Despre relaţii bizare dintre părinţi şi copii vorbeşte şi Prima noapte de Andrei Tănase, în care un adolescent timid primeşte drept cadou aniversar, de la tatăl lui dezinhibat şi agresiv, o (nedorită) oră de iniţiere sexuală în compania unei prostituate
Festivalul Transilvania de la Cluj a confirmat, la ediţia cu numărul 16, că este cea mai atractivă şi complexă vitrină a cinematografului autohton şi – pentru spaţiul românesc – şi internaţional. La TIFF se 
merge pentru o „cură” intensivă de cinema care nu prea ajunge (sau nu a ajuns încă) pe ecranele disponibile din ţară. Pentru cei care se aşteptau la o vedere panoramică asupra filmului, cu propuneri diverse, de la reevaluarea trecutului (vezi ciclul dedicat lui Jean-Pierre Melville, de pildă) la prospectarea viitorului (vezi secţiunea InfiniTIFF cu demonstraţii de realitate virtuală şi cinema interactiv) festivalul a fost, în 2017, pe măsura aşteptărilor. Cei care caută însă noutatea şi tendinţele înnoitoare în primul rând în competiţia internaţională şi românească s-au confruntat cu senzaţia că bogata ofertă de secţiuni paralele, propusă se directorul artistic Mihai Chirilov (Supernova, Fără limită, Suspecţi de serviciu, Proiecţii speciale) obturează cumva principalele programe.
Asta nu înseamnă că au lipsit titlurile memorabile. Concursul internaţional a atras atenţia asupra valorii unui film venit dintr-o cinematografie mică, cea georgiană. Câştigătorul Trofeului Transilvania este Familia mea fericită/ My Happy Familly (r. Nana Ekvtimishvili, Simon Gross), istoria unei femei care decide să plece de acasă în seara celei de-a 52-a aniversări, jucată magistral de Ia Shugliashvili (Premiul de interpretare). Reunind în jurul aceleiaşi mese personaje de vârste şi cu scopuri diferite, mica dramă domestică revelează treptat secrete inavuabile ale mesenilor şi ridiculizează strategiile minciunilor care ţin laolaltă aceşti oameni între pereţii apartamentului cu patru camere. Amintind de recentul Sieranevada al lui Cristi Puiu, filmul atestă şi alte influenţe româneşti, concretizate mai ales la nivelul imaginii semnate de compatriotul nostru Tudor Panduru. La ora palmaresului, producătorul francez Guillaume de Selle a recunoscut că pelicula gruzină a fost fericit influenţată de noul cinema românesc. Aportul imaginii lui Panduru, care sugerează complexitatea relaţiilor umane prin urmărirea raportului 
dintre planurile apropiate şi cele îndepărtate din acelaşi cadru, valorifică achiziţiile realiste ale şcolii noastre de imagine. Am putea găsi un argument suplimentar de apreciere a premiatului Familia mea fericită comparându-l cu drama de familie ucrainiană Vremea crizantemelor/ Chas krizantem de Dmytro Moiseiev, a cărui putere de a emoţiona este afectată de exagerata voinţă de stil.
Un alt nume românesc pe genericul unui film străin din competiţie este cel al actorului Alec Secăreanu, într-un rol principal din britanicul Tărâmul binecuvântat / God’s Own Country de Francis Lee (Premiul special al juriului la TIFF). Comparat în presa străină cu Brokeback Mountain, pentru că este o poveste de dragoste gay, între un tânăr fermier britanic şi un zilier român, filmul se distinge prin austeritate şi prin pasajele care descriu lupta oierilor cu adversităţile naturii, dar şi cu efectele crizei economice. Un titlu de reţinut al competiţiei, Piatră pe inimă/ Heartstone, o coproducţie nordică (Danemarca-Islanda) semnată de Guðmundur Arnar Guðmundsson, a câştigat al Premiul Publicului pentru descrierea complexă şi empatică a problemelor adolescenţei, cu incertitudinile şi contradicţiile sale surprinzătoare.
Nu în ultimul rând merită menţionat filmul bulgar Gloria de Kristina Grozeva şi Petar Valchanov (o Menţiune specială a Juriului), o dramă realistă care întregeşte profilul unei cinematografii din ce în ce mai remarcate în context internaţional.
Peisajul cinematografic mondial a fost mai convingător descris în secţiunile paralele şi aici ar trebui amintite Despre trup şi suflet de Ildiko Enyedi, câştigător al Ursului de Aur la ediţia 2017 a Berlinalei, un original tablou al singurătăţii urbane, cu pasaje onirice, ori o surprinzătoare abordare cinematografică a biografiei Ioanei d`Arc semnată de Bruno Dumont, Jeanette, l`enfance de Jeanne d`Arc (selectată la Cannes), sau alegoria politică argentiniano-spaniolă Cetăţeanul de onoare/ El ciudadano ilustre de Mariano Cohn şi Gaston Duprát, sau episoade vechi şi noi (realizate între 1986-2017) ale serialului Twin Peaks care demonstrează cât cinema personal şi înnoitor se poate descoperi în acest format industrializat, dacă la originea sa se află un cineast vizionar precum David Lynch.
Cei care şi-au setat aşteptările în legătură cu participările româneşti la nivelul anului trecut (cu vârfuri precum Sieranevada de Cristi Puiu sau Câini de Bogdan Mirică au fost puţin decepţionaţi. Sentimentul pornea mai ales de la lungmetrajele din competiţia Zilele filmului românesc, cu puţine titluri noi şi cu premiul principal acordat adaptării nonconformiste a lui Radu Jude după Max Blecher, Inimi cicatrizate, lansat în urmă cu aproape un an la Festivalul de la Locarno. Totuşi, drama gravitând în jurul morţii unui reporter Breaking News semnată de Iulia Rugină a fost între timp prezentată şi premiată la Festivalul de la Karlovy Vary. Noutaţi interesante au fost semnalate în selecţia de documentar şi de scurtmetraj. La TIFF s-a putut constata o tendinţă nouă a documentariştilor din România, de a trata cu umor teme sociale preocupante, ca în Planeta Petrila (Premiul Publicului) de Andrei Dăscălescu, despre consecinţele dramatice ale apusului mineritului în Valea Jiului, sau şansele slabe ale micilor agricultori de a prospera (Cartofi, varză şi alţi demoni de Şerban Georgescu. Pasaje umoristice regăsim şi în noul lungmetraj semnat de Alecu Solomon, Ouăle lui Tarzan, o incursiune a cineastului specializat în problematica românească într-un teritoriu străin, Abhzia, unde descoperă, într-un institut unde se experimentează încrucişări genetice între om şi maimuţă, rămas de pe vremea imperiului sovietic, un interesant raport de opoziţie şi continuitate între abordările unei dileme morale privind experimentele pe animale.
Selecţia românească de scurtmetraje a revelat şi ea nume promiţătoare, teme şi tratări de tot interesul, într-o variată gamă expresivă. Cu siguranţă, Adrian Silişteanu, a meritat să câştige Premiul secţiunii cu Scris/Nescris, o fabulă morală cu solide racorduri în realitate despre dificultăţile unei familii de romi fără acte şi şcoală de a-şi declara nou-născuta la spital, unde o fiică minoră aduce pe lume o fetiţă. Foarte bine dozat şi jucat, Offstage de Andrei Huţuleac povesteşte o noapte de coşmar trăită de un profesor de la facultatea de teatru luat ostatec de o mamă cam ţicnită, regizoare ratată, care vrea neapărat să-şi vadă fiul pe lista admişilor la examenul de admitere. Despre relaţii bizare dintre părinţi şi copii vorbeşte şi Prima noapte de Andrei Tănase, în care un adolescent timid primeşte drept cadou aniversar, de la tatăl lui dezinhibat şi agresiv, o (nedorită) oră de iniţiere sexuală în compania unei prostituate. Tot un film „de interior” este şi Broken de Alex Mironescu, care preferă stilizarea în alb-negru pentru a analiza conflictele unui cuplu confruntat cu adevăruri ascunse. Niciunul dintre scurtmetrajele secţiunii nu imită realismul radical al aşa numitului „nou val românesc”, confirmând impresia că cinematograful nostru se diversifică sau se transformă în altceva, poate mai puţin spectaculos ca propunere, dar încă interesant şi emanând vitalitate.
