Trebuie să recunoaştem că ediţia 2023 a Festivalului de la Cannes va lăsa urme vizibile pe harta cinematografului noului secol. Mi‑am confirmat impresia văzând, şi revăzând, în luna octombrie, unele dintre titlurile incluse în selecţia popularului festival „Les films de Cannes à Bucarest”, iniţiat şi păstorit în continuare de premiantul cu Palme d’Or Cristian Mungiu, şi urmărit, la Bucureşti şi la Timişoara, de peste 20.000 de spectatori. Unele dintre cele mai importante titluri au intrat deja în oferta repertorială actuală, Killers of the Flower Moon de Martin Scorsese şi Anatomie d`une chute de Justine Triet fiind cele două asupra cărora mă voi opri în acest text, pentru că amândouă au şanse ca, aşa cum sugerează titlul articolului, să parcurgă‑cu succes‑acest traseu de la Cannes la Oscar.
În primul rând, să amintim că noul lungmetraj al lui Martin Scorsese, deşi prezentat cu pompă la festivalul de pe Croazetă, nu a participat în competiţie. Dar autorul şi echipa, reprezentată de Leonardo Di Caprio, Robert De Niro şi Lilly Gladstone, s‑au aflat în centrul atenţiei şi adoraţiei cinefililor şi, desigur, a presei. S‑au acumulat deja materiale scrise şi digitale în cantităţi impresionanate, iar cu toată perioada de reflecţie acumulată între timp, cred că e filmul cu cele mai mari şanse la Premiile Oscar acordate la anul pentru producţiile 2023. Regretând neinspiratul titlu ales pentru distribuţia românească (Crimele din Osage County: Bani însângeraţi), trebuie să observăm că producţia realizată de această dată cu investiţia megacorporaţiei Amazon tratează impresionant o veche traumă naţională legată de tratamentul devastator aplicat indigenilor de „civilizatorii” albi veniţi din toată lumea pe noul continent, eliminarea nativilor cărora le aparţinea acest pământ. Bazat pe o carte non‑ficţională, de David Grann (apărută în 2017), lungmetrajul include şi fragmente de documentar sau jurnal din anii 1920, epoca în care au avut loc crimele menite să‑i înlăture pe proprietarii terenurilor cu zăcăminte petroliere din ţinutul Osage, pentru a restabili „direcţia bună a banilor, adică de la ei la noi”, cum spune personajul negativ, jucat de Robert De Niro, unchiul William Hale. Pentru a identifica mai bine agenda cineastului când a pornit la realizarea filmului, ar trebui citat Scorsese însuşi, din interviul acordat în 2022 lui Mary Pat Kelly, autoarea cărţii traduse între timp şi publicată de Editura Nemira, „Martin Scorsese: O călătorie” (cu o prefaţă de Leonardo Di Caprio şi un „Cuvânt‑înainte” de Mihai Fulger). Cineastul afirma în interviu: „E revoltător ce s‑a întâmplat. E o nebunie. Răutate pură. Noi am lucrat cu oameni din comunitatea Osage, ca să spunem povestea aşa cum se cuvine. E interesant că în copilăria mea, între anii 1950 şi 1954, existau câteva filme produse la Hollywood care încercau să fie de partea nativilor americani. Cu toate astea, din nefericire, personajele principale erau interpretate de actori albi. Dar în Apaşul de Robert Aldrich, în Blestemul sângelui de Anthony Mann şi în Broken Arrow al lui Delmer Daves, cu James Stewart, au existat mici încercări de a echilibra lucrurile. Şi îmi amintesc acele filme. Bineînţeles că, în producţia noastră, fiecare nativ american e interpretat de o persoană nativ americană, iar comunitatea Osage ocupă un rol important în film”. Multe comentarii despre Killers of the Flower Moon au elogiat interpretarea indigenei Lilly Gladstone, interpreta nefericitei Mollie, care s‑a căsătorit, din dragoste, cu junele proaspăt întors din război şi venit în localitatea petrolieră să facă bani, Ernest Burkhart, jucat de Leonardo Di Caprio. Un fel de instrument manipulat de lacomul său unchi (De Niro), el ia parte la eliminarea programatică a surorilor aparţinând uneia dintre cele mai bogate familii native, fie cu ajutorul otrăvurilor, fie al ucigaşilor plătiţi. Aşa cum observă Scorsese în interviul deja citat, „multe dintre personajele din film sunt şi catolice. Mollie Burkhart (femeia din comunitatea Osage, protagonista poveştii) e catolică”. Aceasta facilitează căsătoria ei cu albul cam simpluţ la minte, dar fascinat de bani, care se destramă în urma descoperirii, facilitată de ancheta FBI: ea ar fi devenit victima următoare. Analiza spiralei violenţei contra indigenilor şi a declanşatorului ei (în primul rând, lăcomia) aminteşte abilitatea lui Scorsese de a descrie fascinaţia răului, în special în lumea gangsterilor pe care i‑a cunoscut din copilărie în cartierul său din New York, Little Italy. Deşi aparţin altui mediu, albii puşi pe înavuţire cu orice preţ din Osage County au destul de multe în comun cu mafioţii aparţinând crimei organizate din New York.
Martin Scorsese, unul dintre liderii necontestaţi ai generaţiei de cineaşti lansate la începutul anilor ’70 (creatorii Noului Hollywood), acum octogenar, a mai obţinut un Oscar cu The Departed (2006) pentru cel mai bun film, cel mai bun regizor, pentru cel mai bun scenariu adaptat şi cel mai bun montaj (Thelma Schoonmaker, o colaboratoare statornică a regizorului). Autorul unei filmografii cu titluri legendare precum Alice nu mai locuieşte aici (1974), Taxi Driver (1976), Taurul furios (1980), Goodfellas (1990), Casino (1997), The Gangs of New York (2002), Aviatorul (2004), Lupul de pe Wall Street (2013), el şi‑a făcut loc destul de greu printre favoriţii Hollywoodului, fiind considerat un tipic realizator de pe coasta de est, cu „fumuri europene”, „un autor”, ceea ce marile studiouri nu prea înghit. De aceea colaborarea sa cu marile companii deţinătoare de platforme de azi (cu Netflix, la The Irisman – 2019) sau acum cu Amazon i‑a fost favorabilă. 18 filme realizate de Martin Scorsese au rulat pe marile sau pe micile noastre ecrane, şi cinefilii cunosc, deci, destul de bine opera acestui mare cineast, pătimaş cunoscător al cinemaului şi apărător al marilor sale valori, un motiv în plus ca filmul să fie văzut şi apreciat în România. Killers of the Flower Moon are şi o structură narativă originală, urmărind naşterea FBI‑ului şi acţiunile sale în Osage County în „rama” unei emisiuni radiofonice unde apare, preţ de câteva minute, Scorsese însuşi, un alt motiv pentru ca cinefilii să se ducă la film.
Celălat film căruia i‑am anticipat o prezenţă remarcată în competiţia Oscarurilor este lungmetrajul francez Anatomia unei prăbuşiri, care a transformat‑o pe regizoarea Justine Triet în a treia femeie‑cineast care pleacă de la Cannes cu Premiul Palme d`Or. Succesul se datorează, în primul rând, scenariului foarte inteligent, scris de regizoare împreună cu soţul ei Arthur Harari. Mixând abil elemente de thriller, dramă de familie şi courtroom drama (dramă tranşată într‑un proces), lungmetrajul construieşte cu mare abilitate suspansul, prelungind interesant povestea unei crime (sau a morţii accidentale) în care soţul moare, căzând de la etajul vilei montane a familiei şi soţia e acuzată de uciderea lui. Ancheta revelează, treptat, şi detalii privind rivalitatea artistică dintre soţi (ea e romancieră de succes, el un modest profesor care vrea să se apuce de scris). Probabil că la acest nivel descoperim cu adevărat abilitatea scenariştilor de a sugera dinamica masculin‑feminin şi confruntarea de orgolii dintre caractere, care nu respectă stereotipurile de gen. Femeia este cea puternică sau chiar prea voluntară, după cum remarcă fiul ei Daniel, semi‑orb, târât la tribunal şi pus şi el să urmărească cearta înregistrată digital dintre părinţi. Desigur, fineţea sugestiilor este datorată şi interpretării foarte nuanţate a Sandrei Hüller (descoperită de noi în lungmetrajul Tony Erdmann, filmat în România), şi admirată anul acesta la Cannes şi pentru rolul soţiei de ofiţer nazist din Zonă de interes de Jonathan Glazer. Bună cunoscătoare de limbă engleză, ea preferă să vorbească în această limbă, în timp ce procurorul o atacă destul de agresiv în franceză. Şi această sugestie, a plasării decise sub acuzaţie a femeii pentru că e străină, este destul de reliefată la nivel regizoral, dar şi al interpretării, particularizând avantajos această poveste cinematografică despre o crimă aproape imposibil de rezolvat. Încercând să nu devoalez deznodământul, pentru a încuraja cunoaşterea filmului în sala de cinema, îl recomand cu entuziasm spectatorilor care cred că cinemaul nu e numai divertisment. Am putea regăsi titlul acestui film nominalizat la mai multe categorii ale Oscarului pentru că e vorbit mai mult în engleză, ceea ce nu‑l recomandă doar pentru categoria „film străin”.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
