Shu Cai, pe numele său întreg Chen Shu Cai, s-a născut în Fenghua, provincia Zhejiang, China. Absolvent al 
Departamentului de Limba şi Literatura Franceză al Universităţii din Beijing, şi-a obţinut licenţa în 1987. A lucrat ca diplomat la Ambasada Chinei din Senegal între anii 1990 şi 1994, şi tot de atunci lucrează ca cercetător la Institutul de Cercetări al Limbilor şi Literaturilor Străine din cadrul Academiei Chineze de Ştiinţe Sociale. În 2008 a primit din partea Guvernului Francez titlul de Cavaler al Ordinului ,,Palmes Académiques”, Ordin instituit în 1808 de către Napoleon Bonaparte pentru a-i onora pe profesorii eminenţi.
Printre scrierile sale se numără volume de poezii originale precum Solitarul (China, 1997) şi Scurte versuri (Hong Kong, 2004), sau de eseuri (Priviri pe furiş). A tradus din franceză opere precum Culegere de poezii de Pierre Reverdy (China, 2002), Culegere de poeme de René Char (China, 2002), Culegere de poeme de nouă poeţi francezi (Shanghai, 2009). Poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, italiană şi arabă.
Vocea Poeziei
În cazul poeziei, cel mai greu e să traduci vocea, care e mai presus de muzicalitate. Vocea se risipeşte printre rânduri, ca nişte celule. N-o poţi descrie, deoarece îşi are propria evoluţie. E dinamică, plină de suişuri şi coborâşuri. De este vizibilă, arăta precum sângele trupului nostru, în vreme ce, de este invizibilă, o poţi asemui cu respiraţia sufletului. Un poem izbutit va dura veşnic în limbă. Unicitatea lui face transpunerea imposibilă, sau, dacă totuşi încerci, realizezi o anti-traduccere. Iar pricina eşecului e vocea. În mod dialectic, această împrejurare te face deopotrivă să disperi şi-ţi reînvie speranţe. Renunţ la traducerea care urmăreşte să imite originalul, ceea ce e absurd. Mă concentrez asupra vocii, ea fiind cel mai delicat element al poemului. Ea trebuie să fie percepută în integritate. A traduce un poem din franceză în engleză înseamnă a rescrie poemul în chineză. Ţin seama de toate vocile încercând să redau sunetul lor original.
Libertatea poeziei moderne rezidă în ritm. În esenţă, ritmul e respiraţia indivizilor. În cazul fiecăruia, inima care bate, pulsul, respiraţia, vocea, tonul, intonaţia şi structura mentală joacă roluri esenţiale în generarea ritmului. În plus, poezia poate fi considerată joc al imaginaţiei, deoarece sufletul e şi el poezie.
Toate poemele mele au fost create cu cea mai mare grijă pentru cuvinte-cheie, ritm, imagini şi limbaj flexibil. Limbajul poeţilor moderni este unicitatea stilului. Aceasta deoarece nu numai că trăim în atmosfera creată de limbaj, dar supravieţuim în lume prin limbaj. Omul foloseşte întotdeauna cuvintele pe baza experienţei lui de viaţă, într-un mod caracterizat de particularitate şi individualittate. În mod paradoxal, tocmai expresia celei mai sincere trăiri este aceea care trezeşte sufletul universal. Iată de ce putem spune că poezia nu e vorbire individuală.
Misiunea poeţilor e aceea de a şlefui limba poporului său, sporindu-i forţa expresivă. Toţi recurgem la limbaj, şi mulţi fac acest lucru pentru schimb de informaţii, în vreme ce poeţii explorează virtualităţile metaforei care îi dau viaţă şi vitalitate. Tropii nu au altă menire decât aceea de a proiecta imagini puternice. Cred că vocea versului alb se aude în ritmul său. Fiecare poem îşi are ritmul propriu, ce nu poate fi învăţat sau abuzat de alţii. Libertatea poeziei moderne rezidă în ritm. În esenţă, ritmul e respiraţia indivizilor. În cazul fiecăruia, inima care bate, pulsul, respiraţia, vocea, tonul, intonaţia şi structura mentală joacă roluri esenţiale în generarea ritmului. În plus, poezia poate fi considerată joc al imaginaţiei, deoarece sufletul e şi el poezie.
Evident, materia primă a unui poem e limbajul. Iar secretul conversiei limbajului în poezie stă în ritm.
După păerea mea, adevărata voce a poeziei e tăcută, lipsită de sonoritate. Poezia ar putea produce sunete chiar şi în absenţa muzicii. Problema e totdeaua aceea de a produce sunetul potrivit unui anumit poem. Chiar dacă vocea e prezentă în textul poemului, acesta tot tăcere înseamnă. Rostirea are efect spontan în deşteptarea tradiţiei de care e legat. Se pune mare preţ pe ea pentru ceea ce înseamnă sunetul poemului. Cu toate acestea cred că tăcerea e vocea care nu dispare niciodată dintr-un poem. Rostirea e o modalitate de a produce sunet mai degrabă decât criteriu al sonorităţii unice a poemului. La urma urmelor, un poem e rostit de diverse persoane, în diferite locuri şi timpuri. Or, nimeni nu poate face acest lucru mai bine decât poemul însuşi.
De ce n-ar fi chiar porumbelul cenuşiu
Chiorăit de maţe
(Foamea, probabil)
Cobor să caut de mâncare (Dau cu ochii
de un porumbel cenuşiu, scormonind
după hrană
unde s-au îmbinat cărămizile)
Înfulec un bol de orez
cu carne de vită
(Stomacul a amuţit)
Privesc prin fereastra largă
(Mă holbez prosteşte la stradă)
Nişte maşini stau parcate pe
marginea drumului,
Nişte roţi se învârt în trecere
(Stâlpii de telegraf, nemişcaţi)
Vântul răscoleşte uşor frunzele,
Ceva se mişcă pe pământ.
(Porumbelul? Acel porumbel cenuşiu?
A ajuns deja aici?
Ştie că aici e mâncare?
Poate e altceva? Pungi de plastic?
Dar… de ce n-ar fi chiar porumbelul cenuşiu?!)
