Atât de liniştit
Atât de liniştit şi sfânt coboară
Amurgu-n suflet când te rogi mereu.
Un corn de aur, luna răsărind,
Mai tulbură oceanul înserării.
Atât de liniştit! O mătăsoasă
Noapte se pregăteşte-n prag de ceruri.
Aurii nori sunt trepte ale scării
Pe care-acum cobori-ncet, mireasă.
Atât de liniştit! Că vântul parcă
S-ar fi oprit în trestii ca să moară.
O lebădă, sub aripa uşoară,
Îşi pune ochiul-mărgăritar ceresc.
Şi visuri vin pe rând şi o încearcă
Şi aripile i se par că mari şi albe cresc.
Seri…
Seri pline de înstelări. O, calde seri!…
Rostogoliri în iarba grea de rouă,
Pe sub copacii ninşi de lună, auriferi,
Care împovăraţi peste măsură plouă.
Seri pline de înstelări. O, calde seri!…
O amforă de aur plină cu licori cereşti,
Luna, o cuprindeam cu braţele-amândouă,
Sorbind din ea prindeam din nou puteri
Şi iar porneam la drum cântând întruna.
Seri pline de înstelări. O, calde seri!…
Mi-aduc aminte azi, de parcă-ar fi fost ieri!
Peste această durere
Peste această durere nemărginită
a mea
Care nu vrea să mai apună,
Tu vii şi înfloreşti pur peste ea
Ca un nufăr peste ape, împovărat
de lună.
Mai mult decât valurile
Însă de dragoste pentru Tine, fiind
eu împins,
Am luat asupră-mi îndrăzneala
sfântă-a cântării.
Şi cântecul s-a înălţat, s-a revărsat
şi s-a întins
Mai mult decât valurile înspumate
ale mării.
În rugăciune aşteptând
Pregăteşte-ţi din vreme
inima, curat foişor,
şi pune, în loc de cină,
credinţa cea dreaptă.
În rugăciune apoi
pe Domnul
cu evlavie aşteaptă.
El vine curând.
Pururi, tu să Îl chemi
în rugăciune aşteptând.
În aura stinsă a înserării
În aura stinsă a înserării
când frunzele stau gata să cadă pe rând
la sunetul paşilor noştri trişti şi rari,
oraşul încă mai tulbură
cu zgomotele lui
înceţoşând
vitrinele în care
manechinele au început să doarmă,
ninse încet şi prelung de lumina
difuză,
umeri de plastic verde
şi pieptul bombat
în care o inimă de carton
n-a bătut niciodată…
Sărutând lumina
Mici ochi albaştri
deschid sfioase florile în zori
şi sărutând lumina
se înalţă bucuroase.
Precum copiii veseli
mâna lui Dumnezeu, suavă,
când singur rătăceşte
pe aleile cu flori.
Şi umbra Lui, imensă,
acoperă cu înserare
dumbrăvile şi văile din jur.
Cărările sunt pline
de aripi în azur,
prelung fremătătoare.
Când am plecat de-acasă
Când am plecat de-acasă, era în zori,
Triluri minunate m-au condus până
la gară.
Mireasma sfântă a teilor în floare,
Fântânile cu ciuturile sparte picurând
O apă de lumină sfântă, rece, clară.
Nimeni pe drum. Doar umbra mea
subţire
Sfărmată de maşini în zbor nebun,
fără-ncetare.
Înduioşat, mi-am întors încă o dată
privirea
Spre satul pustiu rămas în urmă-ntre
coline,
Suit la cer de frânghii de aur, cântătoare.
Norii
Norii s-au oprit făcând popas în munţi,
Deasupra lor.
Câmpiile aşteaptă îngenunchind în tăcere
să pogoare de acolo, de sus,
Surâsul lacrimilor.
Un copil năzdrăvan de mireasmă
Am sărutat cu tălpile goale
Ţărâna drumurilor din copilărie.
Mărăcinii se sfiau să mă rănească
Întinzându-mi daruri mici de floare
Cu picături de rouă presărate.
Un copil năzdrăvan de mireasmă
Îmi răsări pe neaşteptate în cale-mi,
Îmi sărută mâna zâmbind ştrengăreşte:
– Bine ai venit, străine, acasă!
Trenul
Trenul când ajunge în câmpie
Încetineşte uşor,
călătorii să aibă timp
să contemple în voie
macii înfloriţi şi munţii.
Ciocârlia
Câmpia infinită.
Singurul, nevăzutul reper,
Punct sublim şi efemer,
Ciocârlia liturghisind în cer.
Luna, imens mărgăritar
Nopţile adânci de-acasă
luminează intens şi frumos.
ca lacurile pline
de scoici rare
adăpostind comori
de mult preţ.
Dintre care,
luna străluceşte
luminând înaltele abisuri
ca un imens mărgăritar.
Mireasma lor
Păduri de salcâmi în floare
de-o parte şi de alta a râului
plutind liniştit şi clar la vale.
Mireasma lor se pierde în cer.
Turme de oi
Turme de oi pe câmp la păscut
oglindindu-se-n cer,
nemişcaţi nori albi.
