Alexandru Nancu a fost fiul unei familii care, avându-l târziu, l-a crescut ca pe o floare rară. Mama lui, Lidia Nancuischi, a fost pictoriţă, tatăl lui, Anatolie Nancuischi era unul dintre ofiţerii armatei române forţaţi să se refugieze din Basarabia, când România Mare pierdea această provincie. Alexandru s-a născut în Bucureşti, a trăit într-un mediu artistic şi a avut o nesecată sete de cunoaştere, de învăţătură, dar nu de cea oficială.
Fiecare creştin însemnat prin Botez cu Pecetea lui Hristos creşte în el, an după an, pe măsură ce omul exterior se maturizează, îmbătrâneşte şi se trece ca floarea câmpului, un om interior, duhovnicesc, hărăzit veşniciei. Procesul are loc oricum, fie conştient, fie inconştient. Cine ajunge să conştientizeze acest dar sporeşte mult în cunoaşterea de sine şi în cunoaşterea lui Dumnezeu.
Promiteam în numărul trecut că voi scrie pe rând despre cei trei Alexandri (Nancu, Ciutureanu, Grosu), sculptorii 
plecaţi, cum zicem noi, prea repede din lumea aceasta. Ca şi cum noi am şti rânduielile Celui care ne-a adus la viaţă din nefiinţă şi ne trece prin porţile morţii spre Fiinţă.
Încep, respectând cronologia acestor trei dureroase plecări, cu Alexandru Nancu. Titlul dat articolului se leagă mult de felul lui de a fi. Dacă e să-i definesc cât mai sintetic viaţa, aşa o pot face, spunând că principala lui grijă a fost să-l crească, să-l îmbunătăţească, să-l împodobească pe acel dublu lăuntric al său. Fiecare dintre cei chemaţi la împlinirea de sine îşi alege propriul drum de urmat. Îşi primeşte talantul şi este îndemnat să-l sporească prin abilităţile şi însuşirile dobândite de la Tatăl ceresc şi de la părinţii trupeşti.
Alexandru Nancu a fost fiul unei familii care, avându-l târziu, l-a crescut ca pe o floare rară. Mama lui, Lidia Nancuischi, 
a fost pictoriţă, tatăl lui, Anatolie Nancuischi era unul dintre ofiţerii armatei române forţaţi să se refugieze din Basarabia, când România Mare pierdea această provincie. Alexandru s-a născut în Bucureşti, a trăit într-un mediu artistic şi a avut o nesecată sete de cunoaştere, de învăţătură, dar nu de cea oficială. Cândva, la prima tinereţe, prin prietenul lui, poetul Cristian Popescu, l-a cunoscut pe inegalabilul cărtutar şi trăitor creştin Virgil Cândea. A fost o întâlnire esenţială. Iniţierea din acea perioadă, discreta relaţie maestru-discipol, i-au conturat lui Alexandru Nancu parcursul de artist, profesor, intelectual îndrăgostit de tradiţie şi frământat de înţelegerea şi revalorificarea ei în spiritul prezentului. Încă din tinereţea sa total împotriva valului, explicit nonconformistă, a început să-l conştientizeze şi să-l sporească pe acel om lăuntric şi a făcut-o cu preocupare constantă, cu o forţă de concentrare ce-l determina uneori să se refugieze şi să caute în sine, prin contemplaţie, Împărăţia promisă, iar apoi să revină între 
semeni cu o nouă idee ce i se revela şi care avea premisele unei puneri în proiect. Prea conştient de fragilitatea fiinţei de lut, dorea cu ardoare să lase ceva în urmă, ceva care să clatine din temelii locurile comune, banalitatea, amorţirea şi amnezia.
L-am cunoscut la începutul unui arcuş abrupt, dar ferm, pe o cale strâmtă şi plină de spini. Ca orice vizionar, a imaginat, apoi a întruchipat câteva proiecte socio-artistice aparent utopice, ce ţinteau mult prea departe pentru a fi înţelese deplin de contemporani. Adesea am crezut că gândirea lui merge prea sus, că ideile nu-i vor rodi tocmai din această pricină şi, totuşi, unii l-au urmat. A demarat şi a susţinut ani de-a rândul, între 1997 şi 2012, câteva proiecte culturale de amploare care, încet-încet au început să prolifereze. A influenţat tipul de formare al unor oameni mai tineri, porniţi astăzi, la rândul lor, pe un drum bine demarcat. Până de curând n-am conştientizat că primul om căruia i-a modificat perspectiva asupra vieţii, arătându-i o cale de urmat, am fost chiar eu.
Alexandru Nancu a fost un artist atipic. Şi-a folosit atelierul de creaţie mai puţin pentru lucrul propriu şi mai mult 
pentru a aduna în spaţiul lui oameni pe care să-i convingă să-l urmeze pe drumul acela strâmt şi plin de spini care duce la cunoaştere. În atelierul din strada Piaţa Amzei, nr. 2, l-am cunoscut chiar eu, pe când visa să schimbe chipul desfigurat al cartierelor de blocuri comuniste prin posibila intervenţie vindecătoare a obiectului artistic gândit să remodeleze spaţiile şi, odată cu ele, conştiinţele oamenilor ce-l populează. Aşa s-a născut în 1997 proiectul „Habitat şi Artă în România”. Utopia a devenit realitate la Basarabi, Constanţa şi Râmnicu Vâlcea. Obiecte artistice de mari dimensiuni, instalaţii le-ar putea zice unii, realizate cel mai adesea din materiale industriale, au fost gândite de sculptori şi arhitecţi ca centri modelatori ai unor perimetre insalubre. A fost o primă treaptă. I-a urmat programul „Tradiţie şi Postmodernitate”, desfăşurat pe parcursul a cinci ediţii la Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni. O reală desfăşurare de forţe concentrate în susţinerea şcolilor de vară, a demonstraţiilor de artă tradiţională şi contemporană, a taberelor de creaţie, a expoziţiilor, concertelor, prelegerilor susţinute de profesori şi specialişti din ţară şi din străinătate pe domenii dintre cele mai diverse, de la antropologia locuirii, la istoria artei, etnologie, lingvistică, muzicologie etc. Totul s-a petrecut în decursul a cinci ani în spaţiul celui mai frumos muzeu în aer liber din România. Fapte de cultură ce nu pot fi uitate. Proiectul s-a oglindit în seria de reviste „Ianus”, din al cărei colegiu director au făcut parte, între alţii, alături de Alexandru Nancu, academicianul Virgil Cândea, profesorul Radu Florescu, etnologul Irina Nicolau, arhitectul profesor Augustin Ioan, profesorul Alexandru Suceveanu.
Când nu s-a mai bucurat de sprijin local, Alexandru Nancu a experimentat alte idei: o tabără internaţională de sculptură în stuf, la Murighiol, în imediata vecinătate a cetăţii antice Halmyris, unde în 2002 fuseseră descoperiţi cei mai vechi martiri creştini de pe teritoriul României: Sfinţii Epictet şi Astion. În colaborare cu meşterii locali pricepuţi în tehnica tradiţională a prelucrării stufului, sculptorii au realizat lucrări de mari dimensiuni, de o stringentă modernitate. Alexandru Nancu le-a croit atunci, din lemn şi stuf, o troiţă sfinţilor Epictet şi Astion. Nici la Murighiol n-a fost o tabără de creaţie obişnuită. Dezbaterile cordiale, excursiile de documentare, muzica au completat făptuirea acelor lucrări unice. Stufului i-a urmat lutul, tot în Dobrogea, o zonă pe care Alexandru Nancu a iubit-o pentru vechimea tezaurelor ei de cultură, civilizaţie şi spiritualitate creştină primară. În trei ediţii, programul „Lut 2006, 2007 şi 2008” a propus un alt experiment total inedit: sculptori şi arhitecţi să construiască împreună case din materialele locului, experiind ei înşişi o locuire total ruptă de civilizaţie, în cetatea Argamum (Capul Doloşman). Au lăsat acolo trei edificii din lut, lemn şi stuf proiectate cu imaginaţie şi expresivitate. A fost un punct de plecare pentru alte proiecte de acest tip care acum se înmulţesc în România. De la materiale tradiţionale, Alexandru Nancu a trecut la tehnologii ultramoderne când a imaginat programul „Resitus”, un ambiţios proiect de cercetare a unor monumente istorice, care a antrenat câteva universităţi din ţară, Institutul Naţional de Optoelectroncă, Institutul de Istoria Artei. Scopul urmărit a fost scanarea în trei dimensiuni a unor edificii ecleziale vechi şi obţinerea unor „copii” virtuale ale acestora, utile refacerii lor şi peste sute de ani, în caz de distrugere.
Spre sfârşitul pe care probabil l-a intuit, Alexandru Nancu a revenit la o mai veche preocupare: bisericile de lemn din nordul Olteniei. Restaurase biserica de la Mreneşti-Creţeni în 2003, la muzeul în aer liber de la Bujoreni. Până în 2007, în puţinele răgazuri dintre stufoasele-i proiecte, a mai desenat, modelat şi cioplit în atelierul lui, apoi, fără explicaţie, a renunţat la creaţia proprie. Am înţeles de ce abia după ce a plecat. Descoperind o veche biserică de lemn la Pietrari-Angheleşti, o raritate a Olteniei de nord, s-a decis să o salveze de la o iminentă distrugere. În tot timpul acesta, omul interior se împlinea. Alexandru a înţeles că orgoliul creator are mai puţină trecere în faţa lui Dumnezeu decât o golire de sine acceptată şi înţeleasă până la ultima consecinţă. Atunci, probabil, a decis să nu mai fie artist ci meşter, în sensul vechi, cu conotaţiile iniţierii, şi să restaureze acea bijuterie eclezială, o navă duhovnicească ce l-a purtat spre Împărăţia lui Dumnezeu. Printre ultimele lui artefacte au fost cuiele de lemn cioplite pentru biserica de la Pietrari. Toate lucrările lui, realizate de-a lungul vieţii, au prevestit acea epurare de materialitate ce avea să ducă la simplitatea supremă. În 2011 a terminat de redactat şi a susţinut o strălucită teză de doctorat la Universitatea Naţională de Arte: „Simbolica fundamentală tradiţională (perspective, mentalităţi, evoluţii)”. Postum, lucrarea a văzut lumina tiparului la editura Ars Docendi. În toamna lui 2012, Alexandru arunca o ultimă privire în interiorul bisericii restaurate de la Pietrari, ce se dovedise a fi cea mai veche biserică de lemn atestată din nordul Olteniei, spunându-i unui prieten că aşa e bine, să lase omul lucrurile terminate. Apoi, în ultima tabără de creaţie organizată tot de el la Muzeul Satului Vâlcean, a cioplit din lemn şi piatră ultima-i sculptură, numind-o: „Teasc pentru memorie”. Şi la scurt timp a plecat. Omul interior se desăvârşise…
