Gao Xing, născut la 22 aprilie 1963 în Wujiang, provincia Jiangsu, Gao Xing este poet, eseist, prozator, traducător şi diplomat, 
creaţia sa literară şi diplomaţia culturală câştigându-i calitatea de membru al Uniunii Scriitorilor din China. A urmat cursurile Facultăţii de Studii Străine ale Universităţii din Beijing, pe care a absolvit-o în 1984, obţinând, în 1987, şi un master în Literatura Est-Europeană. În perioada 1995-1996, a fost oaspete al Universităţii din Indiana, iar din anul 2001 ocupă funcţia de Consul al Republicii Populare Chineze în Constanţa. A vizitat, a lucrat şi a locuit în peste 10 ţări europene ca scriitor, academician sau diplomat, şi a făcut de două ori parte din delegaţii ale scriitorilor chinezi care au vizitat România. În prezent este redactor-şef al revistei Literatura Lumii.
Publicat în peste 80 de reviste şi antologii, Gao Xing a tradus totodată în limba chineză autori precum Mihai Eminescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Emil Cioran sau Marin Sorescu, dar şi pe Oscar Wilde, Milan Kundera sau Henry James. Printre scrierile sale se mai numără eseuri şi critica literară reunite în volumele O scurtă istorie a literaturii române, Praga – drumul pavat sub Ploaia Albastră şi Poezia în poezie, romanul în roman.
Decembrie
Umbra zăpezii
E mai puternică decât zăpada însăşi.
Soseşte cea dintâi, pătrunzând
În fiecare colţ, cuprinzând întreg văzduhul,
Făcându-le pe păsări să se prăbuşească,
Rând pe rând.
Cerneala e îngheţată.
Slovele se zbat pe vârful peniţei.
Vântul suflă lame de cuţit drept spre
Uşi şi ferestre.
Nu ai cale de scăpare.
Miezul nopţii se apropie,
cufundându-te în visare.
Somn
Dă somnul, somnului,
Dă visul, visului.
Cel tânăr, însă, a ajuns să privească
Somnul şi visul, poposite, strălucind, pe vârful acului.
Primejdioasă noapte. Fiecare sunet, fiecare chemare
Suspină sânge.
Unde e câmpul? Unde e iarba de leac?
Unde e graniţa? Dă întrebările, întrebărilor.
Sub cerul înstelat, pietre asupresc vorbele.
O rază de lumină atârnă de-al său creştet.
Însă, păşind prin somn şi vis, tânărul iarăşi se opreşte
Şi, acoperindu-şi inima, dă nopţii negre, noapte neagră.
Dincolo de privelişte păşunilor Zhaosu
Dincolo de privelişte, bătrâna stă de parc-ar fi
sculptată-n lut. Lacrimile-i uscate topesc pământul, lovind
în câteva seminţe. Doar privirea-i, deşi pierdută, cu îndărătnicie
Sapă încă.
De urmărim acea privire, vedem tinereţea de altădată
şi iubirea de niciodată; veştejite în ecouri de explozii
împreună cu amintiri şi visuri, căzute ca frunzele bătute de
vânt şi ploaie, au devenit, în cele din urmă, flori cu sau fără de nume.
Au decorat cea mai înmiresmată graniţă a lumii cu cel mai umil parfum.
Am aflat atât de multe mâini care se înalţă
să lustruiască cer şi stele, să lustruiască surpriza vizitatorului,
şi care se retrag apoi spre adâncimile păşunii, de teamă că
pielea lor crăpată şi venele lor crude vor distruge imaginea
făurită de lavandă.
Iar râurile apropiate, fără a se opri o clipă, parcă suspinând uşor,
Răstoarnă munţi şi străbat creste, închinând un recviem
celor sacrificaţi de generaţii.
Dincolo de privelişte, pinii îmi lovesc inima şi-mi străpung măduva,
Ca o baladă ce ascunde-un vârf de ac.
Prezentare şi traduceri de Andreea Mihaela Andronic
