Festivalul internaţional al filmului de la Antalya
Deşi toate generaţiile de cineaşti din Turcia sunt reprezentate aici (cele mature mai ales prin peliculele din retrospective (ca de pildă Cinematograful turc la Cannes), totuşi cineaştii mai tineri sunt, pe bună dreptate, în centrul atenţiei.
La fel ca majoritatea cinefililor, mi-am imaginat şi eu festivalurile internaţionale ca pe un fel de paradis unde accesul este permis ca o meritată răsplată pentru iubirea de cinema. Au trecut vreo trei decenii de când am început să intru periodic în acest privilegiat mediu, cu iluziile mereu micşorate de rutină dar cu aceeaşi nerăbdare de a vedea, înaintea altora, pelicule curajoase, provocatoare, rareori distribuite în multiplexuri. Chiar după ce am început să observ, după 11 septembrie 20
01, multiplicarea măsurilor de securitate, nu mi-am imaginat momentul când, la fiecare intrare în sala de cinema voi trece prin razele X şi rucsacul meu va fi controlat expert de personalul de securitate.
Am trăit pentru prima dată această experienţă la Festivalul de la Antalya, unul dintre festivalurile cu cel mai fascinant decor marin (un splendid golf mediteranean) la care am participat, un eveniment ajuns la a 51-a ediţie. În acest paradis terestru al verii prelungite în octombrie, cu hoteluri de lux şi atracţii turistice nenumărate, teama de acţiunile militanţilor Statului Islamic, aflaţi în Siria, aproape de graniţa turcă, e normal de vie. Organizatorii au făcut eforturi remarcabile să pună totul într-o ramă de feerie orientală, invitaţii au fost trataţi regeşte dar, la fiecare intrare în sală, ne aduceam aminte că întreaga zonă e confruntată cu pericole explozive mult mai distrugătoare decât „butoiul cu plubere” al Balcanilor detonat acum o sută de ani în primul război mondial. De altfel, multe filme din selecţia naţională şi internaţională amintesc acest lucru.
Dar să nu mai vorbim despre geopolitică, ci despre cinema şi să marcăm în primul rând particularităţile identitare ale Festivalului de la Antalya. Ajuns la ediţia cu numărul 51, Festivalul Portocala de Aur a fost şi încă este destinat în primul rând promovării cinemaului naţional. Vedetele locale se bucură de manifestări zgomotoase de adoraţie, mai ales dacă au şi o carieră în televiziune. Alin Tasciyan, Preşedinta Asociaţiei Criticilor de Film din Turcia şi actuala preşedintă a FIPRESCI, nou venită în comitetul de organizare, declară că încearcă să schimbe vechiul profil al festivalului, „bazat în principal pe industria şi starurile locale” şi să îi imprime o mai apăsată tendinţă de cultură cinefilă. Deşi figurile cinematografului popular (reprezentat de seriale şi comediii) sunt încă foarte aclamate în sălile din Antalya, omagiaţii ediţiei 51, mai ales actriţa americană Ellen Burstyn, regizorul Iranian Abbak Kiarostami şi cineastul francez Laurent Cantet sunt şi ei capabili să mobilizeze sute de admiratori fascinaţi de declaraţiile lor din cadrul master class-urilor iniţiate de festival.
Deşi toate generaţiile de cineaşti din Turcia sunt reprezentate aici (cele mature mai ales prin peliculele din retrospective (ca de pildă Cinematograful turc la Cannes), totuşi cineaştii mai tineri sunt, pe bună dreptate, în centrul atenţiei. Unul dintre ei, Kaan Mujdeci, tocmai a adus acasă Premiul juriului de la Festivalul de la Veneţia, câştigat cu Sivas. Cu uneltele cinemaului realist, regizorul construieşte o impresionantă fabulă morală despre maturizare şi despre iniţiere. Un copil de 11 ani dintr-un sat muntos devine protectorul unui câine dresat pentru lupte ilegale şi, deşi suferă pentru rănile şi suferinţele animalului din timpul bătăliilor pe care se pariază mulţi bani, se lasă până la urmă manipulat de adulţii care îl conving că aceasta e soarta lui. O lecţie de „bărbăţie” de o cruzime care a şocat pe unii spectatori, mai ales iubitorii de animale.
Tot într-o zonă rurală, cu un maiestuos cadru natural al înălţimior din Anatolia, se petrece şi drama din Mielul de Kutlug Ataman, un film proaspăt, puternic şi curajos, care arată ce drame pot declanşa presiunile comunităţii asupra unor familii marginalizate dacă nu respectă tradiţia. Dintr-o astfel de familie fac parte eroii întâmplării. Deşi foarte săraci, părinţii unui băiat de nouă ani se văd obligaţi să organizeze un ospăţ pentru tot satul cu ocazia circumcizării puştiului. Fascinat de feminitatea misterioasă a unei cântăreţe venită de la oraş,
bărbatul cheltuie de câteva ori rezervele şi împrumuturile destinate ceremoniei. Cineastul împleteşte cu subtilitate observaţia şi critica socială cu aluzia cinefilă (la Aurora lui Murnau), sau la tragedia greacă Medeea şi la mitul biblic al lui Abraham. Nu în ultimul rând, filmul frapează prin „perspectiva feministă”, prin victoria morală a mamei care se răzbună printr-o farsă pe sătenii primitivi şi prea puţin săritori. Nu e de mirare că Mielul a ocupat poziţiile principale din palmaresul competiţiei naţionale: cel mai bun film, Premiul Asociaţiei Naţionale a Criticilor, cea mai bună actriţă – Nesrin Cavadzade etc.
Concursul naţional a mai oferit şi altfel de surprize plăcute, precum lungmetrajul de debut De ce nu pot fi Tarkovski de Murat Düzgünoglu. Oscilând între comedie şi dramă, povestea autoreflexivă urmăreşte dificultăţile unui tânăr cineast de a găsi finanţare pentru un film personal. Cea mai amuzantă şi plină de miez scenă ni-l arată pe junele erou-regizor căutând, împreună cu iubita lui, posibile instituţii care îl pot ajuta să debuteze. Majoritatea europene, aceste fonduri ar fi accesabile dacă cineastul îşi alege să facă un film despre refugiaţi (eventual kurzi), despre relaţia dintre creştini şi musulmani, despre minorităţi în general. „Toţi proştii primesc finanţare în felul ăsta” comentează logodnica, replică foarte gustată de cineaştii locali şi străini aflaţi la Antalia, unde s-a discutat mult despre rolul colaborărilor internaţionale în salvarea cinemaului de artă.
Un alt film marcant al competiţiei a fost falsul documentar O.H.A. (regia Levent Soyarslan, Zeynep Kesler) care a câştigat Premiul Special al Juriului. De asemenea atraşi de dispozitivul autoreflexivităţii, autorii povestesc peripeţiile unor cineaşti tineri angajaţi de un milionar să realizeze un documentar despre necesitatea construirii unei imense staţiuni turistice de iarnă în munţii din bazinul Mării Negre. Raportul dintre conştiinţa artistului şi bani este foarte sarcastic analizat de acest mockumentary cu un imens succes de public şi de critică. Este un film apreciat şi pentru actualitatea mesajului politic, foarte critic la adresa celor care abuzează de obţinerea de fonduri publice pentru afaceri dubioase. Premiul pentru cea mai buna regie a revenit lui Onur Ünlü pentru Let’s Sin, un interesant film cu intriga detectivă. Autorul a amintit, ca şi alţi cineaşti turci participanţi la festival, că nu va înceta protestul contra exceselor cenzurii.
Este o cauză pentru care se cuvine luptat pentru că, în anul de graţie 2014, când a câştigat şi Premiul Palme d’Or la Cannes (cu Winter Sleep de Nuri Bilge Ceyln) cinemaul din Turcia este unul dintre cele mai originale şi proaspete din lume.
