Suntem aici o mână de oameni, sinologi toţi, şi ne străduim să împlinim cât mai grabnic lansarea, în oceanul culturii chineze, a unui pachebot încărcat cu noi, românii, printr-un larg evantai de valori.
Mă întrebi, prieten drag, ce se mai aude cu deschiderea unui nou institut cultural românesc în lume, de data asta în China, la Beijing. Suntem aici o mână de oameni, sinologi toţi, şi ne străduim să împlinim cât mai grabnic lansarea, în oce
anul culturii chineze, a unui pachebot încărcat cu noi, românii, printr-un larg evantai de valori, care să cuprindă istoria, geografia, cutumele şi filosofia noastră de viaţă, literatura, arta şi cultura clasică, modernă şi contemporană, starea României de astăzi, cu precădere lumea artei, desigur, dar şi viziunile proprii în economie, ştiinţă, tehnică, pentru că unde încep şi unde se sfârşesc fruntariile culturii, ştie cineva? Ţie cum ţi se pare? Îţi mărturisesc, o casă primitoare a străvechei Dacii, deschizându-şi oficial porţile în preajma Sf. Paşti, ca mâine!
Ştiai că, înainte vreme, imperiile dac şi han chinez au semnat un fel de Pact de ne
agresiune? Ar trebui ca această informaţie lansată de un istoric german în secolul al XVIII-lea să fie elucidată de un student român în istorie, care să-şi facă ucenicia în China şi să studieze cronicele Dinastiei Han (puterea politică de după anul 221 îHr., când regele principatului Qin a unificat China, anexând pe rând toate celelalte ţări chineze, şi s-a proclamat Primul Împărat), dinastie apusă în 220 dHr. Să se fi petrecut îngemănarea acestor două imperii pe timpul lui Burebista?
În Decembrie, din preajma Crăciunului şi până după Anul Nou, Beijingul a trăit în consonanţă cu întreg pământul; aceleaşi reclame şi magazine supra-aglomerate, aceleaşi străzi luminate şi împodobite de sărbătoare. Lampioanele roşii şi cupletele cu urări caligrafiate anume pentru marea sărbătoare, existente nu numai în centru şi pe marile artere, dar şi pe cele mai mărunte uliţi, oferă un farmec de neegalat în alte părţi ale lumii. Dar nu s-a încheiat bine agitaţia aceea şi constat că se prelungeşte în alta, la fel de strălucitoare, însă cu siguranţă mai persistentă. Aş îndrăzni să afirm că lumea Chinei trăieşte în conexiune cu c
osmosul, măcar prin menţinerea calendarului agricol lunar. Dacă nu cumva, acesta este numai punctul care defineşte calea proprie şi determină o anumită abordare a vieţii. Raportat la Împăratul Galben, pe 19 Februarie, chinezul intră în anul 4713. O aură de legendă se adaugă cutumelor respectate de fiecare. Iarna, aşa cum este ea în Beijing, adică fără zăpadă şi fără umiditate, încât cuvintele rostite pe stradă în zilele cu temperaturi trecute cu mult sub zero grade Celsius mai că se conturează în construcţii ad-hoc în gheaţă de litere sau, după caz, de ideograme ca nişte palate în miniatură, iarna aceasta aprigă îşi trăieşte ultimele momente. Iar bucuria apropierii sărbătorii care, după tradiţia de mii de ani ţine o lună de zile, îndulceşte gerul pe dinăuntru. Oficial, anul acesta, zilele de vacanţă sunt între 18 şi 24 Februarie, dar tradiţional ele încep cu lichun sau instituirea primăverii (4 Februarie) şi se sfârşesc de Festivalul Lampioanelor, în ziua a cincisprezecea a noului an, anul acesta yang nian, Anul Oii, socotit în vigoare din 19 Februarie.
Se spune că în vremurile de demult exista un căpcăun feroce căreia i se zicea nian; avea capul lung şi nişte tentacule uriaşe, fiindcă trăia în apa mării. O dată pe an, monstrul nian urca pe mal şi devora toae fiinţele care-i ieşeau în cale. Pentru a scăpa de furia acestuia, oamenii fugeau şi se 
ascundeau adânc în munte. Odată, într-un sat, pe când oamenii se pregăteau să fugă din calea monstrului, a apărut un cerşetor bătrân. Doar o femeie din capătul estic al satului i-a dat ceva să mănânce şi l-a sfătuit s-o ia din loc. Bătrânul a zâmbit şi i-a răspuns, mângâindu-şi barba lungă: – Găzduieşte-mă pentru o noapte, mătuşă, şi o să alung dihania. Femeia l-a tot povăţuit de bine, doar că cerşetorul n-a luat-o în seamă. A rămas locului, zâmbind, fără să mai spună nimic. Dihania a intrat în sat la miezul nopţii şi a băgat de seamă că poarta unei locuinţe dinspre răsărit era ornată vertical cu două fâşii roşii de hârtie, iar în vatră ardea focul. Speriat, s-a apropiat, iar din curte a auzit pocnitori. Înfricoşat, monstrul n-a îndrăznit să meargă mai departe. Atunci porţile s-au deschis larg. În mijlocul curţii, un bărbat, îmbrăcat într-o robă lungă, roşie, râdea în hohote. Înspăimântat de moarte, în clipa următoare, căpcăunul s-a făcut nevăzut. A doua zi, sătenii au aflat calea trecerii în siguranţă în noul an. Era limpede că acel căpcăin se temea de roşu, de foc şi de tunete.
De atunci s-a răspândit obiceiul ca oamenii să-şi orneze stânga şi dreapta intrării în locuinţe cu fâşii verticale de hârtie roşie pe care sunt caligrafiate urări de bine (noroc, fericire, belşug, longevitate), să aprindă lampioane şi să dea foc la pocnitori. În zorii primei zile a anului, vecinii şi rudele se vizitează pentru a se felicita cu prilejul trecerii cu bine în noul an. S-a împrumutat numele nian al monstrului pentru a denumi anul, iar petrecerea din ajunul noului an este numită guo (a trece) nian. Voi avea şi eu un al doilea revelion, cu cele două mâncăruri care se vor afla obligatoriu pe masa fiecărui chinez: peşte şi colţunaşi cu carne sau cu legume. Ce au special aceste două mâncăruri? mă vei întreba. Nimic, nici nu contează gustul, ci existenţa lor în cea mai de seamă seară a anului, deoarece semnifică bogăţie. Peştele, yu, în altă grafie înseamnă 
surplus, îndestulare, belşug; colţunaşii se fac de forma lingoturilor de aur şi de argint şi presupun câştig, prosperitate. Învăţăm să ne înconjurăm de simboluri!
Sărbătoarea Primăverii, chun jie, este un semn al trăiniciei şi presupune reuniunea familiei, cum se obişnuieşte la noi de Crăciun. Un miliard şi jumătate de oameni ai planetei se pun în mişcare. După tradiţie, fiecare se întoarce acasă, fie că are de parcurs mii de kilometri. Zborurile pe linii aeriene internaţionale către China se dublează în această perioadă. Pe continentul numit Ţara de Mijloc, deja cu luni înainte nu se mai găsesc locuri la cursele aviatice şi feroviare. Efervescenţa este greu de descris. În ciuda uscăciunii extreme şi a frigului, oraşul Beijing palpită de viaţă. Străzile sunt pline, magazinele cunosc cele mai mari vânzări, târgurile abundă, se fac reduceri care în alte sezoane sunt de negândit, se instalează tarabe în parcuri, în temple, la colţ de stradă. Se curăţă casele, iar cum cuvintele praf şi vechi sunt omofone, curăţenia înseamnă a se mătura vechiul şi a aduce noul, practic veşminte noi, obiecte noi în dormitor şi în bucătărie mai ales, iar în anii recenţi cu o casă şi o maşină nouă!
Şi tot acum sunt programate evenimentele culturale cele mai de seamă ale anului, gale de expoziţii, premiere teatrale şi de operă tradiţională, concerte şi multe asemenea. Îţi voi sugera câteva piste, prieten drag. Scena Asiei, o expoziţie impresionantă de pictură, sculptură şi artă fotografică, în intenţia unui discurs artistic asiatic, o radiografie care se vrea cât mai exactă, realizată cu mijloacele artei moderne, a stării de azi a Chinei. Expoziţia va fi translată în primăvară în Germania şi în alte state europene. Am deosebit câteva dominante, cum ar fi: trecutul, prezentul şi viitorul unor locaţii urbane şi rurale, clanuri culturale la sate, indivizii absorbiţi de mitul metropolelor, deschiderea Chinei contemporane. Caligrafia cu mâna stângă, creaţie a profesorului Li Haoran, pentru folosirea şi dezvoltarea emisferei drepte a creierului. Reuniunea anuală a unui concern de mare success, Qitai Cultural, cu sediul în acelaşi centru cu sediul ICR Beijing, Soho Galaxy, în centrul oraşului, la doi paşi de Ministerul de externe chinez. Premiera piesei Marco Polo, la Teatrul Naţional, organizată semnificativ pentru corpul diplomatic şi institutele culturale din Beijing. Amănunte, în depeşa viitoare.
În ajunul Noului An Lunar 4713, din apropierea Templului Soarelui, Beijing, China.
