Care e deosebirea dintre bine şi rău? Sinele şi celălalt? O critică socială care înfăţişează aşa‑zisa realitate şi una care produce altele noi? De‑a lungul carierei sale profesionale, Lars Norén a lucrat obsesiv cu aceste întrebări şi multe altele, mereu în pragul celor mai de neconceput. Mă gândesc la modul în care dramele sale ar putea crea noi drame cum este piesa „7:3” jucată în 1999, în care nişte condamnaţi neonazişti au folosit scena ca platformă pentru xenofobia lor, deşi mesajul de bază al lui Norén cu piesa a fost că străinul, mai întâi şi în primul rând, trăieşte în noi.
Scena a fost folosită şi ca o manevră simulată, când neonaziştii puteau planifica şi comite jafurile în timpul permisiunilor nepăzite, ceea ce a dus la crimele oribile de la Malexander [https://en.wikipedia.org/wiki/Malexander_murders]. Xenofobia s‑a dovedit a fi strâns legată de ura împotriva poliţiştilor, la fel ca incapacitatea de a‑l accepta pe celălalt şi incapacitatea de a accepta legea. Ca regizor de teatru, a oferi o scenă proscrişilor societăţii, oricine ar fi ei, este şi un mod de a‑l respecta pe celălalt în alienarea sa absolută.
Acum, când mă uit înapoi la ideea cutezătoare a lui Norén, consider că el nu poate fi acuzat pentru faptul că Jackie Arklöv, Tony Olsson şi Andreas Axelsson [neonazişti suedezi criminali condamnaţi, foşti mercenari şi criminali de război în Iugoslavia, au asasinat doi poliţişti suedezi, după ce au jefuit o bancă în 1999], la rândul lor, nu au respectat pactul artistic, şi mă întreb de ce s‑a mers atât de dur împotriva lui Norén la început. Pentru că teatrul lui Norén este înainte de toate un instrument de atragere a atenţiei şi de schimbare a problemelor sociale. Dar poţi schimba moartea?
În ultimii ani, piesele şi poezia extrem de existenţialiste ale lui Norén au reprezentat o mare pregătire pentru moarte, care în cele din urmă a venit şi l‑a luat, în mijlocul pandemiei din 2021. Într‑o lume în care moartea este mai tabu ca niciodată, se pot vedea fugile de moarte ale lui Norén ca o încercare de a muri mai puţin îngrozitoare, mai puţin de neconceput, chiar plină de umor. Eu însămi nu am mai râs vreodată atât de mult la teatru ca la piesa Poussière, neagră ca noaptea, a lui Norén, care a avut premiera în 2018 la La Comédie‑Française şi care este despre câţiva turişti într‑un complex hotelier dintr‑o ţară săracă, unde mai mult sau mai puţin se pregătesc în mod conştient pentru moarte.
La Paris, Institutul Suedez împreună cu Editura L’Arche, care a publicat mai multe cărţi de Norén în Franţa, şi cu teatrul La Comédie‑Française, pentru care Norén a pus în scenă mai multe piese, au aranjat un amplu program în onoarea sa în primăvară, cu o expoziţie, piese de teatru şi discuţii cu actori şi diferiţi oameni de teatru care au lucrat împreună cu Norén. Dragostea şi admiraţia pentru el sunt mari în această ţară, să‑i zicem Norénland, unde Norén, ca un Dumnezeu puternic şi retras, a devenit şi mai mare în absenţa lui.
„Puţini în Suedia ştiu cât de mare este Lars Norén în Franţa”, scrie în materialul de presă noul director al Institutului Suedez, Sara Arrhenius, şi aşa este. „Poate cel mai mare dramaturg şi poet al timpului nostru”, conform lui Éric Ruf de la La Comédie‑Française.
Norén a fost pus în scenă la Paris încă din 1989, cu piesa Cina cea de taină la Théâtre national de la Colline din Aubervilliers, şi, de atunci, piesa a fost montată în mod continuu atât pe scenele mici, cât şi pe cele mari. Acest lucru a însemnat că a avut şi are o importanţă incalculabilă pentru oamenii de teatru, care îl văd drept prinţul negru al melancoliei nordice, imediat după Ingmar Bergman.
La Institutul Suedez, poţi acum, până pe 30 iulie, să participi la o expoziţie Norén lumină‑întuneric amenajată ca un labirint de texte, costume de teatru şi obiecte care i‑au aparţinut lui Norén, inclusiv maşina lui de scris.
Ici şi colo, pe ecrane mari de proiecţie, puteţi vedea scene împrăştiate din piesa de câteva ore Viaţă liniştită care a fost jucată la Dramaten din Stockholm în 2017. Sunt 90 de scene mute, ce au loc între 1890 şi 2015, şi înfăţişează o societate care este decojită ca o ceapă, în miezul ei cel mai interior – tăcerea. Într‑una dintre cele mai puternice scene ale piesei, poţi vedea o bătrână murind încet, dar sigur, în timp ce lucrurile din jurul ei sunt luate de oameni. Îngrijitori sau membri ai familiei? Nu se poate şti. Indiferenţa lor rămâne fără cuvinte.
Expoziţia a fost prezentată la Muzeul Naţional din Stockholm în toamna anului 2022 cu titlul „Natura moartă”, iar acum a fost curatoriată de Bobo Ericzén împreună cu fiica lui Lars Norén, Nelly Bonner, în versiunea pentru Institutul Suedez. Este o mică expoziţie devoţională, misterioasă şi educativă în acelaşi timp. Singurul lucru care lipseşte este fotoliul ocazional pentru scufundare, da, pur şi simplu mobilier confortabil care poate spori sentimentul sacru.
Unul dintre momentele principale ale programului este o conversaţie la Institutul Suedez, unde Magnus Florin vorbeşte despre adevărata arhitectură a teatrului lui Norén. Un altul este decorul „Fragmente”, un amestec de două ore din piesele lui Norén din anii ’70 până în prezent, citite de unii dintre actorii francezi cei mai îndrăgiţi de el. Sunt multe pe care le recunoaştem, la fel de multe râsete la aforismele lui Norén atât din piese de teatru, cât şi din alte scrieri ale lui: „Suntem deja morţi, este doar o chestiune de timp”, „Trebuie să fii închis undeva – eu sunt deja închis cu tine”, „De ce te duci la teatru? Să schimbi societatea sau să nu se schimbe nimic în societate?” şi „Nu victimele vreau să le arăt, ci lumea care le‑a făcut posibile”.
Cel mai mult sunt emoţionată când actorul Hervé Pierres îmi povesteşte faptul că a trebuit să citească scenariul piesei Poussière, deşi tocmai după ce îşi pierduse tatăl. A fost atât de afectat de felul lui Norén de a trata moartea şi frica de moarte şi era atât de profund îndurerat după moartea tatălui său, încât s‑a simţit obligat să se ducă la Norén şi să‑i spună că nu era capabil să joace în piesă. Piesa era prea aproape de viaţă. Norén l‑a lăsat să vorbească până la capăt, iar după un timp i‑a spus: – „Bine, atunci poţi aduce această tristeţe în munca cu rolul tău”. Zis şi făcut. Mama lui Hervé a murit la premieră. A trebuit să‑şi plângă pe scenă, noapte de noapte, tatăl şi mama pierduţi, ceea ce în cele din urmă i‑a salvat viaţa: „Norén m‑a readus la viaţă”, spune el cu mare căldură, adăugând: „Avea o lumină întunecată în el”. Mă bucur multă vreme de aceste cuvinte şi cred că viaţa lui Norén s‑a stins, pentru ca lumina lui întunecată să strălucească mai puternic în noi acum.
Aneantir de Michel Houellebecq la Editura Flammarion
„Lumea este dată omului ca o ghicitoare de rezolvat”, scria odată Georges Bataille. Afirmaţia nu s‑ar fi putut potrivi mai bine cu programul literar al lui Michel Houellebecq. Pentru că, de fapt, ce a făcut el de la marea sa descoperire cu Particulele Elementare în anii 1990, dacă nu a încercat să rezolve misterele lumii? Houellebecq, ca nimeni altcineva, a descris modul în care rasismul şi sexismul sunt conectate cu fenomene precum fascismul, terorismul, transumanismul şi nihilismul, într‑o lume în care consumismul a devenit noua religie. Houellebecq a fost acuzat de multe lucruri de‑a lungul anilor, de la împărtăşirea părerilor personajelor sale despre amurgul occidentului până la contribuţia la lumea dezamăgită pe care o descrie, prin literatura sa de‑a dreptul distopică şi adesea cinică. Este dificil să ni‑l închipuim pe Houellebecq că ar avea o singură viziune asupra lumii. Este un om iute ca argintul viu. Dar un lucru este cert, Houellebecq a arătat în Serotonina o vână romantică, melancolică, cu un personaj principal care nu mai dă vina doar pe societate, ci şi pe sine. Romanul s‑a încheiat şi cu o apoteoză creştină. Da, când diavolul îmbătrâneşte…
Enfant terrible al literaturii franceze, Houellebecq a publicat în 2022 un nou roman de 780 de pagini, cu coperţi cartonate şi cu tipografie aleasă de el însuşi, intitulat Aneantir (Anihilare). Scena literară franceză a aşteptat romanul ca pe însuşi Mesia, iar zvonurile despre conţinutul lui au mers în toate direcţiile; unul dintre cele mai spectaculoase aspecte a fost că romanul ar avea de a face cu candidatul la preşedinţia Franţei Eric Zemmour – care a devenit foarte popular pentru extrema dreaptă. Când jurnaliştii francezi au primit romanul la începutul lunii decembrie, au trebuit să promită că nu vor scoate niciun cuvânt despre conţinutul său până pe 7 ianuarie, când a ajuns în sfârşit în librării.
Aneantir este un thriller politic despre dragoste, moarte şi structuri de putere, scris într‑un stil elegant, realist, care aminteşte de comedia socială a lui Balzac în cel mai bun moment, şi e un roman lent, pentru a ne simţi bine în cel mai rău caz. Pentru că dacă personajele anterioare ale lui Houellebecq au încercat să înece necazul existenţial prin femei, băutură şi droguri, anti‑eroul romanului, Paul, în vârstă de 50 de ani, un melancolic plin de umor care lucrează în Ministerul de Finanţe din Franţa, încearcă să‑şi înece propriul Weltschmerz cu o voinţă neobosită de a face bine. Paul lucrează pentru Bruno Juge, care este îndeaproape înrudit cu actualul ministru de finanţe al Franţei, Bruno Lemaire, este căsătorit cu Prudence, care se îndepărtează din ce în ce mai mult de el, are o soră religioasă, un frate care restaurează structurile drumurilor şi un tată care suferă de un atac de cord.
Paul ştie că viaţa lui este aproape un eşec, dar poate încerca cel puţin să profite de ea cât mai bine, cât durează. Acţiunea are loc în viitorul apropiat, în special în 2027, când Franţa se va confrunta cu noi alegeri. Vânturile de extremă dreapta bat mai sus ca niciodată, clasa de mijloc a dispărut şi Franţa este descrisă ca o suburbie a Statelor Unite. Firul său roşu este vânătoarea după o pereche de terorişti anonimi care difuzează filmări video ameninţătoare cu înscenarea unei decapitări a lui Bruno Juge şi o serie de alte scenarii suprareale amestecate cu propriile vise şi coşmaruri ale lui Paul.
Conspiraţia este prezentată ca noua ciumă, şi nu este atât de nou dacă te gândeşti la modul în care ştirile false au invadat peisajul mediatic cu Trump, dar şi cu pandemia.
Marele mesaj al lui Houellebecq pare să fie că suntem cu toţii condamnaţi, călăii şi victimele societăţii deopotrivă, dar în acest declin lent şi ireversibil avem de ales să ne iubim cu cei dragi sau să fim sfâşiaţi de ură. Ceea ce sugerează Houellebecq este evident, iar eu sincer nu‑mi amintesc când am citit ultima dată o descriere atât de caldă şi umanistă a vulnerabilităţii umane şi a valorilor umane pierdute.
Căci Houellebecq a schimbat pornografia cu erotism, sarcasmul cu recunoaştere şi dispreţul faţă de adevăratul respect pentru disidenţă. Scenele de sex dintre Paul şi Prudence sunt atât de frumoase şi de emoţionante, încât uneori mă întreb dacă este într‑adevăr o carte de Houellebecq pe care o ţin în mână. Dar Houellebecq rămâne Houellebecq. Unele pasaje sunt atât de nebuneşte tragicomice, încât râd până la lacrimi, nu în ultimul rând când Paul se plânge că Dumnezeu este atât de rău la Relaţii Publice. Probabil că nu este o coincidenţă faptul că Paul este numit Paul, luând în considerare marele consultant de PR Paulus al Bibliei.
Houellebecq este şi rămâne ceea ce a fost întotdeauna – un colapsolog neobosit. Dar nu se mai mulţumeşte să se înrădăcineze în rănile societăţii. Aneantir este un roman despre distrugere, şi totodată este un roman care caută să repare ceea ce a fost distrus. Este ca şi cum Houellebecq ar fi vrut să îndepărteze vălurile de ceaţă ale scandalurilor, să arate adevăratul scop principal al literaturii – de a acţiona atât ca otravă, cât şi ca leac.
■ Scriitor, psihanalist, publicist
Sînziana Ravini
