Liviu Antonesei manifestă în volumul recent Întotdeauna și încă o zi. Poeme 2021 – 2022 (Editura Eikon, 2023) aceeași inspirație, efervescență și energie ca în anii de debut. Chiar dacă melancoliile îl atacă, răsfățatul criticii și publicității le va arunca mănușa prin poeme greu de uitat. Scriind în mai toate registrele, de la poem la proză, eseu, critică, jurnalism, poetul folosește în plus uneltele de comunicare puse la dispoziție de revoluția informațională și internet. Blogul Antonesei’s blog https:// antonesei liviu. wordpress.com, lansat în noiembrie 2015, a devenit o instituție ubicuă a spațiului cultural românesc și nu doar al celui ieșean, unde moderatorul promovează cu grație tot ce îi place în literatură, cultură și nu numai. Și cum nu-i pasă ce se spune despre el, preferă să se îmbrace în alb ca Tom Wolfe.
Dacă în scrisul lui transpare rigoarea demonstrațiilor algebrice, iar substanța lirică e de natură romantică, Liviu Antonesei se consideră neoromantic. Un poem recent trimis dinspre moarte nouă, muritorilor, deconspiră, în tonul lamentației punctate de ironie, lecția nepracticată de poet în timpul vietii, chiar dacă știută, căci acel când va fi să fie este întâmplatul încă neîntâmplat, un paradox pe toate fețele. Din perspectiva morții totul este pe dos, moartea fiind mai vie decât viața: „când va fi să fie, mă vei înfășa ca pe o perlă/ între pulpele unei scoici gigantice, sau/ poate ca pe un iepure iute de picior între/ tufele de buruieni de leac, poate armurariu,/ sălbatecă viță de vie, când va fi să fie (…)/ când va fi să fie, voi ști că moartea e vie…”. (Când va fi să fie, 21 Septembrie 2023, în Iași)
Într-un interviu acordat revistei Zona Literară din mai-iunie 2013, Liviu Antonesei și-a descris crezul estetic: „Eu cred că literatura este întotdeauna realistă și întotdeauna autobiografică. Dar cu condiția să operăm cu concepte ceva mai largi de realitate și biografie. Din realitate nu fac parte numai persoanele și obiectele. Din realitate fac parte și amintirile și fantasmele și ceea ce îți imaginezi. Deci, eu privesc lumea pe mai multe planuri care se întrepătrund, planul fizic, planul simbolic și planul informatic, cel care cotropește tot acum”. Această sinteză a planurilor funcționează și în această ultimă carte, dacă nu mă înșel al doisprezecelea volum de poeme originale. Poet nu doar neoromantic, ci și filosof, Antonesei și-a creat o structură lirică personală, o fuziune dintre prozaism, lirism, și discurs filosofic, zăbovind cu precădere pe linia întrebărilor fundamentale. Una dintre ele, probabil favorita acestei culegeri de poeme, este extincția, sfârșitul. Jucându-se cu mortalitatea, precum un șerpar cu o viperă, Liviu dovedește că are sângele-rece al dresorilor. Poemele scrise între august 2021 și iulie 2022 se împart în patru secțiuni inegale liric: Povești filosofice apocrife cretane, din AD 2021, Cealaltă parte a umbrei, Zei ascunși în iarbă, În jocul sonetelor.
Aerul clasic, reiterând dilemele și problemele sufletului în lumea de azi, suflet asemenea în lumile de ieri, îmi aduce aminte de Plinius cel Bătrân, personajul romanului Vågen (Treaz) de prozatorul danez Harald Voetmann, și de mottoul lui Parmenide: „Nu are importanță de unde încep pentru că mă voi reîntoarce acolo”. În romanul lui Voetmann, Pliniu cel Bătrân susține că cea mai bună formă de răzbunare împotriva „sublimei cruzimi” a naturii (ciclul infinit de transformări și moarte) este cunoașterea și numește natura „mama vitregă cea rea a umanității”. Tot Pliniu a afirmat că „norocul îi favorizează pe cei curajoși”. Toate acestea sunt atât de apropiate de personalitatea lui Liviu Antonesei, pe care îl consider un norocos curajos, încât nu m-am abținut să le amintesc. Moartea, în poezia lui Liviu Antonesei, face parte din acea cruzime sublimă a naturii invocată de Plinius. Moartea este rece, doar gândurile despart pe vii de morți, iar moartea în cele din urmă apare ca un numitor magic al existenței/ experienței:
„De multă vreme mă bântuie un gând –
să nu-ți dorești o viață lungă, prea lungă;
nimeni, nici vracii, nici ghicitoarele”.
(De multă vreme… O vedenie)
Poemele revelă ruperi de sens rapide, alunecări din planuri reale în cele metafizice. Primele sfârșesc cu iminenta apariție/ plecare a mesagerei care nu poate decât fi a morții: „Răvașul e scris, mesagera gata de drum…”. Frumusețea divină inaccesibilă ochilor muritori, drama orbirii selective – a ceea ce se vede, dar care este mult mai profund perceput în palimpsest de ochiul launtric – ființează în lirismul imaginilor și metaforelor. Cred că o mare parte din aceste poeme scrise în insula Creta, afirmând subtil un ritm clasic, limbaj arhaic, rime interne, transcriu o revelație trăită de poet în locul unde s-a născut Zeus. Deși multe dintre ele sunt dedicate acestui ținut magic care întoarce la poezia antică, poetul nu ne spune ce revelație a trăit. Totuși, undeva scrie: „Și poate Zeul nu m-a pedepsit în vremea din urmă,/ mi-a făcut o favoare, mi-a acordat binecuvîntarea…”. (Libertatea) Cadoul făcut de Zeus lui Liviu bănuiesc că rezidă în insuflarea magiei ritmului și limbii arhaice, renăscând în poemele dedicate acestui tărâm mitic.
Joaca cu privirea holografică, cu văzutul ochiului lăuntric mă trimit la efectul celui care observă sau privește (the observer effect) din fizica cuantică. Mecanica cuantică sugerează că realitatea nici măcar nu există într-o stare definitivă independentă de observație. Este ca și cum actul de observare aduce realitatea în existență. Prin însuși actul de a privi, cel ce privește afectează realitatea observată și poate o și creează. Poetul surprinde acest fenomen cu mijloacele poeziei; el vede nu doar văzutul, ci și nevăzutul:
„Globuri de lumină colorată în albastru,
verde, galben, roșu, poate și violet
au pulsat de cinci, șase ori, spărgându-se
în nenumărate cioburi multicolore și
refăcându-se aidoma după fiecare explozie,
o voce a nimănui, o voce din off a spus:
«acum vezi bine», am deschis ochii, poate
era în vis, și am spus: «Văd bine», deși
ceea ce puteam vedea era întunericul.”
(Veștile bune…)
Descriind mintea ca loc unde ființează blocul cuantic spațiu-timp, numit de Borges El Aleph, loc unde totul există în simultaneitate, poemul Cele mai frumoase imagini sunt în vis prescrie visul tărâmului morții, similar blocului cuantic de spațiu-timp: „cele mai frumoase imagini sunt/ cele din vis –/ numai atunci porțile tezaurului sunt cu totul,/ larg deschise…/ Un gând mă bântuie, poate așa va fi somnul cel/ mai lung…” (Cele mai frumoase imagini sunt în vis)
Destin, limbă, moarte – marile teme intră în poeme, ca și labirintul, loc de intersectare a vieții și morții, unde încep marile călătorii metafizice călăuzite de firul Ariadnei. (Visul labirintului) Uneori notația lirică devine jurnalieră, dar păstrează ritmul clasic al odei fără formă fixă, iar rimele deloc rigide rezonează de-a lungul poemului în moduri neașteptate. Poemul Între munți și mare… este o asemenea odă dedicată atemporalității, pe care poetul o va admira chiar și din never here, nu de aici din viață, ci din moarte. Poemele ne fac părtași ai aparițiilor mitologice și chiar ai creării de mit. Într-un poem, obiectele revelă o rețea proprie a timpului memoriei, similară formei ondulatorii a materiei cuantice: „Fiecare își are locul său, cucerit în timp,/ de unde trimite mesaje, adesea ascunse,/ ca niște unde vii, mai vii decât viața”. (Teroarea lucrurilor mici) În altă parte, chiar dacă sacrificat în oricare societate prin glonț, cuțit etc. (aici s-ar putea vorbi de un destin socratic al poeților), moartea poetului poate fi și o formă de grație. Imaginea poetului generic este geamănă cu a faimoasei sculpturi a lui Socrate, sprijinindu-și barba cu mâna din fața Academiei din Atena: „Din fruntea unui poet se preling/ câteva picături de sânge pe pumnul/ cu care își sprijină barba înspicată…” (Pata de sânge)
Coleg dincolo de timp cu Hypatia, celebră ca filosof și matematician, lider al școlii neoplatoniciene din Alexandria, ucisă de fanaticii ignoranți, poetul se proiectează descifrând împreună enigmele lui Cartesius/ Descartes din cogito ergo sum: „Eu și Hypatia am fost trecuți mai departe –/ mai departe, dar unde, și mai ales spre ce?/ Mereu mă trezesc înaintea răspunsului!” (Poemul neîncheiat pentru Cartesius)
Imaginarea morții ca proces în care luciditatea se varsă în vis pentru a se converti în poezie circumscrie postumitatea unui optimism clasic: „Așa se va-ntîmpla povestea mea postumă,/ potop de flori și urmă nu-i de humă!/ Voi aluneca încetișor în vis aspra trezie/ și voi deschide ochii în zori, de aniversară,/ ca și cum m-aș trezi în ritm de poezie…” (Sonet pentru mai târziu)
Marea plecare, declamă poetul cu gravitate morală din eternitate, dă măsura vieții. (Abia la plecare) Magia insulei Creta – cu mitologia Minotaurului, Labirintului, Ariadnei, a lui Zeus, Cnossos – căreia Liviu Antonesei i se predă, așează poemele din această carte în teritoriul ritmului clasic antic, folosit subtil, al limbii arhaice, al odei. Insulele magice au o glorie nedisputată în literatura lumii. Să ne amintim de Odiseu, ostatic al zeiței Circe în insula fermecată, de Orlando, prizonier al insulei fermecate în Orlando Innamorato de Boiardo, de Ruggiero din Orlando Furioso al lui Tasso, prizonier al vrăjitoarei Alcina, care scapă în final din insula vrăjită și o salvează și pe Angelica, iubita lui Orlando etc. Adevărul este că toate aceste captivități magice s-au dovedit nu doar interesante biografic pentru personajele captive. Ele au avut urmări formatoare de amploare. La fel se întâmplă și cu această captivitate nouă, nu doar geografic jurnalieră, ci și lirică, a lui Liviu Antonesei.
■ Profesor, critic, teoretician şi istoric literar
Mirela Roznoveanu
