mutarea accentului în cadrul cercurilor de specializare din Academia Română, mutarea accentului de pe zonele iniţial reprezentative ale umanioarelor pe cele strict ştiinţifice. Ştiu că există peste 70 de membri ai Academiei Române astăzi, 77 dacă cumva nu mă înşel…
● Pot fi maximum 181 de membri titulari şi corespondenţi, dar nu ajung să fie niciodată atâţia. Dumneavoastră vă referiţi la membrii titulari.
Exact. Oare între aceşti membri titulari o majoritate nu reprezintă exclusiv domeniile ştiinţifice? Nu sunt domeniile umaniste mai puţin reprezentate?
● Ba da.
Şi dacă da, poate fi acesta un factor care diminuează autoritatea ei morală, spirituală?
● Nu ştiu dacă am putea spune acest lucru! Ceea ce putem constata este că, într-adevăr, în ultima jumătate de secol să zicem, accentul s-a mutat pe ştiinţele fundamentale şi pe cele tehnice-inginereşti. După căderea regimului comunist s-a înfiinţat chiar şi o secţie de informatică. Este vorba aici, pe de o parte, de dinamica generală a cunoaşterii care privilegiază acum domeniile ştiinţifice, iar pe de alta, de o anumită prejudecată. Să ne înţelegem: eu am admirabili colegi de academie care sunt medici, ingineri, profesori de matematică, de fizică, de chimie sau de biologie, care sunt extraordinar de buni cunoscători ai culturii şi civilizaţiei româneşti şi care pot fi oricând mesageri ai identităţii româneşti. Dar nu pot să nu constat, totuşi, că, în acord cu dezorientarea generală a societăţii, se prefigurează o clară desconsiderare a umanioarelor. Este suficient să evocăm discuţia din societatea românească de astăzi în legătură cu studiul limbii latine, cu numărul de ore de afectat pentru limba şi literatura română, pentru istorie – nu neapărat pentru istoria naţională. Or, aceste discipline ne definesc naţionalitatea, ne formează şi ne perpetuează identitatea. Dar, dincolo de identitatea românească, neglijată azi, istoria este o formă de cunoaştere a vieţii în general, pentru că oamenii, înainte de a fi români, germani sau chinezi, sunt mai întâi, simplu, oameni. Trecutul este viaţa oamenilor în general, este toată experienţa omenirii, este un tezaur. În plus, istoria românilor, geografia României şi, mai ales, limba şi literatura română ne definesc ca popor, ne ajută să ne cunoaştem pe noi înşine, de la doine, doruri şi datini până la rolul nostru în lume. Nemaiînvăţând aceste discipline e ca şi cum ne-am pregăti singuri să dispărem de pe scena Europei, a lumii, unde, chiar dacă nu suntem protagonişti, existăm încă. Nu este de bun augur…
…Şi nu este de trecut sub tăcere această mutaţie pe care şi dumneavoastră aţi sesizat-o. Împingerea într-o zonă de umbră a materiilor regale din punct de vedere umanist.
● De ce este regretabil şi de ce se ajunge la discuţii care, dacă au loc, ar trebui corectate şi nu se întâmplă din păcate mereu acest lucru? Se spune, de exemplu: limba latină este o limbă moartă şi nu mai serveşte nimănui. Fals! Ea nu serveşte ignoranţilor şi semidocţilor! În limba latină s-au scris opere nemuritoare, valabile pentru eternitate. În plus, limba română este limba latină aşa cum a evoluat ea în ultimii 2 000 de ani pe acest teritoriu. Limba italiană e latina aşa cum a evoluat ea în Peninsula Italică, cu toate dialectele ei. Franceza, spaniola, portugheza… sunt la fel. Fireşte, ar fi fastidios să învăţăm sanscrită ori slavona, dar latina face parte din fiinţa noastră. Pentru noi, latinitatea este mai mult decât o formă de exprimare culturală. Este un mod de a fi, este identitatea noastră. Mai mult, 70% din cuvintele uzitate azi în informatică şi cibernetică, inclusiv cele scrise pe ecranele de calculator, sunt de origine latină sau greco-latină. Ignoranţa în privinţa latinei şi a istoriei îi face pe unii să promoveze idei absurde despre dacism, iar pe alţii să nu înţeleagă nimic din mersul lumii. Latinitatea este o moştenire, dar este şi o realitate palpabilă.
E universul cultural pe care-l respirăm.
● Absolut. Şi vreau să spun că mie, ca istoric, îmi face mare plăcere să vorbesc despre civilizaţia daco-geţilor, pentru că ei i-au precedat pe romani aici şi ne-au dat o parte din fiinţa noastră. Vasile Pârvan – care a fost un mare dascăl al acestui neam – ne-a învăţat să-i cinstim şi studiem deopotrivă pe daci şi pe romani. Îl pomenesc aici şi pentru că ne-a lăsat nouă, la Cluj, un „legat” de viaţă, un testament care se cheamă „Datoria vieţii noastre”. El a rostit lecţia inaugurală la deschiderea Universităţii româneşti din Cluj, în 1919. Ne pregătim să celebrăm cu demnitate cei o sută de ani de existenţă a Universităţii româneşti. Vasile Pârvan a sintetizat cel mai frumos şi mai exact identitatea noastră istorică: „Slăvim pe daci pentru vitejia lor şi-i binecuvântăm pe romanii cuceritori, căci datorită lor ne-am născut noi, miracolul românesc”. „Miracolul” acesta românesc constă în limbă, în primul rând, iar limba este cea mai frumoasă creaţie spirituală a acestui popor. Limba română fără latină nu este inteligibilă. Şi atunci, trebuie să învăţăm o limbă română corectă, ca să putem înţelege creaţia literară în primul rând, adică modelul românesc de recreare a realităţii. Literatura în fond, prin imaginile sale artistice, recreează realitatea în forme extraordinare, care arată bogăţia minţii omeneşti. Cum să nu-i învăţ eu pe tineri ce sunt aceste valori şi cum să nu-i obişnuiesc cu ele, când alternativa este pseudovaloarea, plăcerea de o clipă, perisabilul? Viaţa este formată şi din lucruri importante, şi din lucruri mai puţin importante, dar şcoala trebuie să confere acest orizont extraordinar de perenitate, care să ne permită să ne mişcăm cu demnitate în lumea în care trăim.
Impunerea spiritului practic –
o falsă problemă
Dumneavoastră, inclusiv ca profesor, ca om care are contact cu instituţiile de învăţământ majore din această ţară, ştiţi că se invocă acest argument – care, după părerea mea, este doar un sofism periculos – că şcoala trebuie să-şi adecveze cu orice preţ conţinuturile la realitatea actuală. Ni se spune că materii şcolare precum limba latină, istoria, literatura, sunt materii fără căutare astăzi, că studiul lor nu mai are o finalitate practică. Se spune, de exemplu: „Nu mai contează filologia, nu mai ai ce să faci cu filologia”. Dacă începem să gândim aşa la nivel instituţional, ne-am putea întreba cum vom arăta peste o sută de ani, sau chiar peste cincizeci de ani, în măsura în care materiile care te formează ca om, ca făptură culturală, dispar? Şi în acest sens aş vrea să vă întreb: vocea Academiei Române n-ar trebui să conteze mai mult decât alte voci? Vocea Ministerului Educaţiei Naţionale n-ar trebui să fie în consonanţă cu vocea Academiei Române? Mă tem că lucrurile, din păcate, nu stau aşa.
● În recenta discuţie privind programa şcolară – cum se spunea odată – sau curriculum-ul – cum se spune acum – pentru gimnaziu, vocea Academiei a fost destul de prezentă, în primul rând printr-un comunicat, făcut de prezidiul Academiei Române, şi de care Ministerul Educaţiei a luat act. Vreau să cred că această conştientizare va fi în favoarea pledoariei Academiei Române, pentru că Academia are ca obiectiv principal – cum spuneam mai sus – apărarea şi fortificarea identităţii culturale româneşti…
…care este chiar identitatea ei!
● Iar problema la care aţi făcut dumneavoastră referire a aşa-zisei „adecvări” la provocările lumii contemporane şi la spiritul practic pe care ni-l impune lumea contemporană este o falsă problemă. Ca istoric vă spun că fiecare epocă s-a confruntat cu noutăţi, şi că aproape niciodată nu s-a călcat echilibrul dintre nevoile spiritului şi nevoile trupului, sau dintre munca fizică şi munca intelectuală. Noi trebuie să-i pregătim pe tineri, fireşte, şi pentru variante de muncă fizică. Dar munca fizică în raport cu perioada de acum 500 de ani e mult diminuată. Se lucrează – cum le spun eu studenţilor mei – astăzi, tot mai mult, cu cel mai performant şi mai fascinant computer de pe pământ: creierul omenesc, mintea noastră. Dacă această minte nu este mobilată cu elemente spirituale, culturale, de credinţă, de identitate, ea nu poate răspunde comandamentului moral. Or, se ştie că, în istorie, datorită lipsei reperelor morale, au apărut dictatori feroce sau oameni de ştiinţă care şi-au pus cunoştinţele – admirabile de altfel – în slujba unor cauze distructive, fără să ţină seama de valorile umane, de demnitatea omului, de nevoia perpetuării omenirii. Omul dăruit cu simţ moral are ca obiectiv înfăptuirea binelui. De aceea, simţul moral este fundamental. Acesta nu se poate dobândi numai prin acumularea de cunoştinţe ori de deprinderi practice şi nici prin ceea ce se încearcă, în grabă, acum: înlocuirea disciplinelor şcolare consacrate şi verificate cu pseudo-discipline, ca educaţie antreprenorială, juridică, sanitară, sexuală, financiar-bancară, pentru drepturile copilului etc. Toate acestea sunt foarte necesare, dar ele nu pot fi materii şcolare finalizate cu medii, ci sunt, de fapt, conţinuturi ale unor discipline existente. Dinamica vieţii ne cere imperativ să primenim disciplinele, să le adaptăm vieţii, dar nu să eliminăm istoria, geografia, limba latină ori să diminuăm orele de română! Educaţia pentru drepturile copilului, care este extrem de necesară azi, nu are nevoie de un statut de materie şcolară! Fiindcă atunci va trebui sa eliminăm o altă materie şcolară, ceea ce este absurd. Noile provocări ale lumii contemporane se pot însuşi la orele de dirigenţie, la alte discipline, încât necesităţile practice să fie acoperite. Să nu uităm că fiinţa umană este o „trestie gânditoare” (Blaise Pascal) şi nu un mecanism sau un robot. Exercitarea optimă a capacităţii de gândire a omului depinde de satisfacerea nevoilor de spiritualitate, de cultură. Nu se poate imagina un om al acestui secol care să nu mai ştie o poezie, care să nu poată deosebi un roman de o nuvelă, care să nu-şi dea seama că stilul gotic precede barocul! Discuţiile sterile despre aşa-zisa inutilitate a materiilor umaniste ne cufundă tot mai mult în ignoranţă şi în mediocritate.
