De la debutul său din 1974, cu volumul Despre purpură, şi până azi, Eugen Uricaru s‑a arătat a fi un scriitor imprevizibil. Şi nu fiindcă, după un al doilea volum, cuprinzând tot proză scurtă, nuvele şi povestiri, s‑a ancorat temeinic în roman, ci pentru că nu a ocolit zonele spectaculoase ale epicului, sub semnul provocării „formulelor” care, de obicei, odată opţiunea făcută, cristalizează creaţia pe o direcţie singulară sau, mai exact, care singularizează. Ideea după care „şi‑a pus în lucru” narativitatea pare a fi fost, aproape de fiecare dată, „se poate şi altfel”. După secvenţialele incursiuni în fantastic, constructul numit Vladia abordează o lume imaginară privită ca întreg, apoi migrează spre romanul realist‑istoric centrat pe „programul” şi actanţii anului 1848; incursiunea în realitatea Primului Război Mondial nu se reduce la „planşa tehnică“ în uz, dacă putem spune aşa, aducând în scenă, insistent, drama celor care nu pot sau refuză a înţelege care sunt sursele Răului din cotidian; în alte texte, nu este refuzat absurdul, dar şi resursele romanului poliţist, ori anticipaţia, simbolul şi parabola; sau împinge personajele înspre condiţia de marionete ş,a.m.d.
Romanul Grădina Paradisului, de care ne vom ocupa în continuare, se deschide cu două mottouri: primul reproduce o declaraţie a lui Hitler, din 1941 („Voi face din Europa de Răsărit o grădină a Paradisului”), şi al doilea este un semnal al autorului pentru cititor („Uneori, ficţiunea poate fi credibilă, tot aşa realitatea poate fi incredibil de îngrozitoare, uneori”). Conjuncţia ambelor pare să închidă orizontul textului: în realitate însă, sensul se deschide până într‑un punct în care îşi face loc o perspectivă în care, cum vom încerca să arătăm, istoria se poate întoarce în clipa universului în care omul încă nu a existat. Deşi datele vehiculate sunt exacte, romanul nu are atât ţinuta realist‑istorică, provocând o utopie inversă, una în care timpul se dizolvă în propriul său trecut.
Personajul principal al romanului, cel puţin în prima parte a acestuia, este evreul Mendel Haim, tâmplar în comuna Stânca, aflată între Bahlui şi Siret, meseriaş cu ambiţii de ebenist. De fapt, el ocupă un loc central pe acest segment al structurii narative ca personaj‑pretext, având funcţia de receptor al informaţiilor despre evenimentele care au zguduit Europa timpului respectiv, fiindcă – pe măsura trecerii zilelor – prinde contur din ce în ce mai apăsat un continent bolnav, străjuit, într‑o jumătate a sa, de demenţa „Domnului Hitler” (cum formulează Haim), iar în cealaltă jumătate, de dictatura bolşevică a „Domnului Stalin”, nu fără obsesia Marii Rusii, trăite şi de Petru cel Mare. Deasupra Europei se ţes, astfel, iţele complicate ale nazismului, purtate pe blindatele
Wermachtului, pe de o parte, iar pe de altă parte, de infiltrările bolşevice, prinse în nuanţele violente ale revoluţiei proletare, ambele urzeli „armate” într‑un război despre care unii spun că are aura revanşei, în raport cu prima conflagraţie mondială, alţii că este doar continuarea ei. Personajul aduce în scenă informaţiile „la zi”, strecurate prin logica oralităţii sau, când devin tot mai complicate, prin comentariul auctorial.
Şi, treptat, geografia romanului se extinde la întreaga hartă a Europei. Dacă, iniţial, Germania avusese un singur aliat, Italia lui Mussolini, apoi ocupase Austria şi Cehia, iar în urma Dictatului de la Viena, se asigurase de obedienţa Bulgariei şi a Ungariei horthiste, dar şi de indiferenţa Uniunii Sovietice, care – pe baza unei prevederi secrete a „arbitrajului” respectiv, după cum spun unii istorici – a putut ocupa Basarabia. Dar se bucura şi de neutralitatea Spaniei, după ce Luftwaffe îl sprijinise pe generalul Franco în timpul „războiului civil”. Franţa fusese îngenuncheată de Wermacht, Polonia era desfiinţată ca stat şi împărţită cu Rusia bolşevică, Anglia îşi confrunta flota civilă şi militară cu submarinele grmane care operau până aproape de porturile americane, dar şi cu ofensiva italo‑germană din Africa de Nord. Hitler nu vedea niciun pericol în rezistenţa partizanilor din Serbia, în neutralitatea Elveţiei, în existenţa Olandei sau a Danemarcei, era în bune relaţii cu Turcia, după ce a ajutase cu „specialişti” în conflictul sângeros cu armenii; era mai preocupat de ţările europene din Nord şi, în pofida Tratatului Ribbentrop‑Molotov, deja pregătea „operaţiunea” Barbarossa.
În fapt, România era doar o ţară ocupată, furnizoare de petrol, indispensabil războiului, cu suveranitatea grav afectată: în urma „arbitrajului” dictat de Hitler, Ardealul de Nord fusese dat Ungariei, Basarabia şi Bucovina de Nord fuseseră ocupate de Armata Roşie, Cadrilaterul revenise Bulgariei. Rezistenţa armată, în faţa celor două mari puteri militare, Germania şi Uniunea Sovietică, ar fi avut drept consecinţă soarta Poloniei, drept care armata română a părăsit teritoriile ocupate fără luptă. Deşi, în compensaţie, i s‑a propus României, preluarea altor teritorii care vor fi ocupate în Est, oferta a fost refuzată, urmărindu‑se doar recuperarea Basarabiei şi a Transnistriei.
Doar că, la adăpostul supremaţiei militare ilustrate prin marcajul şenilelor blindatelor Wermachtului şi ale trupelor SS, modificarea hărţii Europei era numai o parte a programului nazist: Germania cerea, direct ori indirect, ţărilor aliate sau ocupate să participe la un al doilea front desfăşurat împotriva unei părţi precis delimitate a populaţiei. Pretextul era dublu: cum regula Blitzkrieg‑ului era continua ofensivă, Wermachtul nu‑şi putea asigura şi securitatea spatelui frontului, şi cum „purificarea socială”, în umbra tezei „rasei superioare” (principiu esenţial al ideologiei naziste), fuseseră create detaşamentele speciale Einsatzgruppen – în traducere liberă „grupe de intervenţie”, în realitate adevărate comandouri ale morţii, regula acestora fiind exterminarea, indiferent dacă „în masă” ori „individuală” şi fără a conta modalitatea (în lagăre, prin înfometare, gazare, împuşcare etc.). Importantă, sub aspectul protejării militarilor germani, se arătase a fi, în timp, participarea la masacre a unor eşantioane ale populaţiei locale, stimulate prin organizarea unor acţiuni de provocare a tensiunilor rasiale, a conflictelor etnice sau de altă natură.
Lista celor destinaţi exterminării fusese minuţios alcătuită de Heydrich (până la moartea sa, din 1942) şi Himler, mai ales că aceştia înţeleseseră foarte bine ce se ascunde sub „metafora” Führerului cu privire la curăţirea, la pregătirea terenului menit noii Grădini a Paradisului din Estul Europei. Trimis în România în vederea constituirii unei asemenea Einsatzgruppe, Werner Klotz, doctor în istorie şi geopolitică, specializat în organizarea şi conducerea detaşamentelor de „purificare”, vizând pe toţi „consumatorii inutili de calorii”, detaliază lista respectivă: intelectualii („slavii şi restul nu vor avea nevoie de acest grup. Nici măcar de oameni care să ştie să scrie sau să citească”.); vor urma preoţii (periculoşi, fiindcă „cei catolici au vocaţia martirajului, cei ortodocşi sunt cu toţii un fel de comunişti”.). Lista continuă cu „ofiţerii, câţi vor mai fi în viaţă, nobilii, un fleac, n‑au nicio importanţă, însă pot conspira. În Răsărit e o stare naturală a aristocraţilor degeneraţi, să ţeasă intrigi, să comploteze împotriva stăpânirii, oricare ar fi ea. Dar înainte de toate, înaintea tuturor consumatorilor inutili de calorii se află evreii. Evreii şi comuniştii, cam aceiaşi în majoritatea cazurilor”. Ca să ajungă Sturmbannführer, Werner Klotz învăţase bine lecţia nazistă, adică cine nu aparţine „rasei umane”, cine sunt „şobolanii care trebuie exterminaţi” şi de ce „nu există o altă soluţie decât cea finală”.
Dar avea nevoie România de asemenea detaşamente? În definitiv, urmând recomandările Führerului, guvernul Cuza‑Goga, dar şi cele care au urmat au acceptat partidele de extremă dreaptă, cum a fost şi Mişcarea Legionară, au elaborat legi antisemite, au facilitat, în acest cadru, devastări de magazine, violenţe şi crime, s‑a constituit Statul Naţional‑Legionar, când prigoana împotriva evreilor a luat forme dure. Se înfiinţase şi un serviciu numit Eşalonul Operativ, ale cărui instrucţiuni de funcţionare fuseseră aduse de la Berlin chiar de Werner Lotz, care explică cinic: „Germania nu poate fi lăsată să facă singură treburile murdare. Toţi aliaţii săi şi în principal românii trebuie să se acopere de acelaşi sânge, de aceeaşi glorie”. Sub aparenţe, însă, misiunea Eşalonului Operativ fusese stabilită ca structură de acţiune pe linia contraspionajului, cum lasă a se înţelege inspectorul Neculai Crăciun, detaşat pe lângă turmbannführerul german. O primă încercare de a organiza un pogrom e iniţiată de ziaristul ieşean Nicu Pălănceanu, câştigat de ideile lui Klotz; va ucide copilul nou-născut al Marioarei, fata refugiată din Basarabia şi adăpostită de Haim, sperând că oribila crimă va putea fi atribuită evreilor. Dar încercarea va eşua, oamenii – deşi aduşi după numeroase reprize de alcoolizare – vor sesiza manipularea. Organizat, însă, chiar de Klotz, un pogromul va avea loc la Iaşi. Romanul se încheie cu o altă instrumentare proprie holocaustului: Raportul unui ofiţer, înaintat Inspectoratului de Jandarmi din Iaşi, întrucât primise misiunea de a însoţi, pe ruta Tg. Frumos‑Călăraşi, un tren, transportând 2.530 de evrei, relatează că, pe parcurs, în diferite staţii, trebuise să înlăture, din cele 35 de vagoane, cadavrele celor morţi pe drum. Poate în acest tren îşi găsiseră moartea şi Haim şi Marioara, cu durerea părăsirii propriei ţări, pentru a se stabili în Madagascar sau Palestina, despre care nu ştiau aproape nimic.
Am numit, iniţial, romanul lui Eugen Uricaru roman al unei Europe bolnave. Dar îl putem vedea şi altfel, în parte ca avertisment, în parte ca deschidere a unui orizont care cuprinde o istorie grav avariată, în care timpul întoarce o realitate din negrele milenii ale începutului. Antropologia ne spune că, undeva, cândva, omul s‑a desprins de natură, deci de condiţia animală, atunci când a descoperit cultura. Dar Grădina Paradisului (Editura Polirom, 2020) ne arată că, uneori, când omul aspiră şi caută cu obstinaţie universul pre‑cultural, reface planşa existenţei la condiţia primitivă, originară, că timpul poate fi întors pentru a‑l redefini: ficţiunea nu mai poate fi ficţiune, omul se neagă pe sine, căutând prezentul mlaştinilor începuturilor, nu prin vis, ci prin trăire.
■ Profesor, eseist, critic, teoretician şi istoric literar
Mircea Braga
