Menirea cărţii lui Sorin Lavric este să-i apere pe cei care au căzut victimă ispăşitoare comunismului, atât prin ceea ce au pătimit, cât şi prin ceea ce ne-au lăsat ca mărturie scrisă, ştiind că, precum ne-a atenţionat Eminescu, e crud adevărul, dar numai el foloseşte. Şi marea revelaţie a acestor cronici mărturisitoare e că ororile la care au fost supuşi persecutaţii au fost contracarate, inexplicabil din punctul de vedere al raţionalismului persecutorilor, de sămânţa imunitară a spiritului, a memoriei arheale (vezi extraordinarul text eminescian Archaeus), spulberând în cele patru vânturi damnatio memoriae…
Am comentat, nu de mult, în Contemporanul, cartea regretatului Petru Ursache, Istorie, genocid, etnocid (ediţia a II-a de la Eikon, Bucureşti, 2017), oglindă a „marii reeducări” exersate asupra poporului român de către regimul comunist, cu ţinta de a crea un alt om decât cel tradiţional burghez (care trebuia să se numească homo sovieticus), altfel spus, un alt popor, cu o nouă identitate decât cea românească şi creştină, croit prin varianta autohtonă a gulagului, „experimentul Piteşti”, generalizat, la scara întregii ţări, fie prin metodele brutale din închisori şi din lagărele de muncă forţată de tip canalul Dunăre-Marea Neagră („celularul mic”), fie prin cele mai diverse mijloace la nivelul ansamblului naţional („celularul mare”): epurări din toate instituţiile, învăţământ
politico-ideologic, cenzură generalizată etc. Sorin Lavric observă că, după 1989, filonul literar cel mai credibil şi mai puternic nu este textualismul postmodernist, ci literatura anticalofilă pentru care pleda Camil Petrescu între cele două războaie mondiale, în varianta nonficţională a memoriilor şi jurnalelor. Domnul Lavric, „un cititor constant de literatură penitenciară”, cum se autoprezintă în Cuvânt-înainte la volumul Glasuri din bolgie (Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2018), ne oferă o carte alcătuită din cronici literare vizând exclusiv literatura penitenciară ante şi postdecembristă, cronici apărute în România literară, Contemporanul şi Luceafărul. A ieşit o carte insolită, pe care nu ezit s-o evaluez drept un eveniment editorial, cu atât mai mult, cu cât rareori se poate califica astfel o antologie alcătuită din „recenzii”, fie ele literare sau nu.
Dar, mai mult de atât, autorul ţine să schimbe, în mod deosebit, paradigma esteticii moderne şi postmoderne, în perspectivă, i-aş spune, transmodernă/ transdisciplinară, chiar dacă nu o numeşte astfel, etichetele neavând, în definitiv, nici o importanţă. În orice caz, împotriva raţionalismului critic curent, valoarea unei opere nu mai este subordonată, exclusiv, scrisului cu „talent”, ci se orientează şi către dimensiunea ontologică, pe care Sorin Lavric o numeşte spirituală. În consecinţă, intelectualii ar fi de două feluri: „cei înzestraţi cu gust şi cei înzestraţi cu fler. Din prima categorie fac parte inşii în stare a simţi dacă un text e scris bine, din cea de-a doua cei care depistează unda de spirit ce emană din rândurile lui. Deosebirea e ca de la cer la pământ, fiindcă pune o limită drastică autonomiei esteticului în judecarea unei mărturii scrise” (p. 5). Din atare perspectivă, este o eroare fundamentală a categorisi/ coborî „memorialistica carcerală la treapta literaturii de mâna a doua”, sub motivul că e „scrisă prost”.
De la bun început, trebuie făcută o precizare: Sorin Lavric nu se postează de partea acelora care, după 1989, au demarat glisarea de la estetică spre est-etică, în jocul de cuvinte preluat de revizioniştii/ demitizanţii noii critici de la Monica Lovinescu, acuzată, la rândul ei, că s-a despărţit de teoria lovinesciană a revizuirilor critice, teorie fundată pe criteriul valorii estetice. Confuzia este eliminată dacă noul concept de valoare nu se restrânge la scriitura „frumoasă”, ci are ca axă Adevărul, în sens eminescian şi christic, dimensiune identificată de Sorin Lavric în spiritual, cufundare în numinos, altceva decât fineţea intelectuală speculativă. Şi e altceva decât est-etica, restrânsă la moralism şi atitudine ideologică, pretins anticomunistă post-factum. Din atare perspectivă, este o diferenţă enormă între „cercetările” care se prefac a condamna comunismul, precum faimosul Raport (prezentat în Parlament la 18 decembrie 2006) al lui Vladimir Tismăneanu, şi literatura penitenciară, pe care simulacrul tismănean tocmai o ocultează. De unde tragem concluzia că nu literatura oficială s-a dovedit în stare a condamna comunismul, ci aceea de sertar sau cea necomandată de nimeni, a glasurilor din bolgie, trezind, mai degrabă, în oficialităţi, o reacţie de respingere a adevărului.
Condiţia revelării spiritului, atenţionează Sorin Lavric, este trăirea unei situaţii-limită: „Prin emoţia inestetică, brutală până la cutremurare şi de-o acuitate bătând spre răscolirea de tip misterium tremendum et fascinans. Aici e spiritul, în răscolirea mistică pe care o resimţi în faţa ororii sublime. Marile texte nu se degustă estetic, ci se trăiesc spiritual, ca pe o iniţiere iraţională într-un univers pe care artiştii cu uşurinţă în facondă nu-l vor atinge nicicând” (p. 6). Şi: „Literatura mare cere ori filosofie, ori profunzime a gândului pe care nu ţi-l dă decât suferinţa. Literatura penitenciară e din a doua speţă” (p. 7). Ne aflăm şi la antipodul jocului şi simulacrelor postmoderniste. Vom putea înţelege o situaţie de-a dreptul scandaloasă: înnoitorii paradigmei literare postdecembriste s-au dovedit a fi intelectualii, anonimii şi „primitivii” supravieţuitori ai ororilor comuniste: de la Nicolae Stroescu-Şovarna, Radu Mărculescu, Mihai Buracu, Dimitrie Bejan, Florin Constantin Pavlovici, Cicerone Ioaniţiu, Alexandru Mironescu, până la Valeriu Anania, Elena Spijavca, Vlad Mitric-Ciupe, Ion Valjan, Gavril Vatamaniuc, Gheorghe Jijie, Petre Pandrea, Vasile Motrescu, Neculai Popa, N. Steinhardt, Ernest Bernea, Alice Voinescu ş.a.m.d. Literatura penitenciară se supune principiului eminescian al Adevărului: „Cel mai mare păcat al oamenilor e frica, spaima de-a privi în faţă, ş-a recunoaşte adevărul. El e crud acest adevăr – dar numai el foloseşte”1.
La primă vedere, glasurile care grăiesc adevărul vin direct din infern, din bolgie, cum spune titlul cărţii lui Sorin Lavric. Cruzimile prin care au trecut protagoniştii sunt, într-adevăr, comparabile cu imaginarul dantesc, relativizant al vinovăţiilor, ca în cazul iubirii dintre Paolo Malatesta şi Francesca da Polenta. Există însă o diferenţă de grad între iadul din imaginarul creştin şi cel concentraţionar comunist, deşi ambele pretind pedepsirea celor vinovaţi, a celor răi: în cazul primului, intervine Judecata divină, cea de Apoi, pe când în infernul comunist, ca şi în cel nazist sau de orice altă provenienţă, „judecata” şi pedepsele aparţin oamenilor, în raport cu o anume paradigmă judiciară sau ideologică. În compasiunea lui, Dante înţelege că aruncarea în infern a lui Paolo şi a Francescăi indică o judecată omenească ce se substituie lui Dumnezeu. Aceasta este condiţia absolută din iadul de la Piteşti, asumată ateist-doctrinar de către homo sovieticus.
Comunismul şi nazismul sunt căderi din eonul creştin în ceea ce Eminescu a numit semibarbarie, care e cu mult mai rea decât barbaria, fiindcă se fundează nu pe condiţia mitică, ci pe o mistică a raţionalismului care a invadat Europa din secolul al XVIII-lea. „Iluminiştii”, rupţi de Dumnezeu, au crezut că lumea este controlabilă şi construibilă raţional, urmând nu organicismul lui Montesquieu, ci contractualismul lui Rousseau, desăvârşit în marxism-leninism. „Nedreptatea ontică” (Vasile Dem. Zamfirescu) este identificată în confuzia dintre două niveluri de Realitate: cel spiritual şi cel material, primul – anihilat şi redus la cel de al doilea. În consecinţă, străvechiul mecanism mitic al ţapului ispăşitor al reglării raportului dintre oameni şi zei (vezi îndeobşte cărţile lui René Girard) a fost identificat în lupta de clasă, asimilabilă cu cea mai strălucită biruinţă a raţionalismului marxist. Lumea devine construct al raţiunii, tot ce scapă acesteia fiind epurat şi atribuit dogmelor creştine ca somn al raţiunii care naşte monştri, după sugestia unei celebre gravuri a lui Goya, titlu răstălmăcit flagrant de raţionalişti, cum a observat Vintilă Horia, bun cunoscător al limbii spaniole. În realitate, titlul operei lui Goya ţinteşte la antipod: Visul raţiunii produce monştri. Aşadar, nu somnul raţiunii, ci, dimpotrivă, visul/ utopia raţiunii produce monştri! Şi asta schimbă radical lucrurile, monştrii ivindu-se deja, sub chipul ghilotinei, în infernul Marii Revoluţii Franceze de la 1879, culminând cu revoluţia bolşevică, visătoare a cuprinde tot globul.
În societăţile „primitive” şi antice, oamenii se ciocneau de violenţa din lume, iraţională, a „nedreptăţii ontice”, declanşatoare de ceea ce s-a numit criză sacrificială care cerea identificarea unei vini (tragice) într-o fiinţă din comunitate sau din afara ei (fie animal, fie om), destinată a deveni ţap ispăşitor menit să aducă liniştea şi putinţa restabilirii ordinii civilizaţionale. Aceasta era jertfa adusă zeilor. Tragediile Greciei antice sunt elocvente texte victimare, dar cel mai complex şi complet text victimar este Biblia, argumentează René Girard, procesul lui Iisus care încapsulează imaginea arhetipală a raportului dintre persecutori şi persecutaţi. Demontând straniul mecanism al „nedreptăţii ontice”, creştinismul a pus capăt preistoriei omului aflat la cheremul puterii infernal-htonice a Diavolului. Să nu ne mire că ordinea mitologică din Imperiul Roman a declanşat uriaşa reprimare martirică a creştinilor care refuzau mecanismul diabolic al jertfelor, al victimei ispăşitoare. Dacă până la taina supremă a kenozei/ întrupării lui Iisus, omul jertfea pentru Zeu, acum Dumnezeu Se jertfeşte pentru luminarea şi răscumpărarea păcatului originar săvârşit de om, arătând că „infernul/ vina” e în el, nu în celălalt. Puterea inegalabilă a răstignirii Mântuitorului stă în aceea că a primit jertfa fără vină, aceasta fiind doar tragica iluzie a persecutorilor: Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac! Iisus nu mai răspunde la nedreptate cu nedreptate, la răzbunare cu răzbunare (respingând lex talionis supravieţuitoare încă în Vechiul Testament): iată ce înţeleg victimele supuse experimentului de tip Piteşti spre disperarea, deopotrivă tragică, a torţionarilor. De aceea, un Mircea Vulcănescu lasă urmaşilor testamentul christic prin excelenţă: Să nu mă răzbunaţi! (Problema e abordată de Sorin Lavric în dialogul final purtat cu Vasile Bănescu, într-o emisiune de la postul TV Trinitas). Or, persecutorii moderni şi postmoderni nu se pot opri din magia răzbunării, alimentând criza sacrificială perpetuă care duce la nimicirea condiţiei umane, a comunităţilor care au abandonat creştinismul. Campioni trufaşi ai acestei abandonări, în Europa creştină, au fost, desigur, comuniştii şi naziştii. Ei au depistat, trăind o supremă „revelaţie” satanică, fiinţele vinovate prin excelenţă de starea umanităţii sau a naţiunii lor: comuniştii – burghezul, pe când naziştii – evreul. I-au transformat în victime ispăşitoare spre „mântuirea” exploataţilor, de o parte, a rasei ariene, pe de alta. În cele două doctrine, raţionalismul dobândeşte caracter strict „ştiinţific” absolut. În Mein Kampf, Hitler mânuieşte arma raţionalismului ca un maestru. Nu mai vorbim de credinţa în ideologia socialismului ştiinţific opus celui utopic.
Raţionalismul „iluminaţilor” a descoperit răul din lume în capitalism, creaţie a creştinismului de orientare protestantă, îndeobşte, după opinia lui Max Weber. În consecinţă, identificarea persecutorului în burghez trebuia coroborată cu rădăcina lui – creştinismul. N-a fost greu să se depisteze „argumente” pentru asimilarea învăţăturii lui Iisus cu principala forţă reprimatoare a omului, simbolizată, de pildă, de apariţia în sânul Bisericii Catolice a instituţiei anticreştine a Inchiziţiei, fundată pe logica scolastic-aristotelică a terţului exclus, logică ce oculta dogma esenţială a creştinismului, cea a Sfintei Treimi, pivot al teologiei Sfinţilor Părinţi. Arderea pe rug a unui savant de talia lui Giordano Bruno, ce putea fi mai convingător? Dostoievski a înţeles, prin legenda Marelui Inchizitor, cum se poate transforma creştinismul din christic în antichristic, adică persecutor al lui Iisus, pregătindu-i o răstignire şi mai feroce, cu izgonirea definitivă din lume, legendă din care a concrescut comunismul. Girard a surprins şi el această răsturnare teribilă de valori: Iisus, dezvăluitorul mecanismului victimei ispăşitoare, cel numit şi Paracletul, Mângâietorul, recte apărătorul persecutaţilor, va fi prezentat ca „Persecutor” şi „opiu pentru popor”: „Curentul anticreştin cel mai puternic este cel ce reasumă şi «radicalizează» preocuparea pentru victime cu scopul de a o păgâniza. Puterile şi domniile se vor de acum «revoluţionare» şi îi reproşează creştinismului că nu apără victimele cu destulă ardoare. În trecutul creştin ele nu văd decât persecuţii, oprimare, inchiziţie”2.
În realitate, marii persecutori moderni au fost comunismul şi nazismul, având subtili moştenitori în neomarxismul cultural al „corectitudinii politice” şi în „economiile morţii” (John Perkins), cum demonstrează şi Sorin Lavric. Capitolul Portretul persecutorului modern este fundamental pentru înţelegerea cărţii, e contribuţia unui excepţional gânditor cu o rară putere de sintetizare. Este o eroare, ne atrage atenţia autorul să credem că „persecutorii aparţin trecutului, asemenea unor relicve de care nu se mai ocupă decât istoria. În realitate, trăim cu suflarea persecutorilor în ceafă, şi numai naivii nu au intuiţia supravegherii la care suntem supuşi cu asiduitate” (p. 223). Sorin Lavric desprinde paisprezece trăsături ale vechilor şi noilor persecutori: „Prima trăsătură a persecutorului e că descinde din tagma celor care au adus comunismul în Europa”, „acei marxişti în ochii cărora dictatura proletariatului era doar un pretext ideologic menit a duce la propria hegemonie asupra Europei, grupul acela reprezintă bunicii celor care astăzi ne sunt persecutori. Avem de a face cu aceeaşi agresiune căreia i s-au modificat doar aparenţele, spre a fi pliate pe calapodul epocii. Tocmai de aceea discuţia nu se poartă la trecut, ci la prezent” (p. 223-224). Apoi, „după ce şi-a omorât proprii duşmani, exterminându-i fizic în închisorile comuniste, persecutorul caută să-i omoare a doua oară, distrugându-le efigia postumă. Distrugerea aceasta merge de la diabolizare simbolică până la eliminarea din analele memoriei colective”, ceea ce în Imperiul Roman era cădere sub incidenţa lui damnatio memoriae, „formă drastică de interzicere a pronunţării numelui său” şi condamnare la uitare treptată: „Aceeaşi logică a lui damnatio memoriae stăpâneşte mintea persecutorului modern. El nu se mulţumeşte că adversarii au fost eliminaţi, acum vrea să le scoată numele din catastifele culturale, interzicându-le contemporanilor să vorbească elogios despre ei, interdicţia mergând până acolo că nu mai ai voie să le pomeneşti numele. Aşa se face că statuia lui Mircea Vulcănescu va fi dărâmată, numele străzilor cu onomastică interbelică vor fi înlocuite (Noica, Eliade, Ion Petrovici, de pildă), troiţele cu iz interbelic vor fi înlăturate, iar victimele închisorilor comuniste vor fi împărţite în două categorii: cele benigne, despre care ni se va da voie să vorbim într-o oarecare măsură, şi cele maligne, aflate sub incidenţa lui damnatio memoriae” (p. 224). Nici nu le dă în minte persecutorilor că se pot împiedica de Constituţie, garanta drepturilor şi libertăţilor omului: „Unde există voinţă de cenzură, trebuie să existe şi putinţă”. Iată de ce persecutorul „vorbeşte mereu în numele legii, al cărei reprezentant se declară a fi. Arta persecutorului e că, aservindu-şi clasa politică, ne impune legi ce justifică măsura lui damnatio memoriae”, „introducând astfel dictatul ideologic prin intermediul legii” (p. 225). Iată de ce comuniştii persecutau „în mod legal, toate legile fiind în aşa chip făcute, încât ele să justifice crimele”, încât, deşi persecutorul „este profund ilegitim faţă de tradiţia unei naţiuni, el este perfect legal din punct de vedere al legislaţiei pe care tot el, ca autor moral din umbră, a reuşit s-o impună ţării”. Aşa se explică de ce, în anii ’50, un Ion Gavrilă Ogoranu, a fost de două ori condamnat la moarte, cu sentinţe „perfect legale”, doar că „ele aveau drept ţintă un om a cărui legitimitate vernaculară depăşea bruma de credibilitate a instanţelor judecătoreşti”. Numai că legitimitatea ontică devenea imposibilă în faţa persecuţiei legale. Mai mult, dreptul la opinie e şters, ca delict. Sau cum scrie teologul Carl Schmitt, non possum scribere in eum qui potest proscribere („nu pot scrie împotriva celor care pot să proscrie”). Când parlamentele îndoctrinate votează o lege şi te întrebi cui prodest?, întotdeauna răspunsul oficial este: democraţiei, marea salvatoare a aparenţelor. Astfel, persecutorul vrea întotdeauna „să apere comunitatea de primejdia totalitarismului, şi de aceea îl înfierează pe oponent ca fiind antidemocrat”, iliberal, cum sună magic un cuvânt „corect politic” mai nou. Niciodată persecutorul nu te pedepseşte cu mâna lui, ci cu a subalternilor care aplică legea dictată de el. Dânsul face doar „liste negre cu cei care nu sunt de acord cu dictatul lui damnatio memoriae” şi care constituie varianta modernă a stâlpului infamiei (p. 227).
Şi aşa Sorin Lavric ajunge la a opta trăsătură: persecutorul e maestrul lamentaţiei, „văitându-se că e discriminat”, fiind el victimă. A cui? A unei vechi plăgi „pe care tot el a inventat-o”, comunismul, ciuma roşie: „Şi astfel se atinge apogeul duplicităţii: persecutorul strigă că e persecutat, în vreme ce adevăraţii persecutaţi nu mai au dreptul la replică” (p. 227-228). În consecinţă, pune în funcţiune cea mai teribilă dintre arme: răzbunarea, prin excelenţă anticreştină: „Pe persecutor nu-l preocupă adevărul, el vrea doar să învingă, impunându-şi punctul de vedere, şi pentru asta se răzbună pe amintirea morţilor şi pe destinul viilor” (p. 228). Pentru asta, el îţi obstaculează dreptul la replică, orice părere negativă despre el devenind un sacrilegiu, o infracţiune atâta vreme cât nu perorezi aprobarea faţă de damnatio memoriae: „Dacă nu-ţi vei exprima consimţământul, vei încăpea pe listele anuale cu răufăcători antidemocratici”. În realitate, „persecutorul suferă de defectele pe care le impută spiritelor antidemocratice: e totalitar, fiindcă vrea să controleze gândirea oamenilor, e antidemocrat, fiindcă scopul lui e hegemonia propriei pături în dauna oricărei alte comunităţi, e fundamentalist, fiindcă pune la fundamentul lumii propriul său Dumnezeu” (p. 228-229). Fireşte, având toate aceste atuuri, persecutorul e curtenitor, în public, cu politicienii „pe care îi dresează cum vrea el”, râzându-şi în barbă de ei cu acelaşi dispreţ „cu care au acceptat să-l slujească. Dispreţul stăpânului faţă de slugă în varianta prevenitoare a surâsului cordial” (p. 229). Spre compensaţie, persecutorul îşi sporeşte vigilenţa faţă de „acele exemple de demnitate care au darul de a-i micşora influenţa acaparatoare. Tocmai de aceea, persecutorul e cuprins de frenezie profanatoare când aude de eroi (partizani), de martiri (victimele din închisorile comuniste) sau de sfinţi (figuri duhovniceşti cu atracţie asupra maselor). Aceste figuri sunt capitalul totemic al cărui simbol îl indispune peste măsură”. De ce? Fiindcă poporul care „întreţine cultul exemplelor de demnitate are o imunitate cu care persecutorii au mult de furcă. De aceea, cuvintele acestea – eroi, sfinţi, martiri – au un damf «antidemocratic» ce-l scot din minţi pe persecutor, şi aşa se explică de ce zelul cu care caută să le anihileze amintirea atinge un prag draconic”. În consecinţă, spre a distruge această imunitate a unei naţiuni, „persecutorul se foloseşte de orice doctrină de stânga”, astăzi predominând „corectitudinea politică”, perorând cu înfocare pentru multiculturalism. Sorin Lavric ar fi trebuit să mai adauge, aici, o nuanţă esenţială: persecutorul postmodern, întrucât ştie că doctrinele de stânga au pierdut din forţă, se erijează, la nevoie, şi în „neoconservator”, „neoliberal” (precizând neapărat că e „de dreapta”), fulgerându-i pe „iliberali”, pe „naţionalişti” şi pe toţi cei care apără valorile tradiţionale şi creştine.
Menirea cărţii lui Sorin Lavric este să-i apere pe cei care au căzut victimă ispăşitoare comunismului, atât prin ceea ce au pătimit, cât şi prin ceea ce ne-au lăsat ca mărturie scrisă, ştiind că, precum ne-a atenţionat Eminescu, e crud adevărul, dar numai el foloseşte. Şi marea revelaţie a acestor cronici mărturisitoare e că ororile la care au fost supuşi persecutaţii au fost contracarate, inexplicabil din punctul de vedere al raţionalismului persecutorilor, de sămânţa imunitară a spiritului, a memoriei arheale (vezi extraordinarul text eminescian Archaeus), spulberând în cele patru vânturi damnatio memoriae. Exemplele sunt elocvente şi strivitoare pentru persecutori, inclusiv pentru urmaşii lor de astăzi, portretizaţi de Sorin Lavric. Doar câteva, la întâmplare: N. Steinhardt, întărit de puterea spiritului, se converteşte la creştinismul ortodox, fiind botezat de părintele Mina Dobzeu, la Jilava (15 martie 1960), lăsând, apoi, drept moştenire una dintre capodoperele literaturii penitenciare, Jurnalul fericirii. Cele trei tomuri din Nuda veritas din crimele comunismului, ale lui Nicolae Stroescu-Şovarna (Editura Vremea, Bucureşti, 2017), îi dezvăluie categoria persecutaţilor inflexibili: „bătaia nu-l intimidează, foamea nu-l îmblânzeşte, izolarea nu-l înmoaie, durerea nu-l doboară. E cerbicia în persoană, model de încrâncenare fără scăderi, întruchiparea fidelă a ideii de voinţă. Dacă Schopenhauer l-ar fi întâlnit pe Şovarna, l-ar fi arătat ca pe un exemplu menit a-i confirma teoria voinţei absolute” (p. 9-10). El e din spiţa persecutaţilor aderenţi la stânga, ca şi Petre Pandrea, înscriindu-se în partid încă din 1946. Şovarna, de îndată ce a înţeles şi a respins marea înşelăciune bolşevică, Securitatea va încerca să-l elimine, înscenându-i un accident (14 martie 1948), soldat cu fractură de craniu şi alta femurală a piciorului stâng. Ce a urmat e incredibil: schilodul nu cedează, „de neînvins în plan psihic”, declarat „foarte, foarte periculos”: „în condiţii de ger, când era ţinut în pielea goală la minus 10 grade Celsius, Şovarna, prin puterea minţii, îşi abandona frigului o parte a corpului, pentru a-şi ghida sângele în restul trupului” (p. 12). A rezistat şi 22 de ore în ger, dar şi câte şase zile fără apă: „Scund, ciung şi slab, Şovarna era redutabil în altercaţiile verbale cu gardienii: avea prezenţă de spirit, replică rapidă, şi niciodată nu tăcea cel dintâi”. Din 1960, este trimis în saloanele psihiatrice, dar nici acolo nu cedează. Îşi scrie, repetat, memoriile confiscate de Securitate. Va muri în 2002, după 45 de ani de persecuţie, decizia de reabilitare fiind obţinută abia în 2011. „Inflexibili” ca el vor fi puţini: Remus Radina, Grigore Caraza, Vasile Paraschiv, procurorul Florea Olteanu. „O carte aspră, de-a dreptul mefitică: duhul ei persistă după ce ai închis-o”, conchide Sorin Lavric.
O altă categorie de persecutaţi este reprezentată de Radu Mărculescu (1915-2011), sublocotenent de artilerie. De astă dată, un luptător pentru eliberarea Basarabiei, „nacafaua” lui fiind căderea în prizonierat la Cotul Donului, captiv timp de opt ani în lagărele de la Tambov, Oranki, Monastârka, Usciora, Morşansk, Mihailovo şi Odesa. A preferat prizonieratul, refuzând să facă parte din divizia „Tudor Vladimirescu”, soluţia de compromis „prin care alogenii din jurul Anei Pauker căutau un sprijin în rândul ofiţerilor români pentru a-şi justifica campania de subjugare a României” (p. 20). În consecinţă, după coşmarul celor opt ani, repatriat în 1950, persecutorii ajunşi la putere absolută în ţară, l-au declarat „rezistent contrarevoluţionar”, fiind închis pentru un an la Sighet şi Bragadiru, pentru ca în 1959 să fie din nou condamnat politic, dus la Periprava şi eliberat în 1964. Deşi licenţiat în Litere şi Filosofie, i se refuză intrarea în învăţământ, căci educarea tinerilor nu putea fi încredinţată „bandiţilor”. Ajunge pictor de biserici şi, în 1990, îşi scrie memoriile: Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică (tipărită la Humanitas, în 2015). În pofida vieţii de infern, aceasta înseamnă, simultan, experienţa iniţierii, descoperind primatul spiritului prin rugăciune, încredinţându-se că Dumnezeu l-a pus la încercare ca pe Iov, convins că „aşa i-a fost nacafaua”, victima luându-şi revanşa „în plan subtil”, în vreme ce călăii sunt condamnaţi, „compacţi în fibra lor imorală”, pe când „în fiinţele pe care le calcă în picioare se aprinde un simţ cu bătaie transcendentă” (p. 19-23).
Cartea lui Mihai Buracu, Eu sunt scribul. Amintiri şi poezii din închisoare (Editura Filos, Bucureşti, 2012) ne aruncă în bolgia întâlnirii faţă către faţă cu Eugen Ţurcanu şi a celor şaisprezece mijloace de tortură, numai enumerarea lor dând fiori de groază. La vârsta de 21 de ani, în câteva luni, părul i s-a albit complet. Experimentul Piteşti apare ca imaginea iadului pe pământ: „Tot arsenalul supliciilor îndurate s-a învârtit în jurul unei singure axe. Fiziologia. Cea mai bună definiţie a iadului este: locul unde pângărirea fiziologiei este folosită ca unealtă de înnebunire a omului” (p. 28). „Atunci, va mărturisi Mihai Buracu, i-am mulţumit lui Dumnezeu că nu ne-a făcut eterni”.
Cronica despre volumul Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa mărturisitoare (crestomaţie şi biobibliografie, de Răzvan Codrescu, postfaţă de părintele Galeriu, Editura Christiana, Bucureşti, 2009) extinde spaţiul nedreptăţii la nivel de mapamond, cazul fiind al unui cercetător creştin care învinge spiritual, fiind înfrânt de judecătorii lumeşti. Paradoxul este formulat chiar în prima frază a textului: „Dacă Paulescu ar fi fost o somitate cu succes în breaslă, ale cărei merite să se bucure de recunoaşterea epocii, astăzi n-am mai fi vorbit despre el” (p. 34). Prin contrast, vorbim despre George Emil Palade în virtutea unei inerţii provocate de frustrarea de a nu fi beneficiarii unui Nobel pentru literatură! În definitiv, nu faptul că a descoperit insulina are primă importanţă, ci reacţia declanşată de uzurpatorii canadieni F.C. Banting şi C.H. Best şi lipsa de restabilire a dreptăţii de către forurile academice suedeze: „Fără nicio urmă de maliţie, norocul lui Paulescu a fost că, ajungând victima unei escrocherii internaţionale, a devenit simbolul unei nedreptăţi. O nedreptate care dovedeşte că medicina poate fi scena unor jocuri de culise. Mai precis, Paulescu este simbolul ingerinţei ideologiei în medicină, un exemplu de proscris care a fost sancţionat din motive de răzbunare politică” (p. 35). Astfel, damnatio memoriae a fost înfrântă în mecanismul ei oripilant. Pierzător pe termen scurt, Paulescu este învingător pe termen lung: „Cu alte cuvinte, în memoria unei colectivităţi nu supravieţuiesc decât acei nebuni frumoşi care, spunând adevărul, îndură o popreală sau un boicot din partea puterii. Boicotul trece, dar memoria nebunilor nu” (p. 37). Profund credincios, Paulescu şi-a înălţat opera ştiinţifică, schimbând paradigma lui crede şi nu cerceta cu o alta: crede şi cercetează!
Ceea ce este fascinant în cartea lui Sorin Lavric e diversitatea cazurilor în unitatea lor tematică. Fiecare text, fiecare personalitate şi fiecare caz pune, într-un mod singular, o altă abordare ontologică, scripturalitatea cărţilor comentate fiind consecinţa arheităţii fiecărei poveşti care se perindă prin faţa noastră. Cu alte cuvinte, o carte profund eminesciană în spiritul ei: „S-ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor oameni, să ne amestecăm visurile noastre cu ale lor… În ele trăieşte Archaeus… // Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti. Cu poveşti ne legănă lumea, cu poveşti ne adoarme. Ne trezim şi murim cu ele…”3 Cu atât mai mult, poate, cu cât cele de faţă vin direct din Infern.
Note:
1 M. Eminescu, Fragmentarium, Editura Eminescu, Bucureşti, 1981, ediţie îngrijită de Magdalena Vatamaniuc-Lungu, p. 126.
2 René Girard, Prăbuşirea Satanei, trad. din franceză de Ion Doru Brana, Editura Nemira, Bucureşti, 2006, vezi cap. Preocuparea modernă pentru victime, p. 185-194.
3 M. Eminescu, Opere, VII, Proza literară, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1977, p. 282.
Theodor Codreanu
