Nicolai Hartmann (1882‑1950) ocupă un loc de cinste în galeria marilor gânditori din secolul trecut, secol care nu se poate plânge deloc că a dus lipsă de aşa ceva. A fost privit în epocă şi după aceea ca oponentul şi concurentul cel mai important al celuilalt mare maestru al gândirii germane a vremii, Martin Heidegger. În perioada interbelică tinerii români care voiau să studieze filosofia în Germania, mergeau să înveţe carte fie pe lângă Heidegger la Freiburg (sunt cunoscuţi cei pe care acesta îi numea „die Lateiner”, Constantin Noica, Alexandru Dragomir, Walter Biemel), fie pe lângă Hartmann la Berlin. Din păcate, cărţile lui Hartmann sunt mult prea voluminoase, deosebit de dense, cu o structură uneori prea stufoasă, greu de urmărit; tot atâtea motive ca cititorul de azi, chiar şi cei mai înfometaţi de lecturi filosofice, să se îndepărteze de ele. Să mai adaug că, ţinând seama de dimensiunile impresionante ale operelor sale, a fost puţin tradus în limba română („Vechea şi noua ontologie şi alte scrieri filosofice”, Bucureşti, Paideia, 1997; „Problema fiinţei spirituale şi alte scrieri filosofice”, în traspunerea Acad. Al. Boboc, Cluj‑Napoca, Ed. Grinta, 2008). O excepţie face extraordinara sa „Estetica”, apărută la Bucureşti în Editura Univers, 1974, cu ocazia Congresului mondial de estetică, ţinut în 1975 la Bucureşti.
* * *
Magistrala Estetică a lui Hartmann oferă o introducere profundă şi lucidă la modul de viaţă propriu omului modern. În urma marilor descoperiri geografice s‑a produs o vertiginoasă expansiune spaţială în care lumea veche s‑a lărgit prin adăugarea lumii noi. Consecinţa imediată a acestei extinderi în spaţiu a fost perfecţionarea continuă a mijloacelor de deplasare ale omului pe pământ, pe apă sau în aer, care au atins astăzi viteze ameţitoare. Totul se petrece cu o iuţeală nemaipomenită care aproape şterge noţiunea clasică, cu care ne‑am obişnuit, de distanţă în spaţiu. Viteza de deplasare este în permanentă creştere de la poştalion la maşinile, trenurile şi avioanele de azi. „Timpul nu mai e altceva decât viteză – observă şi Heidegger – instantaneitate şi simultaneitate, iar timpul ca istorie a dispărut din existenţa tuturor popoarelor..” (M. Heidegger, Introducere în metafizică, Bucureşti, Humanitas, 1999). Viteza exacerbată este cea care poate transforma succesiunile în coexistenţe. În acest fel omul de astăzi a devenit o prezenţă aproape ubicuă, el se află într‑un moment aici şi în cel imediat următor în altă parte. Sporirea vitezei de desfăşurare a vieţii pare a fi trăsătura cea mai semnificativă a omului contemporan. Ea poate satisface setea, mereu în creştere, după nou a acestuia, nevoia de surprize neaşteptate care să anuleze obişnuinţa, dar şi plictiseala sa, pe care i le oferă din plin cotidianul contemporan. Creşterea vitezei este însoţită de fenomenul paralel al intensificării acompaniamentului sonor care însoţeşte viaţa. Se produce o intensificare sonoră care transformă muzica pitagoreică a lumii într‑o suită de zgomote. Zgomotele lumii sporesc într‑atât încât Nietzsche declară că pentru a le acoperi trebuie să filosofeze cu ciocanul.
Accelerarea ritmurilor lumii şi ale vieţii s‑a lăsat cu nişte consecinţe dezastruoase pentru om. În primul rând, viaţa omului de azi din cauza iuţelii cu care se desfăşoară, nu încurajează „aprofundarea” (Vertifung) decât ca un caz de excepţie. „vieţii moderne îi lipseşte liniştea şi contemplarea, este o viaţă fără tihnă şi grăbită, o încercare fără ţel şi sens. (… und Besinnung. Cine stă un moment de o parte este în cel următor depăşit. Şi, la fel ca cerinţele vieţii exterioare se găsesc impresiile, trăirile şi senzaţiile. (die Eindrücke, Erlebnisse, Sensationen).” (N. Hartmann, „Ethik”, Berlin, Walter de Gruyter 1949)
Omul modern, scos din orizontul valoric, care înnobila şi dădea un sens existenţei sale, este constrâns să se refugieze în zona unor contradicţii fundamentale pentru viaţa sa de sub dominaţia cărora nu poate ieşi. Viaţa sa se desface într‑un şir de senzaţii care duc lipsă de o legătură interioară care să le unească. El sare din senzaţie în senzaţie, mânat de o curiozitate veşnic nesătulă, tocindu‑şi până la aplatizare sentimentul de valoare. Doar goana după senzaţional, setea permanentă de nou îl mai pot scoate din profunda plictiseală şi oboseală în care îl aruncă ritmul tot mai solicitant al vieţii.
În ziua de azi, totul este făcut în pripă şi nimic nu se poate închega într‑un plan măreţ de viitor. Orice acţiune e condamnată din start să se epuizeze în prezent. Viaţa se desface în clipe disparate, care se consumă, oarecum pe loc, fără a se putea ansambla într‑o unitate. Individul nu se lasă înregimentat într‑un şir, preferă să rămână un caz strict individual. Omul modern nu are şansa de a se întâlni cu clipa privilegiată căreia să‑i adreseze imperativul goetheean „opreşte în loc, eşti atât de frumoasă” (verweile döch du bist so schön), toate îi sunt egal indiferente. Este clipa care, deşi trecătoare, îi poate da omului gustul eternităţii. Omul modern nu vrea şi nici nu doreşte să se lase confiscat de un eveniment sau o impresie trecătoare. El nu este în stare să suspende devenirea eternizând‑o. Singurul răspuns valabil pe care omul îl poate da este să accepte că trăieşte într‑o lume în care lucrurile şi oamenii sunt purtători de valori pentru că au o semnificaţie pentru el şi îl fac să adere la această lume. Trăim, aşa cum spunea Hartmann, cufundaţi într‑o „baie valorică”. Împrejurarea aceasta că este purtător al unei semnificaţii întemeiate de şi pe valori face ca pentru om totul să fie absolut unic şi ca atare să fie perisabil, ca tot ceea ce este unic. Pe acest motiv în lumea valorilor nu pot coexista două semnificaţii perfect indentice, cum în natură nu pot exista, cum credea Leibniz, două frunze la fel.
* * *
Pe parcursul vieţii sale omul întâlneşte alţi oameni, diferite lucruri, fapte şi idei. Le putem numi şi situaţii de viaţă. Întâlnirile noastre, s‑a spus adesea aceasta, constituie conţinutul principal al vieţii noastre. Cele mai multe dintre acestea se petrec în registrul purei întâmplări, altele sunt provocate, pe unele le dorim, pe altele le ocolim. Un fapt de viaţă trăit iese din prezent spre a intra în trecut şi a se pierde acolo în unicitatea lui pentru totdeauna. Dintre întâlnirile de viaţă cele memorabile lasă urme adânci în formarea personalităţii omului. În esenţă, viaţa omului este suma întâlnirilor pe care le‑a avut cu alţii ca el. Ea este cu atât mai bogată cu cât asemenea întâlniri au fost mai multe.
Unul din cele mai neplăcute evenimente ale existenţei noastre este să trecem unul pe lângă altul, fără a ne „întâlni”, din cauza vitezei de mişcare a lumii şi a multelor solicitări la care viaţa ne supune. Este fenomenul pe care, în „Etica” sa, Hartmann îl numeşte „Vorbeigehen”, traductibil prin a merge mai departe, a trece pe lângă.
Pentru a nu trece indiferent unul pe lângă altul trebuie să descifrăm sensul etic, adică conţinutul valoric al acestor întâlniri, prin adâncirea situaţiei de viaţă până dăm de substratul ei valoric. Trebuie să ne angajăm într‑o participare profundă în fiecare din actele noastre de viaţă, dar tocmai aceasta pare să‑i fie interzis omului de azi. Pe acest motiv, de cele mai multe ori, se produc întâlniri fără a‑şi fi putut spune ceva cu adevărat şi chiar fără a se fi luat reciproc în seamă. Se produce o îngustare crescândă a „privirii valorice” (die Enge des Wertblicks, p. 14), care condamnă, în cele din urmă, individul la singurătatea propriului eu – când un individ rămâne singur cu durerea ascunsă a singurătăţii sale. (Ein jeder alleinmit dem geheimen Leid seiner Einsamkeit, p. 14) Dezamăgirea generală a vieţii este provocată de superficialitatea care ne obligă să ne depărtăm în final unii de alţii, fără să dăm şi fără să primim nimic, şi, ceea ce este şi mai rău, fără să ne dăm seama de aceasta.
Întâlnirea cu un altul constituie una din întâmplările care îmbogăţesc mereu cu ceva nou viaţa omului. Dar întâlnirea cu un străin, cu un altul, altcineva decât tine, pare a fi ceva mai simplu decât întâlnirea cu sine. Dacă în drumul tău de viaţă nu ai reuşit să‑l întâlneşti pe cel mai potrivit, urmează întâlnirea cea grea, care poate constitui chiar scopul drumului: întâlnirea cu sine. Dar roadele cunoaşterii de sine pot deschide drum către cunoaşterea de altul. Din cunoaşterea de sine luată ca model se pot culege mai multe date şi în ceea ce priveşte cunoaşterea celuilalt. Profunda cunoaştere de sine poate să împingă ca imbold eficient spre cunoaşterea celuilalt ca un mijloc de armonioasă integrare socială. Deranjată de numeroasele taine necunoscute pe care le purtăm cu noi în eul nostru, la care putem adăuga cantitatea însemnată de prejudecăţi pe care le promovăm cu privire la noi înşine, toate îngreunează traseul socraticului cunoaşte‑te pe tine însuţi. De cele mai multe ori omul se închide în el însuşi fără înclinaţia de a se deschide în faţa altuia. A întâlni pe cineva presupune a te opri pentru un moment din mersul tău pentru a‑l cunoaşte mai bine pe celălalt şi apoi a merge mai departe împreună sau separat. A trece nepăsător unul pe lângă celălalt, fără a se produce o „întâlnire” adevărată, fără a‑ţi da seama dacă ai fi putut câştiga sau ai pierdut ceva, constituie una din cele mai mari prejudicii aduse vieţii.
Nefiind dotat în starea sa actuală cu reperele valorice necesare, omul trece cu indiferenţă pe lângă lucruri sau alţi oameni, fără să ştie ce pierde dacă întâlnirea eşuează. El nu va înţelege niciodată ce a pierdut dacă merge mai departe fără să se oprească. Viaţa omului de azi este făcută mai ales din întâlniri ratate sau inutile, fără nici un efect, când fiecare îşi continuă drumul singur, cu „mâna goală” (leer auszugehen mit sehnendem Herzen, vergeblich da zusein für Andere), cum spune Hartmann (p. 14). Insistenta repetare a situaţiilor de viaţă, viteza lor de derulare îi tocesc omului simţul valoric, făcând din el un insensibil axiologic.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar
Vasile Muscă
