Alexandru Ciutureanu a rămas, de-a lungul vieţii, ataşat de tradiţie, dar n-a fost un imitator, ci un autentic şi subtil inovator. Îşi însuşise lecţia brâncuşiană, însă o trecuse prin filtrul unei personalităţi viguroase şi al unei viziuni abstractizante.
Acest articol îi este dedicat sculptorului Alexandru Ciutureanu, Lisandru, cum îi spunea bunul şi dragul lui 
prieten Alexandru Grosu şi cum îi spuneam şi eu. Iar titlul sub care încerc să reunesc câteva gânduri în amintirea lui e chiar numele pe care în 2002, într-un moment de graţie, i l-am dat lucrării lui în piatră din tabăra „Brâncuşiana”, de la Târgu Jiu.
Atunci, în oraşul lui Brâncuşi, l-am cunoscut mai bine, deşi prima noastră întâlnire avusese loc prin 1997. Lisandru putea să coloreze totul în jur, chiar dacă era sculptor şi chiar dacă praful alb de travertin se aşternuse peste tot frontul de lucru, pe hainele şi în părul celor prezenţi. Era în stare să înjghebeze oriunde o mică gospodărie cu tot ce-i trebuie omului, ca să se simtă acasă, cred că şi într-o scorbură de copac. Şi avea atâta generozitate… 
Cumpărase până şi ceşcuţe de lut, ca să avem în ce bea cafeaua pe care tot el o prepara cu mare dichis.
Fusese ghinionistul taberei de la Târgu Jiu. Nimerise o piatră fisurată şi, de voie de nevoie, am mers împreună cu el şi cu Alexandru Nancu în cariera de piatră de la Simeria ca să găsim un bloc de travertin sănătos. Toată tevatura îl ţinuse pe Lisandru din lucru şi era cel mai întârziat dintre participanţi. A cioplit apoi repede şi cu mare îndemânare. Forma s-a detaşat cu aparentă uşurinţă din încăpăţânatul travertin. Doar că nu-i găsea un titlu lucrării. Şi m-a rugat să-l ajut. Atunci mi-a venit în minte, instantaneu, acest nume. Iar astăzi, gân
dindu-mă la Lisandru, mi-am dat seama că nu pe lucrarea lui o numisem „Căutătorul de lumină”, ci chiar pe el, pe sculptorul care-i dăduse viaţă. De atunci, Lisandru nu mi-a mai spus pe nume, ci doar „naşa”, calitate născută din „botezarea” acelei sculpturi monumentale. Da, a fost un căutător de lumină în inima pietrei şi a lemnului. Fiecare lucrare finalizată, purtând semnătura lui, ar putea fi privită şi ca o emisie luminoasă izvorâtă din blocul masiv supus intervenţiei sculptorului, fiindcă Alexandru Ciutureanu a căutat să vadă şi ce e dincolo de forma vizibilă. Şi dincolo de materie.
Alexandru Ciutureanu s-a născut la Bârca, judeţul Dolj, în 1951. A urmat sculptura la Academia de Artă din Bucureşti şi imediat după absolvire a început să activeze în numeroasele simpozioane de creaţie ale epocii. Lucrările lui sunt răspândite prin multe locuri din ţară: la Piatra Neamţ, Măgura-Buzău, Covasna,
Galaţi, Târgu Jiu, Focşani, Bistriţa, Râmnicu Vâlcea. A fost de multe ori invitat şi în tabere de sculptură peste graniţe. Putea fi considerat un veteran al simpozioanelor de creaţie şi, nu mă îndoiesc, chiar sarea şi piperul lor, la figurat dar şi la propriu, că tare-i mai plăcea şi mult se mai pricepea şi la gătit. Dar fiindcă, în general, soarta sculptorului în România e departe de normalitate, de-a lungul unei îndelungate şi fecunde cariere artistice, Alexandru Ciutureanu n-a participat decât la expoziţii de grup, neavând în timpul vieţii nici o personală. Singura de până acum a fost postumă, cea organizată de familia lui în vara lui 2013 la Bucureşti. Atunci, când am avut ocazia să-i văd adunate la un loc lucrările de atelier, am avut revelaţia pierderii unui mare artist, atât de discret şi de reţinut, atât de meticulos în lucrul lui. Un postbrâncuşian în spirit, un continuator al tradiţiei cioplitului în lemn cu sculele bătrâneşti, dar în acelaşi timp un creator de formă, un explorator al expresivităţilor fiecărei esenţe de lemn. Alexandru Ciutureanu s-a exprimat neconstrâns de vreun stil sau de vreo modă. A fost din plin el însuşi. Fără nici o urmă de îndoială, chiar dacă a lucrat şi piatră şi bronz, lemnul i-a rămas cel mai aproape de suflet. Materia favorită, cea căreia îi pătrunsese tainele şi pe care o convingea cu tandreţe şi desăvârşită îndemânare să primească forma născută în mintea şi în sufletul său de sculptor dăruit meseriei, atelierului şi uneltelor sale.
Alexandru Ciutureanu a rămas, de-a lungul vieţii, ataşat de tradiţie, dar n-a fost un imitator, ci un autentic şi subtil inovator. Îşi însuşise lecţia brâncuşiană, însă o trecuse prin filtrul unei personalităţi viguroase şi al unei viziuni abstractizante. Rigorii de geometru i-a suprapus o sensibilitate bine disimulată, perceptibilă la nivelul texturilor obţinute cu migală prin savante şlefuiri şi patinări.
Dacă lucrările monumentale create de Alexandru Ciutureanu în taberele de creaţie sunt solide, compacte, cu suprafeţe ce comunică într-o deplină armonie vizuală, lucrate după regulile unei viziuni de ansamblu, integratoare, în schimb sculptura de atelier a dobândit alte valenţe, gândită fiind, adesea, în serii de obiecte cu potenţialităţi decorativ-simbolice. La graniţa uneori greu perceptibilă dintre abstract şi figurativ, aceste lucrări sunt născute fie din diferite esenţe de lemn, cu intarsii sau subtile policromii, fie din bronz, fie din mixturi de materiale: lemn, metal, piatră. Formele alungite ale sculpturilor ce fac trimiteri vizuale spre instrumentele muzicale cu coarde sunt dublate de formele rotunde în care dialogul plin-gol captează şi eliberează, simultan, lumina.
Cine priveşte atent sculptura lui Alexandru Ciutureanu, încercând să pătrundă dincolo de aparenţă, poate descoperi pasionata căutare a sculptorului care a încercat să materializaze în lemn, piatră sau bronz nu formele prezente în natură, ci mai curând principiul ce stă la baza lor.
Am mai fost pentru câteva zile greu de uitat alături de Alexandru Ciutureanu, Alexandru Nancu, Nicolae Popa, Marian P
etre şi Sergiu Sălişte în septembrie 2012, în tabăra de sculptură în lemn de la Muzeul Vâlcean al Satului. La Bujoreni, în peisajul acela unic, în acea mică patrie a arhitecturii tradiţionale în lemn, primii doi şi-au cioplit ultimele lucrări de artă monumentală. A fost mai mult decât o tabără, a fost o împreună trăire în deplină comuniune sufletească. Lisandru ne-a gătit pe pirostrii şi a împodobit cabana noastră de lemn de acolo cu mănunchiuri de plante aromatice şi tămăduitoare. Am fost, pentru un timp scurt dar atât de dens, într-o autentică stare de graţie. Nu presimţeam că despărţirea noastră avea să se petreacă aşa de fulgerător.
În vara lui 2013, la Galeriile de Artă din Focşani, sub titlul „Rezonanţe”, câţiva dintre artiştii prieteni ai lui Alexandru Ciutureanu şi-au reunit lucrările într-un spectacol vizual de pictură, grafică şi sculptură organizat în amintirea lui. În centrul expunerii au fost chiar lucrările artistului evocat. Mai apoi, expoziţia
a fost găzduită şi de galeria bucureşteană „Simeza”. Alexandru Grosu, cel de al treilea mare sculptor plecat în veşnicie după ceilalţi doi Alexandri, prietenii lui, a fost trup şi suflet implicat în acea emoţionantă expoziţie.
Pentru că în ultimii ani am pierdut atât de mulţi artişti reprezentativi, mi-am pus întrebarea ce se întâmplă cu noi, cu ei, cu această lume ce pare să treacă printr-un fel de cataclism interior. N-am decât o singură explicaţie. Trăim bezmetic, nu mai avem repere, nu mai ştim să ne preţuim şi să ne protejăm valorile, nu-i mai iubim pe artişti. Însă Dumnezeu îi iubeşte, cu siguranţă. Şi-i cheamă la El, rând pe rând. Iar nouă, celor rămaşi, ne revine misiunea de a le pune în valoare opera, măcar postum, fiindcă sculptorii, cât timp au trăit, s-au gândit prea puţin la ei. Au ars şi au dăruit continuu. Cât despre Lisandru, căutătorul de lumină, am convingerea că a găsit, prin trecerea sa, lumina cea neînserată.
