„Când omul care vrea să creeze lucruri mari are nevoie, în general, de trecut, el pune stăpânire pe acesta cu ajutorul istoriei monumentaliste; cel ce, dimpotrivă, doreşte să persiste în cutumă şi venerarea vechiului cultivă trecutul ca istoric anticar; şi numai acela pe care îl presează o nevoie a prezentului şi vrea cu orice preţ să scape de povara ei are trebuinţă de istoria critică, adică judecătoare şi acuzatoare”
Avea nevoie Nietzsche de suprafaţa mitologiei greceşti pentru a dezvolta, cu Naşterea tragediei, o adevărată – după propria sa mărturisire – „metafizică de artist”, apropiată unui ritual de iniţiere şi, prin aceasta, conturându-se drept „cea mai mistică operă a sa”, cum credea exegetul său italian Giorgio Colli? Şi care este sensul acestei întoarceri într-un timp pe care istoria îl luminează cu o aproximaţie mai 
degrabă „artistă” decât arheologică? Dacă semnificaţiile sunt altele decât cele subsecvente unei simple mecanici a metaforizării (deşi o astfel de „stare” e determinantă pentru frazările filozofului), atunci acestea ne plasează inevitabil în imediata apropiere a înseşi substanţei ordonărilor atitudinale, aşadar dincolo de jocul formelor ori chiar de un exerciţiu restaurativ.
La doi ani după Naşterea tragediei, Nietzsche publica cea de a doua „consideraţie inactuală”, cunoscută sub titlul Despre foloasele şi daunele istoriei pentru viaţă, text realizat în ton minor şi cu o marcată tentă didactică, oferind însă suficiente elemente care să facă posibilă o lectură complementar-explicativă în raport cu precedentul. Înţeleasă ca şir de evenimente (în fapt, şi personalitatea este un „eveniment”), şir stabilizat prin logica duratei, istoria nu dobândeşte sens decât sub presiunea forţei plastice a prezentului (exercitată de un individ, de un popor sau de o cultură), a acelei puteri prin care cele trecute sunt asimilate şi transformate, prin care formele distruse sunt reconstruite, iar pierderile compensate. Sensul istoriei se dezvăluie, aşadar, într-o arhitectură susţinută prin înţelegere şi modelare, operante pe o suprafaţă unde principiul selectivităţii este imprescriptibil condiţionat de subtila mecanică a facultăţii de a simţi, în contact cu tabloul evenimenţial al trecutului, deopotrivă istoric şi anistoric. Sunt puse astfel în ecuaţie atât capacitatea de a convoca structuri ale trecutului, cât şi aceea de a le „uita”, de a le pune între paranteze, întrucât „este absolut imposibil să trăieşti, în general, fără uitare”, iar „un om care să nu posede deloc puterea de a uita, condamnat să vadă peste tot o devenire, […] nu mai crede în propria lui fiinţă, nu mai crede în sine însuşi, vede totul dispersându-se în puncte mişcătoare şi se pierde în acest şuvoi al devenirii”. Se tinde, în consecinţă, spre un echilibru atitudinal obţinut printr-un subtil joc desfăşurat într-un perimetru unde blocarea unor elemente şi potenţarea altora par a se afla sub semnul instinctului conservării, acesta fiind cel care impune ce, cum, cât şi când se cuvine uitat, precum şi ce, cum, cât şi când trebuie accesat din inepuizabila, dar amorfa materie sedimentată în timp. Nu este vorba atât de o alternanţă, cât de o decantare stringent necesară „pentru sănătatea unui individ, a unui popor şi a unei culturi”. Procesul în sine este legitimat atitudinal, aşa cum atitudinea este sub-secventă intenţiei, cu alte cuvinte ţinta, scopul urmărit determină modùlii cercetării, iar în spatele întregului tablou evenimenţial întâlnim suverana umbră a Voinţei: „Când omul care vrea să creeze lucruri mari are nevoie, în general, de trecut, el pune stăpânire pe acesta cu ajutorul istoriei monumentaliste; cel ce, dimpotrivă, doreşte să persiste în cutumă şi venerarea vechiului cultivă trecutul ca istoric anticar; şi numai acela pe care îl presează o nevoie a prezentului şi vrea cu orice preţ să scape de povara ei are trebuinţă de istoria critică, adică judecătoare şi acuzatoare”. Trecutul – consideră Nietzsche – devine astfel un instrument a cărui eficienţă apare doar în funcţie de tensiunile atitudinale ale subiectului, de existenţa unor linii de forţă înscrise într-un plan al intenţiei. De aici – corolarul: istoria nu are valoare prin ea însăşi, indiferent de modalitatea convocării ei, axiologicul decurgând din calitatea finalităţii asumate; de aceea şi numai în acest fel monumentalismul îşi are raţiunea în voinţa de a crea monumental, arhivismul în voinţa de a conserva straturile durabile pentru a putea fi oricând utilizate în contextul gesturilor creatoare, iar criticismul în voinţa de a modela pozitiv prezentul. Impasul apare atunci când istoria devine ştiinţă a istoriei, respectiv o acumulare gratuită, cultivată în sine şi pentru sine, un teritoriu din care vitalul a fost izgonit o dată cu înlăturarea oricărei intenţii creatoare, când ceea ce trebuia să fie doar instrument devine ţintă a operării. Alienarea, fiindcă suntem în faţa unei alienări, se manifestă profund şi violent: în fapt, orice cultură se mortifică în momentul în care este constrânsă a se manifesta ca „un fel de ştiinţă despre cultură, în care nu se depăşeşte ideea de cultură, sentimentul culturii, din care nu se desprinde o opţiune pentru cultură”. Simpla acumulare nu se deschide înspre semnificaţii valide şi durabile, iar enciclopedismul steril creează o „personalitate slabă” (concept nietzscheean cunoscut de Gianni Vattimo, din moment ce acesta aminteşte, în Dialectică, diferenţă, gândire slabă, textul filozofului german avut aici în vedere), lipsită de instinct creator, redusă la condiţia de receptacul şi depozitar, incapabilă de a da formă interiorităţii. Corupt de istorie, omul modern s-ar arăta incapabil să vitalizeze cotidianul prin trecut, deci inapt să provoace, prin creaţie, viitorul: „Suprasaturarea de istorie a unei epoci mi se pare a fi ostilă şi periculoasă pentru viaţă în cinci privinţe: printr-un asemenea exces ia naştere acel contrast […] dintre interior şi exterior, care slăbeşte personalitatea; prin acest exces, o epocă trăieşte iluzia că ea posedă cea mai rară virtute, dreptatea, într-un grad superior oricărei alte epoci; prin acest exces, instinctele poporului se tulbură, iar individul, nu mai puţin decât colectivitatea, este împiedicat să se maturizeze; prin acest exces se cultivă credinţa, întotdeauna păguboasă, în bătrâneţea omenirii, convingerea că eşti un copil târziu şi un epigon; prin acest exces, o epocă dă în starea periculoasă a autoironiei şi din ea în şi mai periculosul cinism: în această dispoziţie însă, ea evoluează din ce în ce mai mult spre o practică prudentă şi egoistă, prin care energiile vitale sunt paralizate şi, în cele din urmă, distruse”.
În obiectiv nu se află, aşadar, problema non-valorii istoriei, ci infirmitatea mentalităţii moderne, criteriile rigide, mortificate ale subiectului şi, mai ales, gestica neproductivă, refuzul depăşirii şi al autodepăşirii. Iar dacă există o şansă pentru înscrierea într-o nouă ordine a înţelegerii proceselor din prezent, semnificative doar în măsura în care acestea sunt derulate pe orizontul viitorului, şansa respectivă nu poate să revină în nici un caz „personalităţii slabe”. Este momentul în care poate şi trebuie să intre în scenă ceea ce Nietzsche consideră a fi „personalitatea puternică”, singura în măsură a suporta istoria şi, prin acţiune, să-i dea sens, suprimând incoerenţa, cezura, fragmentarea şi stagnarea, pentru a institui logica perspectivei necesare. Doar pentru o asemenea personalitate „cuvântul trecutului este întotdeauna o formulă oraculară”, pe care o descifrează prin asumarea rolului de provocator al istoriei, de cunoscător al prezentului şi de arhitect al viitorului. Astfel, istoria nu mai este privită ca un conglomerat de fapte moarte supuse inventarierii, oricât de participativă ar fi aceasta, ci un domeniu recâştigat pentru viaţă, remodelat şi rechemat în actualitate pe suportul instinctului creator. Legatul acestei dinamici se sprijină pe transformarea, pe refacerea structurilor moarte în unităţile vii ale unui produs artistic pur, întrucât cheamă şi eliberează instinctul creator. Or, devenită tehnică a disecţiei şi a contabilizării mecanice, ştiinţa istoriei a ucis instinctele şi a suprimat marile iluzii pe care se clădeşte viaţa însăşi, pentru că „tot ce este viu are nevoie de o atmosferă împrejurul său, de un văzduh misterios; dacă i se ia acest înveliş, dacă se condamnă o religie, o artă, un geniu să graviteze ca nişte stele fără atmosferă, nu trebuie să ne mai mirăm atunci de rapida lor uscare, durificare şi sterilitate”. Fenomenul trădează un mental bolnav, o conştiinţă aflată pe pragul declinului sau, mai exact, alunecată iremediabil pe panta degenerescenţei, de unde similitudinea în reacţii cu biologicul degradat. Inconştient, mobilurile se desprind din recuzita vârstei a treia, alimentând o atitudine supusă unui destin epuizat: „Bătrâneţii […] i se cuvine acum o îndeletnicire bătrânicioasă, precum retrospecţia, verificarea socotelii, încheierea bilanţului, căutarea unor consolări în trecut, prin amintiri, pe scurt, cultura istorică”. Mortificare de nuanţă alexandrină fiind, aşadar desprinsă din peisajul unei antichităţi sfârşite, recursul la istorie conduce spre un produs avital, contrastând violent cu ceea ce oferise lumea greacă arhaică, cea ale cărei coordonate se sprijineau pe anistoric şi transistoric: pe de o parte, pe „forţa de a putea uita şi de a te închide într-un orizont (sublinierile aut. – n.n.) limitat” (şi, prin chiar aceasta, facilitând o creaţie care să depăşească barierele prezentului), iar – pe de altă parte – pe capacitatea de a abate privirea de la devenire înspre puterile care asigură existenţei „caracterul etern şi nediscriminatoriu”, adică înspre artă şi religie (aceasta din urmă acceptată doar ca set mitologic aflat înainte şi dincolo de istorie).
Paradoxal, agentul de opoziţie, de contracarare populează însăşi cultura istorică, din moment ce aceasta conservă „memoria marilor luptători împotriva istoriei (subl. aut. – n.n.), adică împotriva puterii oarbe a realului şi se ţintuieşte singură la stâlpul infamiei prin faptul că-i scoate în relief, ca naturi istorice intrinsece, exact pe aceia cărora puţin le-a păsat de «aşa stau lucrurile», pentru a urma, cu mândrie senină, mai degrabă un «aşa trebuie să stea»”. Etica lui Nietzsche poate începe de aici, cu o discriminare care condamnă statistica în numele excepţiei. „Am impresia – scria filozoful – că masele nu merită atenţie decât în trei privinţe: o dată, ca palide còpii ale oamenilor mari, făcute pe hârtie proastă şi după clişee uzate, apoi, ca piedică în faţa oamenilor mari şi, în sfârşit, ca unelte ale celor mari…”. Iar dacă scopul omenirii, în măsura în care acesta există, nu rezidă în extincţie, ci tocmai în postularea „exemplarelor ei sublime”, atunci sensul culturii se exprimă ca sinteză esenţială, ca natură (physis) completă şi complexă, ca „acord deplin între viaţă, gândire, aparenţă şi voinţă”, aşa cum propusese grecul antic.
▪ Fragment din vol. Ecce Nietzsche
