Este cea mai mare bucurie şi onoare pentru mine să ajung să fiu publicat într‑o editură atât de prestigioasă cum este Editura Ideea Europeană. Deja, faptul că modestele mele articole au fost publicate în Contemporanul este cea mai mare cinste pentru mine, fiindcă e publicaţia cea mai reprezentativă dintre toate publicaţiile româneşti.
Pentru mine personal, Contemporanul e mai important decât poate să fie pentru ceilalţi colaboratori ai revistei, întrucât asta reprezintă o revanşă a destinului meu împotriva comandantului Securităţii din Caracal, căpitanul Pupăză, care m‑a arestat şi mi‑a confiscat colecţia Contimporanul, la care fusese abonat bunicul meu. Pupăză zicea că era un ziar subversiv, decadent, imperialist, cosmopolit, burghezo‑moşieresc, duşmănos poporului român şi regimului. Cu aceeaşi frazeologie, mi‑a confiscat cărţile de Jules Verne şi Viaţa lui Isus de Ernest Renan, tradusă în română. Pupăză şi cu ciracii lui au arestat atunci şapte elevi din clasa mea, printre care şi pe mine. Sâmbătă terminaserăm liceul şi am avut banchetul. În noaptea de luni spre marţi ne‑au arestat. Fiecare aveam 17 ani. Asta era în 1961. Cu doi ani înainte, tot la terminarea anului şcolar, arestase alţi şapte elevi din clasa noastră, printre care şi pe cel mai silitor: Paul‑Ioan Popescu. Paul, sumedenie de preoţi şi alţi oameni arestaţi de Pupăză au fost condamnaţi la 25 de ani închisoare. Le‑a dat drumul Gheorghiu‑Dej în august 1964. După căderea comunismului, Paul a primit funcţia cea mai importantă în Parlament, sub umbrela lui Coposu.
Pupăză a vrut să aresteze elevii în octombrie 1958, când arestase şapte profesori şi şapte preoţi, printre care şi pe profesorul nostru de română Petre Stroe şi pe popa Miulescu. Superiorii de la Bucureşti nu i‑au dat voie lui Pupăză să aresteze copii sub 15 ani. A aşteptat să termine clasa a noua.
Când l‑au arestat pe Stroe, fiu‑său Cornel Stroe, prietenul meu cel mai bun, a dispărut din oraş. Doar mama lui şi eu ştiam că se ascundea la liceul de sport din Timişoara. N‑am spus asta nici măcar mamei mele, ca să nu se afle a doua zi în tot oraşul. El muncea ce o fi muncit şi trimitea bani mamei sale prin diferiţi oameni de încredere. Ea era bibliotecară şi fusese dată afară. Trăia din ce îi trimitea băiatul ei. El a ridicat fotbalul craiovean încât a bătut Dinamo. A devenit cetăţean de onoare al Craiovei. Băieţii popii Miulescu au dus‑o greu şi totuşi au absolvit studii superioare, toţi cinci. Eliberat, Petre Stroe şi‑a vândut căsuţa din Caracal şi a cumpărat cea mai impunătoare vilă din Breaza. Pe singura ilustrată din Breaza era fotografiată vila lui. Pupăză nu îi găsise aurul ascuns. Tatăl lui Petre Stroe avusese moară şi a murit la Canal.
Am aflat ulterior că Pupăză a vândut colecţia Contimporanul lui Matei Radomirescu, fost Pisică. El a preluat catedra de română a lui Stroe ca recompensă că a scris denunţul împotriva acestuia. Cărţile de Jules Verne i le‑a dăruit unui coleg de clasă de‑al nostru, care a scris denunţurile împotriva noastră, aşa cum i le‑a dictat el, Pupăză. Pupăză trăia cu mama lui. Nu divulg numele lui. Îi sunt recunoscător atât lui, cât şi lui Pupăză şi tuturor celor care mi‑au făcut rău, pentru că răul făcut de ei s‑a întors spre binele meu. N‑am fugit din ţară din cauza lui Ceauşescu, ci din cauza unora şi altora, care au profitat de sistemul politic pentru a trăi sub protecţia Securităţii. Nu înţeleg de ce îmi dau suedezii o pensie de trei ori mai mare decât pensia din ţară, unde am mai multă vechime.
Mulţi diabolizează Securitatea. N‑or şti că adevăraţii diavoli erau cei care au folosit aparatul represiv ca să îşi atingă scopuri personale. Mulţi nu fac deosebirea între Securitatea de pe vremea lui Drăghici şi Securitatea epurată de oamenii lui Drăghici, ordonată de Ceauşescu şi înlocuiţi cu militari de carieră, verificaţi să fie patrioţi. Am cunoscut asemenea ofiţeri cu adevărat români şi am toată stima pentru ei. Aş putea da exemple concrete.
Radomirescu avea tăiate câte trei degete de la ambele mâini. Nu mai avea falangele de la degetele cu care se închină orice creştin, atât de la mâna dreaptă, cât şi cele de la mâna stângă. Şi nici osul metacarpian de la degetele mari. Îi erau tăiate. Scria ţinând stiloul sau creta între degetul mic şi cel inelar. Explicase colegilor din cancelarie că pierduse cele şase degete când îşi băgase mâinile într‑o batoză de porumb ca să recupereze un ştiulete. Nimeni nu l‑a suspectat că minţea. 1. Cine bagă două mâini într‑o batoză ca să recupereze un ştiulete? 2. Batoza nu i‑ar fi tăiat degetele cu precizie.
O coincidenţă căreia i‑am aflat explicaţia mai târziu: aceleaşi degete le avea tăiate şi Pupăză. Tăiate cu aceeaşi precizie. El şi cu oamenii lui ne‑au spart uşa în toiul nopţii. Au dat buzna în casă ca bandiţii. Erau securişti în civil recrutaţi din răufăcători de meserie. Am sărit din pat. Mi‑a pus pistolul în piept. Urla ca un apucat: „Nu mişca! Nu mişca!” Ţinea pistolul între degetul mic şi inelar de la ambele mâini. Tremura ca un damblagiu. Mai frică decât de gura ţevii pistolului, îmi era frică să nu‑l scape şi să apese pe trăgaci.
Soţul mamei mele – Iaciu Florea, fost colonel în Marele Stat Major la Biroul 2, trimis de către mareşalul Antonescu în misiuni speciale prin Europa şi Asia – s‑a oferit să fie arestat el în locul meu:
– Nu‑l luaţi pe el, că e crud şi n‑o să reziste! Luaţi‑mă pe mine! Eu am mai stat cinci ani în beciurile cetăţii de la Făgăraş!
– Nu! a rânjit Pupăză. De data asta, luăm copilul! Toată lumea trebuie să treacă prin închisorile noastre!
Au perchiziţionat toată casa şi n‑au găsit manifeste împotriva regimului, cum întrebau unde sunt. M‑au arestat. Maiorul venit de la Bucureşti ca să aprobe arestările a oprit Viaţa lui Isus pentru el. A tras‑o deoparte, iar celelalte le‑a pus înapoi în seif.
M‑au transportat cu mâinile legate la spate şi cu ochelari de sudor la ochi, la Craiova, după cât am aflat mai târziu. Interogatorii zilnice:
– Cum se numeşte organizaţia subversivă din care faci parte?
– Nu ştiu de nicio organizaţie.
– Ba ştii, pentru că ai o funcţie importantă acolo. Ce funcţie ai? Ce scop are organizaţia? Să răstoarne regimul? Unde ai ascuns armele? Denunţă‑i pe toţi, dacă vrei să obţii o pedeapsă mai uşoară, numai 25 de ani închisoare! Începe prin a te denunţa pe tine însuţi! Şi apoi pe ceilalţi!
– Da. Eu am pus o broască râioasă în sertarul de la catedra profesorilor, ţopăia, un profesor a tras sertarul, iar noi toţi am râs.
– Lasă asta! Altceva mai grav!
– Am scris teza trimestrială la franceză pentru colegul meu Cârcu, ca să nu rămână corijent, iar profesoara credea că pierduse teza mea.
– Spune‑mi ceva grav despre Cârcu Eugen!
Cum de ştia că îl chema Eugen? Deci şi Eugen era arestat acolo.
– Cârcu se strâmba în spatele profesorilor şi arunca cu cretă în capul colegilor din primele bănci.
M‑a mai întrebat despre Stănescu Procopie şi Andreopolus Constantin. I‑am denunţat că şi ei făcuseră fapte la fel de grave. Ofiţerul s‑a plesnit cu palma peste frunte, a clătinat din cap, a înjurat în vânt şi a decis eliberarea noastră. Nu ştiam că mai erau acolo: Rădulescu Cristian, Brastaviceanu Mircea (Cicea) şi Olteanu Emil. Nu i‑a eliberat, ca să nu‑l jignească prea tare pe Pupăză.
Pupăză s‑a simţit ofensat că ne‑a dat drumul la cei patru. A interzis comisiei de la examenul de maturitate din toamnă, cum se numea bacalaureatul, să ne dea note de trecere. Preşedintele comisiei era un lector de chimie de la Politehnică din Bucureşti, neamţ de la Sibiu. El a dat telefon la Bucureşti la Minister şi a explicat că Pupăză îi făcea presiuni. A primit dezlegare de la Minister să fie obiectiv. A doua zi, Pupăză l‑a ameninţat:
– Nu le da examenul, că te arestez!
Neamţul nu s‑a intimidat:
– Dacă nu mă prezint la Minister în seara asta să dau raportul, mâine-dimineaţă vei fi arestat de Securitatea din Bucureşti!
Pupăză a cedat, cu condiţia să primim nota cea mai mică.
La examinarea orală la matematică, am tras un bilet. Nea Nae m‑a întrebat:
– Ştii să răspunzi?
– Da.
– Mai trage un bilet! Care din cele două bilete e mai uşor?
– Acesta.
– Atunci răspunde la celălalt!
Nea Nae n‑a acceptat să‑mi scadă nota la 5 şi s‑a târguit cu Pupăză până mi‑a dat nota 8. La fel cum se târguise lectorul de la Politehnică cu Pupăză şi am luat 8 la chimie.
– Văd că eşti pregătit să dai admiterea la chimie, a zis lectorul.
– Nu ştiu unde să dau admiterea.
Datorită neamţului, am ales să dau admiterea la Facultatea de română‑germană la Timişoara.
În vacanţa din februarie, am fost chemat în clădirea Administraţiei din Caracal. M‑a interogat dur o femeie de acolo. Apoi, cei trei au fost eliberaţi.
Am aflat de la un călugăr: amputarea degetelor lui Pupăză şi Radomirescu este dovada că ei aparţinuseră unei secte diabolice apărută în Evul Mediu, cu scopuri anti‑otomane şi care ulterior a derapat în scopuri anti‑naţionale. Ei fuseseră pedepsiţi pentru că furaseră din banii sectei. Pedepsiţi prin tăierea degetelor. Fuseseră şi erau în cârdăşie. Nu se ştia mare lucru despre această sectă. Nu scriau nimic. Sunt mândru că, la Radomirescu, am obţinut media 1 (unu) la limba română.
Călugărul mi‑a mai spus că Pisică era numele din sectă al lui Radomirescu. Şi că numele Pupăză era numele din sectă, pe care îl păstrase ca nume conspirativ în Securitate, ca să nu ştie lumea care era numele lui adevărat. N‑am găsit numele lui Pupăză în lista de pe Net cu numele ofiţerilor de Securitate. Am găsit numele altor ofiţeri pe care i‑am cunoscut. Toţi sunt morţi. Principalul în viaţă este cine mănâncă coliva cui.
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
