„Spune‑mi că Ierusalimul există”
…Dacă poetul care a ales să scrie în limba ucigaşilor mamei sale, Paul Celan, se ruga – e adevărat, până să ajungă aici –: „Spune‑mi că Ierusalimul există”, şi s‑a bucurat din adâncul inimii când, în sfârşit, s‑a convins de faptul că există cu adevărat, ne bucurăm şi noi, iată, de realitatea frumoasă, unică şi neobişnuită, care este această Cetate sfântă şi numele ei, rămas în vecii vecilor pentru Domnul Dumnezeu „bucurie, laudă şi cinste în faţa tuturor popoarelor pământului, care vor auzi de toate bunătăţile ce i le voi face şi se vor mira, se vor cutremura de toate binefacerile şi de toată starea cea bună cu care‑l voi învrednici”. (Ieremia 33:9) Ne bucurăm, aşadar, ne mirăm, ne cutremurăm, ne minunăm şi ne bucurăm, iar şi iar, aşa cum se cuvine, de această minune a lumii, cu numele sfânt Yerushalayim, a cărui origine e necunoscută sau, mai exact, îşi regăseşte rădăcinile etimologice în o sumedenie de cuvinte: în ebraică yerusha înseamnă moştenire, shalom – pace. Se mai ştie că Shlomo e numele ebraic al Regelui Solomon, iar salem înseamnă şi în armonie. Retorica etimologică a semnificaţiei numelui epicentrului monoteismelor lumii e departe de a se opri aici. Ca şi cunoaşterea acestei cetăţi‑miracol. Ori de câte ori o revezi, această urbe a urbelor îţi oferă surprize, tone, megatone de frumuseţe, noutăţi alături de alte noutăţi ce se reinventează neobosit, lucruri neobişnuite, de o prospeţime revigorantă, ce ţin toate laolaltă de istoria, frumuseţile, oamenii, monumentele capitalei israelite şi de încă ceva ce ţine de intimitatea sfântă a acestei cetăţi, considerată epicentru al monoteismelor lumii, pe ale cărui străzi, uliţe, ulicioare, trepte alături de alte trepte, pe vremuri, au păşit Regele Solomon, Regele David, Prorocii Moise şi Ilie, Regina din Saba – frumoasa Sulamita, Iisus, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Ioan şi Matei şi atâtea alte personalităţi, care au marcat credinţa, istoria şi cultura lumii, încât e suficient să‑ţi încetineşti respiraţia, să conştientizezi că respiri aerul respirat de fiecare dintre ei – aceşti oameni mari – şi să te bucuri, mulţumind că eşti, aici, acum, printre siluetele lor vii sau amintirea siluetelor lor dezarmant de vii, copleşitor de prezente.
Aburul aceloraşi siluete sau realităţi sfinte, sau ce sunt ele pentru cineva cu inima trează îl resimt şi după ce mă întorc, peste câteva luni, în această ţară a bucuriei, de astă dată, pentru a cincea oară, prinsă, împreună cu o mână de prieteni – membri ai grupului Ideea Europeană şi, totodată, membri ai „tribului Conte” – într‑un vârtej al unei serii de evenimente, prilejuite de proiectul „România şi civilizaţia românească în Israel”, iniţiat, gândit, aşezat în pagina realităţii, şi organizat sub egida Academiei Române, cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutin-
deni. Pentru evrei e început de an 5783 – un pretext în plus pentru rabinul Josef A. Wasserman – o minune de om, un diplomat cultural ales, sacerdot al bucuriei, preot al recunoaşterii aproapelui, propovăduitor al păcii, belşugului şi împlinirii – de a ne ura bun-venit în Casa lui Dumnezeu şi de a ne vorbi cu deschidere, dragoste şi blândeţe despre semnificaţiile ramificate arborescent ale unui început, binecuvântându‑ne şi anunţându‑ne, la sediul elegant al Primăriei Ierusalimului, că suntem, indiscutabil, aşteptaţi şi la Reprezentanţa Patriarhiei Române în Ţara Sfântă. Până atunci însă rabinul ne vorbeşte din sfintele texte, iar pe urmă ne ascultă cu luare‑aminte; scopul descinderii noastre în Ţara Canaan îl bucură şi‑l luminează, încât ne arată o expoziţie vernisată pe holurile largi ale primăriei, pe urmă ne invită să admirăm panorama Ierusalimului, când în toiul discuţiilor amicale urmărim uluiţi – uşa era întredeschisă – cum viceprimarul Israel Kelerman se
smulge la propriu din iureşul în care e prins – e în toi campania de alegeri – pentru a fi cu noi. Captată de priveliştea unică, dezvelită în faţa ochilor, ascult, cu atenţie, discuţiile din preajmă; văd pentru prima dată Ierusalimul din acest unghi, cu toate că… În sfârşit, în sfârşit…
Ne primeşte viceprimarul Ierusalimului şi rabinul Wasserman, păstorul comunităţii israelienilor de origine română, în timp ce ICR Tel Aviv, condus de dl Martin Ladislau Salamon, are uşile închise pentru noi: ne‑a respins propunerea de a fi gazdă a unuia dintre evenimente, căci această instituţie românească are, în agenda sa – ironie amară – lucruri incomparabil mai importante decât promovarea României şi a civilizaţiei româneşti în Ţara Sfântă – o realitate ce mi se pare stupefiantă şi, în esenţă, de neacceptat! (În răspunsul oficial, expediat subsemnatei de dl director al ICR Tel Aviv şi semnat de d‑sa în data de 27 iunie 2022, se scrie negru pe alb, stupefiant, că proiectul nostru „nu se încadrează în direcţiile de acţiune (!) indicate de către centrala ICR”. Trecem cu o reală dificultate peste limbajul de lemn sforăitor, de extracţie ceauşistă, al acestei scrisori, aflate la galaxii distanţă de diplomaţia culturală ce intră – ar fi firesc să intre! – în fişa postului unui demnitar de rang înalt, angajat al unei instituţii publice, şi tragem concluzia exactă: carevasăzică centrala ICR, condusă în ultimul an sub orice critică de dl L. Jicman, nu are printre „direcţiile de acţiune” – nota bene, în Anul Cărţii în limba română în Israel – promovarea culturii şi civilizaţiei româneşti în Ţara Sfântă. Ce şansă, în schimb, că viceprimarul Ierusalimului şi rabinul Wasserman sunt interesaţi de cultura şi civilizaţia naţională românească! Iată o gafă impardonabilă, comisă de demnitari ai unor instituţii publice româneşti – mă refer la dnii Jicman şi subordonatul său din Tel Aviv –, ambii fără o pregătire specifică, numiţi politic şi menţinuţi, în continuare, în funcţii, deşi cartografia gafelor devine îngrijorător de bogată. Gafă pentru care celor două persoane – dnii Jicman şi M.L. Salamon –, repet, fără o pregătire profesională specifică, firesc ar fi să li se ceară demisia!) Inacceptabil. Ca şi situaţia ultracritică în care se află ICR de circa un an, la conducere fiind numită politic o persoană cu un CV cel puţin, să‑i zic eufemistic, straniu, persoană care se numeşte, spuneam, dl L. Jicman, care nu are nici pregătirea necesară pentru a se afla la timona unei instituţii diplomatice (fondate de romancierul şi academicianul Augustin Buzura) de la vârful statului român, nici deschidere, nici fler diplomatic, nici minimă eleganţă şi absolut nici o legătură cu promovarea imaginii României şi a valorilor naţionale în plan internaţional! Dacă se va continua în acelaşi stil, riscul e să fie clătinate şi, în timp, făcute praf parteneriatele cu instituţiile din străinătate, interesate de promovarea culturii române peste graniţele României, parteneriate construite de‑a lungul deceniilor.
Cum să conducă ICR, cu cele 18 filiale în lume, cineva care nu cunoaşte valorile naţionale, nici cultura română? Oare în Polonia, Ungaria sau Franţa ar fi acceptată o asemenea situaţie? Oare cât timp cultura română va fi condusă – aşa cum se întâmplă, adesea, în ultimele mai bine de trei decenii – de politruci agramaţi, care abia instalaţi în funcţii înalte, a căror menire e să decidă administrarea şi promovarea acestei culturi majore, cu o viaţă hiperatomizată, declară cu nonşalanţă, fără să clipească, uimitor, că ei nu‑şi „propun să culeagă lauri”?!
Lumina fabuloasă
… Lumina e fabuloasă; invoc, aici, cu drag versurile părintelui călugăr Ignatie Grecu: „Lumină s‑a făcut/ văpaie şi jar/ cântec şi laudă fără sfârşit”. Şi muzeul Ierusalimului, aflat în incinta primăriei, de asemenea, impresionant e. Ne reculegem, în timp ce recunoaştem entuziasmaţi o sumedenie de monumente, temple, biserici, alei, scuaruri, edificii, muzee – toate, în miniatură, înfăţişate şi văzute ca într‑o palmă urieşescă. Ghidul ne explică totul în amănunţime, acceptând politicos completările rabinului, care, la un moment dat, revine cu căldură şi ne anunţă că suntem aşteptaţi la Biserica Ortodoxă Română. Şi aici suntem primiţi cu căldură şi deschidere… Sunt zile importante; pentru prima dată, după mult timp, un ierarh român oficiază Sfânta Liturghie în Biserica Sfântului Mormânt. PS Părintele Timotei Prahoveanul şi părintele arhimandrit Teofil Anăstăsoaie – oameni minunaţi, cărturari luminoşi, citiţi, ospitalieri şi deschişi – fac o incursiune în istoria Aşezămintelor Româneşti din Ţara Sfântă şi ne invită să fim „împreună misionari cu cei care au avut mereu în minte cuvintele de propovăduire ale Evangheliei, aşa cum Mântuitorul le‑a poruncit ucenicilor la Ierusalim de a duce vestea Învierii Sale până la marginile pământului”. PS Timotei Prahoveanul mărturiseşte, cu bucurie, că Învierea e sărbătorită în fiecare duminică, prilej 
de împlinire şi urcare în spirit. În foru‑mi lăuntric urcă lumina adunată inclusiv în ziua în care ne‑am aflat – Ştefan Borbély şi Constantina Raveca Buleu, Adrian Preda şi Andrei Potlog, Dana Oprica şi subsemnata, secondaţi mereu de Dragoş Nelersa, ambiţiosul preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limba Română şi partener în acest proiect de anvergură, desfăşurat sub egida Academiei Române – în incinta Casei Scriitorilor Israelieni din Tel Aviv, unde, în prezenţa unei audienţe impresionante, am prezentat cărţi, am făcut donaţii de carte, am ascultat conferinţe (Ştefan Borbély a vorbit inspirat despre Margareta Sterian, Constantina Raveca Buleu – despre neurologul emerit Jean‑Jacques Askenasy, Dana Oprica despre Contimporanul, Marcel Iancu şi avangardişti) şi am participat la dialoguri incitante, am citit psalmi, apoi am decernat, în premieră în Ţara Sfântă, Premiile revistei Contemporanul. Ideea Europeană şi ale Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, având parte de o căldură sufletească şi o primire de zile mari, care ne‑a impresionat şi ne‑a făcut să găsim, aici, o oază de românism şi de patriotism ca la carte – patriotism transformat, se pare, în România, într‑o pasăre din ce în ce mai rară.
Aceeaşi atmosferă electrizantă o găsim la Biblioteca de Carte Românească din Haifa, con-
dusă de preşedinta HOR, doamna Vigda Erna Kretzer, laureată a unui premiu special, decernat altor 99 de români din lume cu ocazia Centenarului Marii Uniri. Apropo, în incinta Reprezentanţei Patriarhiei Române, facem şi câteva fotografii în preajma icoanei Sfintei Fecioare Maria ce are ca fundal harta României Mari şi câteva versuri eminesciene – unul dintre momentele de comuniune, de fapt, de înfrăţire ce‑mi readuc în minte rândurile frumoase ale doamnei Carmen Dimitriu, doctor, profesor la Institutul Limbii Române, Bucureşti, Universitatea din Tel‑Aviv, frecventată de circa 30 000 de studenţi: „Poate unii vor spune că a fost un proiect ca toate proiectele, dar, fiind o persoană care a cunoscut multe proiecte culturale, vă pot spune că acesta a fost unul care s‑a concretizat întocmai aşa cum a fost conceput: să releve ecourile limbii, culturii şi civilizaţiei româneşti pe Pământul Sfânt, iar pe parcursul derulării, proiectul a dat mai mult de atât, inflorescenţe neaşteptate, roade inedite, frumuseţi nebănuite”. Între aceste daruri şi frumuseţi, se află şi ceea ce scria sugestiv Ştefan Borbély: „E greu să sintetizezi în câteva cuvinte portanţa afectivă şi intelectuală a acestei activităţi bine gândite şi organizate, însă, simţind căldura şi văzând entuziasmul sincer, participativ al publicului de la întâlniri – la care oamenii au venit şi pentru a se împărtăşi dintr‑un «crâmpei de Românie», faţă de care nutresc sentimente de nostalgie –, mi‑am spus la un moment dat că «ne‑am făcut aici, în câteva zile, mai mulţi prieteni decât ne facem acasă într‑un întreg deceniu»”. Unii dintre aceştia fac parte din categoria rara avis: Rita şi Jean‑Jacques Askenasy, de pildă, veniţi valvârtej să ne salute şi să‑şi ia rămas-bun de la noi la Bat Yam (fiica mării), cu o sumedenie de prăjituri delicioase, din care ne înfruptăm cu bucurie în vreme ce pe retina memoriei se perindă fragmente de realitate ziditoare, surprinse pe parcursul evenimentelor marca Ideea Europeană, sau de pe malurile Iordanului, împânzit de lume, sau de pe malurile spectaculoase ale Mării Galileii, icoane din Biserica Apostolilor situată în Capernaum, numit şi Cetatea Domnului, unde s‑a desfăşurat o parte covârşitoare din activitatea iisusiacă publică…
Oare câţi dintre românii plecaţi de acasă în cele patru zări visează crâmpeie de Românie cu ochii deschişi? Observ, pe jumătate uimită, pe jumătate încercată de o seamă de senzaţii amestecate (în jur mai pretutindeni se vorbeşte, alături de ebraică şi idiş, româna şi limba rusă), că în Israel, ţară considerată Casă a lui Dumnezeu, reintră în prim‑plan precupările mele pentru identităţile multiple – subiect abordat în mai toate cărţile mele şi, în primul rând, în poezie. E o temă majoră despre care aş scrie biblioteci…, mânată de stranietatea dată de acel amestec de realităţi multiple, între care existăm, şi, totodată, de eurile multiple de care suntem locuiţi: eul divin, eul uman, eul social, eul familial, eul sentimental, eul religios, eul‑filosof, eul‑poet, eul‑scriitor ş.a., încât e uimitor faptul că, pendulând între multitudinea eurilor şi sumedenia de realităţi (despre care scrie, între alţii, avizat Carl G. Jung), rămânem totuşi închegaţi, adunaţi, strânşi cumva în aceeaşi fiinţă! Conştientizăm într‑o măsură infimă lucrarea dificilă făcută înlăuntrul nostru clipă de clipă, zi de zi. Cum de celulele ni se schimbă o dată la şapte ani în întregime, iar noi întârziem în matriţa aceluiaşi istm, ghidat de un suflet care e unic, pururi frumos şi veşnic? Cred că, în toată această istorie fascinantă, important e să te laşi condus de suflet – proiecţie a divinităţii, o fărâmitură din strălucirea Cerului. Să radiografiezi arborescenta luptă pentru redobândirea identităţii în limbajul poeziei din dar se transformă în nevoie vitală. Dacă, la început, cu decenii în urmă, scriam din nevoia de a mă exprima, în timp am înţeles că, în realitate, eu creez neostenit condiţii inefabilului să se exprime prin intermediul meu. Sunt conştientă de faptul că prin mine se exprimă altcineva; obligaţia mea morală – am scris şi alte dăţi – e să aştept, să fiu eu însămi, iar la momentul potrivit să fiu pregătită pentru a‑mi anihila eul, lăsând locul liber acelui altcineva. Ca mine simt, visează şi gândesc mulţi, foarte mulţi, probabil; majoritatea lor însă îşi constată incapacitatea, firească de altminteri, de a se exprima, de a turna în cuvinte ceea ce simt, gândesc şi visează, adresându‑se acelei surse inefabile. Târziu am înţeles că prin acel altcineva, care scrie prin mine, se exprimă mulţi, foarte mulţi; de aici, servitutea, de aici, sfiala, de aici curg atâtea lucruri minunate şi dificile, în egală măsură, în condiţiile în care pendularea între identităţi a devenit o realitate dramatică pentru cei peste o jumătate de milion de israelieni de origine română, pentru cei peste cinci milioane de români din România şi cei peste un milion şi jumătate din Republica Moldova plecaţi după 1990 în străinătate; apropo, dintr‑o populaţie de 4,36 de milioane, în treizeci de ani, numărul cetăţenilor Republicii Moldova s‑a diminuat cu 1,5 milioane. Acest exod masiv a generat o dezrădăcinare în masă – un adevăr care l‑a făcut pe cineva să afirme că „românii au devenit evreii Europei”. Românii plecaţi din ţara lor de baştină au lunecat într‑o ruptură destinală, marcată de stigmatul şi darul de a avea mai multe patrii, împărtăşind astfel soarta jidovului rătăcitor – expresie inspirată de versurile ţvetaieviene din capodopera Poemul sfârşitului, traduse exemplar de prietenii noştri, Janina şi Ion Ianoşi, şi având ca ţintă poeţii: „În cea mai creştinească dintre lumi/ Poeţii sunt jidovi”.
Mai multe patrii…
Cele peste şapte milioane de români au, indiscutabil, parte de sentimentul dezrădăcinării, şi scriind, de decenii, despre aceasta – am crescut în Basarabia ocupată de Imperiul Rus şi, respectiv, sovietic, pe parcursul a circa două secole (deci, experienţa riscului de a‑ţi pierde identitatea în condiţiile în care s‑a practicat etnocidul ca politică de stat, e departe de a‑mi fi străină!) – mă refer obsesiv la identităţile multiple: „Mă întreb cum poate un om să aibă mai multe patrii? Să fie un dar acesta? Un blestem? O povară? Un motiv şi un mod de a rezista? Un pinten spre fiinţă? Deruta identitară să fi fost sursa răului care îi macină pe cei regăsiţi în faţa aceloraşi probleme ce ţin de sentimentul dezrădăcinării, în al cărui aer imposibil mă regăsesc eu însămi?” Cum e să te simţi, mereu, acasă – în exil? Şi să scrii, mereu, despre aceasta ca din infern – cu dragoste?! Mă surprind că ruminez la nesfârşit aceste adevăruri pentru a câta oară inclusiv în vreme ce particip ca amfitrion, alături de minunatul Dragoş Nelersa, preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor Israelieni, la gala‑eveniment organizată la sediul Asociaţiei Scriitorilor Israelieni, unde decernăm premii de excelenţă în cultură unor ambasadori vii ai culturii şi civilizaţiei româneşti şi ne bucurăm, şi mulţumim că Domniile Lor există. Laureaţii Premiului de excelenţă în cultură, decernat în premieră de Fundaţia Culturală Ideea Europeană: admirabilii Ştefan Borbély şi Constantina Raveca Buleu, care au ţinut conferinţe substanţiale, spuneam, despre Margareta Sterian şi, respectiv, Jean‑Jacques Askenasy. Laureaţii Premiilor de excelenţă în cultură, decernate de revista Contemporanul. Ideea Europeană: Jean‑Jacques Askenasy, membru de onoare al Academiei Române; Menachem Falek, poet, traducător, un ambasador al culturii române vii, care se roagă să i se dea cu împrumut un spate sănătos, ca să mai traducă din scriitorii români; Dragoş Nelersa, un diplomat cultural de clasă, visătorul şi prietenul care se roagă, ca şi noi, pentru pace şi, în plus, pentru ca ziua să aibă 26 de ore; Ada Shaulov‑Enghelberg, premiul pentru excelenţă în roman, Haim Rotter, ambasador al culturii române vii, polonezul convertit la românism, şi uimitoarea Luiza Barcan, căreia îi vom înmâna premiul acasă, pentru că s‑a îmbolnăvit pe ultima sută de metri. Alături de aceşti cărturari de marcă se află şi doctorul Doron Coler – şi d‑sa un ambasador viu al civilizaţiei româneşti, care, vădit emoţionat, spunea între rafturile burduşite cu cărţi ale Bibliotecii de Carte Românească de la Haifa: „Suntem mândri că vorbim limba română. Suntem mândri că sentimentele noastre sunt legate de mirosurile româneşti, de muzica românească, de florile româneşti, de sentimentul de înrădăcinare. Românii ne‑au învăţat ce înseamnă rădăcinile, cum trebuie păstrat pământul şi cum se cuvine păstrată limba română”.
Pretutindeni, în Ţara Sfântă, în acest An al cărţii în limba română în Israel, vorbim despre cele două ediţii‑eveniment ale revistei Contemporanul. Ideea Europeană nr. 10 şi nr. 11/2022, gândite, construite şi elaborate sub semnul unei uriaşe sărbători naţionale, prin care se desăvârşeşte şi se recunoaşte în plan internaţional Marea Unire: Centenarul Încoronării. Ediţiile acestea speciale apar sub Auspiciile Familiei Regale a României, Majestatea Sa Regina Margareta, Custodele Coroanei Române, arătând o deschidere şi o eleganţă evidente. Dăruim revista peste tot; spre bucuria noastră, ne este smulsă din mâini ca pâinea caldă! Vorbim despre valorile şi civilizaţia românească de la Dosoftei, Cantemir, Mihail Kogălniceanu, Eminescu, Maiorescu, trecând prin perioada interbelică, extrem de bogată, cu Cioran şi Eliade, madame Bengescu, Arghezi, Blaga, Bacovia, apoi – perioada postbelică şi vârfurile ei: Nichita Stănescu, Buzura, Breban, Eugen Simion, Eugen Uricaru ş.a. Prezentăm titluri de prim rang: Nicolae Breban, Bunavestire, Ioan‑Aurel Pop, Istoria României moderne, Răzvan Theodorescu, Cele două Europe şi altele, cu sigla Ideii Europene.
Miracolele curg…
Ne întoarcem acasă, în mod cert, îmbogăţiţi şi înrădăcinaţi; da‑da, mă simt unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume. Stând împreună, sudaţi, răstimp de şapte zile, într‑o comuniune fraternă cu cei câţiva colegi şi prieteni, am împărţit totul, absolut totul, fără rezerve, ne‑am îndrăgit din alt unghi şi ne‑am înfruptat din ceea ce dostoievskiana Marina Ţvetaeva numea „legea mâinii întinse şi a sufletului deschis”. L‑am îndrăgit şi pe şoferul nostru, un arab simpatic, Rami, care în aşteptarea noastră îşi mânca liniştit fripturile şi fuma într‑o pace fără fisură narghilea; adevărul e că, întârziind câteodată dimineţile, ne cam punea nervii la încercare mai ales când aveam serii de evenimente hipersolicitante. M‑am înfruptat cu asupra de măsură din vraja şi lumina răspândite de poemele mele în timp ce le citesc… Cheia, da, e vraja aceea de sorginte necunoscută, despre care îmi vorbeau ochii sclipitori ai fetei cu chip de înger, Constantina, apoi cei ai scriitoarei israeliene Vigda Erna Kretzer care mă întreba: cum faci asta?…
Plecăm din Ţara Sfântă cu sentimentul împlinirii şi al belşugului, cu bucurie şi cu senzaţia că purtăm cu noi, mereu, oriunde ne‑am afla, o scânteie din Casa lui Dumnezeu, o părticică din aburul Sfintei Fecioare Maria, admirată în atâtea icoane din Biserica Naşterii Domnului – fragment de artă paleocreştină – din Bethleem, Cisiordania, sau din Grota Laptelui, un loc sacru de care au grijă călugării franciscani (unde vedem o icoană de o frumuseţe copleşitoare: Maica Domnului alăptând, care‑l va uimi pe romancierul Nicolae Breban, pe el, tocmai pe el, care a văzut atâtea icoane), sau din Biserica Ortodoxă a Buneivestiri din Nazaret, unde vedem o altă icoană unică: Sfânta Fecioară Maria însărcinată. Ne retragem fericiţi şi renăscuţi, bucuroşi şi copleşiţi frumos că am respirat un timp aerul sacru respirat, pe vremuri, de oameni mari, care vorbeau cu Dumnezeu şi cu Fiul Lui preaiubit – născut într‑o iesle, în faţa căreia se închină milioane de pelerini – oameni aleşi, care discutau cu Domnul Dumnezeu, zic, simplu şi direct, din adâncurile inimii. Şi rămân, în vecii vecilor, de neatins, de neegalat. Îndemnându‑ne, prin exemplul lor viu, tot mai viu, să promovăm valorile fondatoare, de extracţie elenă şi iudeo‑creştină, oriunde ne‑am afla, oriunde ne‑ar duce paşii.
Odată ajunşi acasă, miracolele curg unul după altul. Iar ecourile proiectului nostru depăşesc aşteptările şi pronosticurile, ne bucură şi se înmulţesc. Eruditul, finul, receptivul şi echilibratul cărturar Vasile Bănescu dedică o emisiune la Trinitas TV proiectului nostru, prefaţând‑o cu lansarea celor două ediţii speciale ale revistei. Admirabila Mihaela Rusu face două emisiuni la Speranţa TV pe aceeaşi temă de interes naţional. Cu eleganţa‑i şi eficienţa hipercunoscute, Mihaela Helmis face un dialog cu noi pentru Radio România Actualităţi. Cu câteva zile înainte de a pleca la Muntele Athos, de unde îmi va trimite câteva fotografii în care identific, fără să ezit barem o fracţiune de secundă, raiul, ne primeşte regeşte PS Timotei Prahoveanul şi ne oferă în dar cărţi semnate de Do
mnia Sa. Iniţial era vorba să stăm la o cafea cu acest om‑poveste un sfert de oră. Adevărul e că am vorbit mai bine de două ore despre sfinţi şi icoane, despre urmele lui Iisus în locurile sfinte. Despre proroci şi Maica Sfântă. Despre Biserică şi Evanghelii. Despre credinţă şi religie. Când PS Timotei Prahoveanul se referă la răstignirea lui Iisus Christos, ochii la un moment dat i se umezesc, iar aerul se rarefiază şi face loc unei intensităţi crescânde, tot mai stranii.
Atât timp cât ochii unui înalt ierarh luminat plutesc în lacrimi în lumina Crucii, cred că se cuvine să ne bucurăm şi să fim fericiţi: suntem salvaţi.
Shalom, România! Bună dimineaţa, Israel!
Proiect sprijinit financiar de Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Partener de proiect: Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limba Română – ASILR
Parteneri media: Muzeul Naţional al Literaturii Române, APLER/ Asociaţia Publicaţiilor Literare şi Editurilor din România, revista Contemporanul. Ideea Europeană, agentiadecarte.ro, Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limba Română – ASILR, Gazeta Românească, Editura Familia ş.a.
■ Poet, romancier, eseist şi editor
Aura Christi
