La ora când termenul predării articolului nu mă lasă să dorm liniştită, fac eforturi destul de mari să urmăresc filme propuse de numeroasele festivaluri bucureştene care încep să se suprapună constant. Chiar dacă nu pentru toată perioada, dar cel puţin pentru câteva zile, programele evenimentelor care au readus publicul în săli (şi fără mască obligatorie) îl obligă pe cinefil să facă alegeri dificile. Mă duc să văd filme europene sau politice (care vin şi din alte spaţii)? Mă dedic documentarului sau ficţiunii? Toate programele au titluri atractive, mai ales în cazul celor care nu prea sunt distribuite în circuitul obişnuit, şi aici One World Romania ar merita o atenţie specială, mai ales că e şi foarte bine organizat, programat şi, în plus, are catalogul cel mai profesionist elaborat dintre toate. Parcurgând programul acestuia din urmă, pentru a alege titlurile de văzut, remarc prezenţa unei producţii văzute şi la Festivalul Filmului Independent American, Flee de Johas Poher Rasmussen, şi care, dincolo de performanţa de a fi fost nominalizat şi la categoria Oscar pentru cel mai bun documentar şi Cel mai bun lungmetraj de animaţie, mi se pare titlul anului 2021.
Iată că am decis de unde să pornesc textul rubricii lunare pentru că, deşi nu este despre Ucraina şi recentul conflict cu reverberaţii mondiale alarmante, Flee este un excelent film despre război şi refugiaţi, despre pecetea traumatică pe care o conflagraţie lăsată în urmă marchează întreaga viaţă a supravieţuitorilor. De altfel, şi Steven Spielberg, invitat online la o întâlnire cu publicul bucureştean, în cadrul Festivalului Filmului Independent american, a spus că e nevoie să treacă ceva timp peste evenimentele traumatice pe care le evocăm în filme, referindu‑se, desigur, la războiul ruso‑ucrainean, desfăşurat (aproape) sub ochii noştri.
Este ceea ce „bifează” filmul Flee, unde vedem efectul mai vechiului război din Afganistan asupra personajului principal. Povestea afganului refugiat în Danemarca şi ajuns un respectat cercetător
în mediul universitar porneşte de la un caz real şi, deşi identitatea bărbatului nu este revelată, din motive destul de uşor de ghicit, istoria lui şi a familiei sale este plină de evenimente documentate istoric.
Ca şi documentarul de animaţie Vals cu Bashir al istraelianului Ari Folman, care deschidea spectaculos Festivalul de la Cannes în 2008, Flee este un film ce aparţine acestui subgen, satisfăcând, punct cu punct, condiţiile enumerate de teoreticiana Annabelle Honess Roe pentru a recunoaşte identitatea lui. După ea, un astfel de film ar trebui să fie „o operă audiovizuală, produsă digital/ filmată sau zgâriată pe peliculă, dacă: 1. A fost creată şi filmată frame by frame/ imagine cu imagine; 2. Dacă e mai degrabă despre lume, decât o lume imaginată de creator; 3. Dacă a fost prezentată ca documentar de producător sau percepută ca atare de audienţă, critici, festivaluri”. Astfel de filme sunt, cum bine mai observă teoreticiana, despre „experienţe subiective”[1].
Şi, desigur, comparaţia cu celebrul film aparţinând acestui subgen se impune, căci Vals cu Bashir a dat tonul în progresul acestui subgen, fiind un fel de instrument de terapie pentru autorul însuşi, Ari Folman, care constată că are „un gol de memorie” privind participarea lui la războiul din Liban, din 1982, ca tânăr recrut, război sângeros îndreptat înspre palestinienii consideraţi un pericol atât de statul Istrael, cât şi de cel libanez. Înregistrată live, discuţia lui Ari Folman cu foşti tovarăşi de arme de atunci atestă aceeaşi pierdere de memorie privind o participare la un masacru al unei populaţii civile, contra căreia nu exista nicio dovadă de vinovăţie.
Filmul Flee, care încearcă să reactiveze memoria partenerului de viaţă al regizorului, nu este despre sentimentul de vinovăţie al participanţilor la un măcel. Din contră, eroul din film este o victimă inocentă a războiului din Afganistan, unde şi sovieticii, şi americanii au lăsat în urmă numeroase victime (ca tatăl eroului), o familie cu două fiice şi doi fii încercând să supravieţuiască fugind pentru prima dată cu un avion disponibil la Moscova, tocmai în perioada fărâmiţării Uniunii Sovietice în mai multe state. Iar încercările membrilor familiei de a fugi de aici spre ţări occidentale mai prietenoase înregistrează haosul general al dezmembrării marelui imperiu comunist, sălbătăcirea cetăţenilor confruntaţi cu penuria alimentară şi deruta instituţională, şi mai ales cu corupţia aparatului administrativ şi poliţienesc. Încercările de trecere frauduloasă a frontierei, plătite cu bani grei unor mafioţi brutali, sunt descrise în episoade de un dramatism bine echilibrat de strategia regizorală bazată pe elipsă.
Şi în cazul regizorului Johas Poher Rasmussen există, ca şi în situaţia lui Ari Folman, o motivaţie personală. Desigur, este legată în primul rând de afecţiunea faţă de Amin (cum e numit afganul în film), aparţinând şi el minorităţii LGBT, ca şi el, pe care îl cunoaşte de la 15 ani şi a cărui poveste l‑a impresionat mereu. Dialogul autorului cu el este real şi neelaborat, o încercare sinceră de terapie pentru eliberarea de traumele unui trecut pe care doreşte să‑l uite. Dar motivaţia vine şi din povestea familiei lui Rasmussen, cu străbunici evrei veniţi din Rusia şi urmăriţi cam toată viaţa de forme de discriminare şi de stigmatizare, prin obligarea lor de a purta steaua galbenă în şase colţuri la piept, pentru a se deosebi de „cetăţenii onorabili” ai ţărilor prin care au trecut (după cum mărturisea regizorul în interviul din The Guardian, din 1 februarie 2022).
Probabil că aceste motive apăsat personale l‑au făcut pe cineast să trateze foarte empatic subiectul ales şi să găsească cele mai inspirate soluţii artistice pentru a nu apăsa pe latura melodramatică a evenimentelor evocate şi nici să transforme pelicula într‑un manifest pentru toleranţă faţă de persoanele LGBT. Probabil că toate aceste motive explică valoarea remarcabilă a filmului, cea mai emoţionantă tratare cinematografică a temei refugiaţilor adusă pe ecran în ultima vreme. Merită citată, în concluzie, o altă declaraţie a regizorului Jonas Poher Rasmussen din interviul amintit: „Vreau să arăt în film că a fi refugiat nu e o identitate, e o împrejurare care se poate întâmpla oricui”. O declaraţie dătătoare de fiori în contextul actual.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Notă:
[1] Honess Roe, Annabel, Animated Documentary, Palgrave MacMillan, London, 2013
Dana Duma
