Primul titlu care merită amintit după acesta este Două lozuri de Paul Negoescu, succesul neobişnuit în box office-ul românesc pe 2016 (aproape 140.000 de spectatori)
A trecut mai bine de un deceniu de când sintagma „noul cinema românesc” a pătruns în vocabularul cinefililor şi al criticii de specialitate de la noi şi de pe alte meridiane şi mai mult de 
jumătate de deceniu de când au început prorocirile că acest „val” şi-a cam trăit epoca de glorie şi va sucomba. Neaşteptata şi fericita prelungire a existenţei sale s-a datorat atât creativităţii regizorilor din primul eşalon (Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu), cât şi celor care au venit imediat pe urmele lor, fiind validaţi şi ei de multe premii internaţionale (Marian Crişan, Radu Jude, Călin Peter Netzer, Adrian Sitaru). Unii au preluat de la alţii unele achiziţii (atât cât să fie asociaţi mişcării începute în 2005 cu Moartea domnului Lăzărescu), dar şi-au afirmat şi destule preferinţe tematice şi stilistice, încât să fie consideraţi personali.
Privilegiaţi de o asemenea evoluţie, observatorii fenomenului privesc mereu în urmă să nu scape apariţiile unor nume noi, care pot (sau nu) deveni un al treilea eşalon. Studiind lista premierelor (ultimele de anul trecut şi cele recente, din 2017) am putea încerca să vedem dacă putem vorbi despre o asemenea continuitate, pe aceleaşi coordonate. Menţionez dintru început că nu voi analiza Câini de Bogdan Mirică, debutul-surpriză din 2016, un thriller de artă despre care s-a scris deja în revista noastră în două numere.
Primul titlu care merită amintit după acesta este Două lozuri de Paul Negoescu, succesul neobişnuit în box office-ul românesc pe 2016 (aproape 140.000 de spectatori). Adaptarea liberă a prozei lui Caragiale, foarte agreată de public şi de critică, a marcat o tendinţă din ce în ce mai vizibilă a evoluţiei cinematografice româneşti, reconsiderarea convenţiilor de gen care setează aşteptările audienţei. Comedia lui Negoescu oferă, deci, ceea ce se aşteaptă de la ea: caractere şi situaţii amuzante, dialoguri savuroase şi actori care ştiu să le rostească (mai ales Dragoş Bucur, Alexandru Papadopol, Dorian Boguţă). Pierderea lozului câştigător şi căutarea lui angrenează evenimente derulate rapid şi o călătorie cu obstacole la bordul unei Dacii care îşi schimbă culoarea, aproape suprarealist dacă privim episodul în care eroii încearcă să convingă un poliţist că vehicolul negru e de fapt alb, cum e trecut în talon. Personajele secundare sunt foarte reprezentative pentru fauna micilor infractori şi delincvenţi urbani şi interacţiunea cu ei a celor trei ghinionoşti asigură autenticitatea fundalului actual al poveştii. După ce a debutat cu un lungmetraj care povesteşte, aproape în timp real, despărţirea unui cuplu în noaptea de revelion, O lună în Thailanda, Paul Negoescu mixează naraţiunea faptului mărunt cu fabula morală bazată pe prestigiosul tipar caragialian. Rezultatul este orginal, umorul nu se contaminează de vulgaritatea „de rating” a altor comedii care se hrănesc din practica sitcomului televiziv. Ar trebui semnalată şi reuşita strategiei de marketing a filmului Două lozuri care, deşi este o producţie independentă cu buget foarte mic şi-a lansat cu succes mesajele promoţionale în spaţiul electronic, adresându-se exact acelor tineri care au umplut sălile din multiplexuri.
Tot un film de gen se dovedeşte a fi Vara s-a sfârşit de Radu Potcoavă. Spun „se dovedeşte” pentru că începe ca o poveste despre prietenie şi vacanţă, despre trecerea de la copilărie la adolescenţă, pentru a deveni o istorie în cheie poliţistă. Un copil din Cernavodă aflat în pragul aniversării de 14 ani, Mircea (Nicholas Bohor) se împrieteneşte, în timpul verii, cu un deja adolescent bucureştean, Alex (Dan Hurduc) pus pe aventuri care îl sperie, dar îl şi fascinează pe puştiul local. Scenariul scris de Cristina Bîlea introduce elemente de context românesc ce dau intrigii un plus de motivaţie: copilul din Bucureşti are părinţii despărţiţi şi, în plus, ambii lucrează în Italia, o motivaţie plauzibilă pentru înscenarea unei răpiri care să îl pună pe tatăl lui pe jar şi să-l aducă acasă. Indiciile şi suspansul sunt bine gradate în derularea poveştii care transformă nonşalanţa stării de vacanţă în sentimente de culpabilitate apăsătoare. Imaginea semnată de Oleg Mutu pune în valoare peisajul exuberant şi neliniştitor străbătut de copiii puşi pe aventură şi exploatează expresiv spaţiul constrângător al apartamentului de bloc unde „băiatul bun” se simte încarcerat de părinţi. O bună idee scenaristică este şi plasarea întregii poveşti în zilele premergătoare eclipsei din 1999, eveniment cu conotaţii nefaste şi cu rol avertizant. Solid articulata naraţiune este ajutată şi de montajul profesionist al lui Cătălin Cristuţiu, iar echipa actorilor adulţi (Şerban Pavlu-tatăl autoritar, Ofelia Popii-mama conformistă, Virginia Rogin-bunica surdă) contribuie la îmbogăţirea cu sensuri a acestui film poliţist despre maturizare şi responsabilitate. După două lungmetraje cu o primire mai degrabă rezervată din partea criticii (Happy end şi Cuscrii ) şi după câteva scurtmetraje remarcate în festivaluri naţionale şi internaţionale (Dănuţ pleacă pe vapor, Mă cheamă Costin, Aceeaşi gară pentru doi), Radu Potcoavă păşeşte, prin Vara s-a sfîrşit, în rândul regizorilor care merită urmăriţi cu interes.
În fine, al treilea film care ilustrează tendinţa anunţată la început a cinematografului nostru este La drum cu tata/Die Reise mit Vater de Anca Miruna Lăzărescu, o coproducţie româno-germană care poartă girul companiei lui Cătălin Mitulescu, Strada. Acest din urmă detaliu nu e lipsit de relevanţă, 
pentru că Mitulescu este cineastul care, prin Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii a făcut să curgă multă cerneală pentru felul cum evoca, din perspectiva unui copil, comunismul în epoca Ceauşescu. Şi filmul acestei debutante în lungmetraj şcolite la Şcoala de Cinema şi TV de la München a generat deja obiecţii privind reprezentarea anului 1968 şi a problematicii sale româneşti, dar cele mai multe sunt generate de necunoaşterea contextului naţional şi internaţional. Este anul mişcărilor de contestaţie anticapitaliste din ţările occidentale şi al anticomunistei Primăveri de la Praga, cu semnificaţii amplificate în istoria României. Nicolae Ceauşescu era protagonistul relaxării climatului politic începută cu de-stalinizarea şi considerat un opozant al Moscovei după ce a refuzat, în august 1968, să trimită trupele româneşti alături de cele ale ţărilor aliate din Pactul de la Varşovia pentru a invada nesupusa Cehoslovacie, unde începuseră reformele democratice ale preşedintelul Aleksander Dubcek.
Filmul urmăreşte impactul momentului istoric asupra unei familii de etnici germani din Arad, mai precis familia Familia Reinholtz, formată din medicul Mihai (Alex Mărgineanu), liceanul răzvrătit Emil (Răzvan Enciu) şi tatăl lor (Ovidiu Schumacher) un văduv grav bolnav, pe care o intervenţie chirurgicală în străinătate l-ar putea salva. În schimbul compromisului de a deveni turnător la Securitate, Mihai pri-
meşte mult visata viză de călătorie în Republica Democrată Germană, unde părintele lor ar putea fi operat.
Călătoria întreruptă la un moment dat de invazia tancurilor Tratatului de la Varşovia este ocazia unei interesante ciocniri între idealurile tinerilor din Est şi din Vest, prin apariţia unei tinere din RFG contaminată de seducţia marxismului de care Mihai se îndrăgosteşte. Ocolul autorizat prin Berlinul occidental introduce familia Reinholtz în mica lume a anarhiştilor bogaţi care visează la demolarea capitalismului, spre stupefacţia oaspeţilor lor, care denunţă abuzurile comunismului. Această construcţie simetrică şi contrastantă a plot-ului este partea cea mai bună a poveştii cu tentă autobiografică (inspirată din viaţa tatălui autoarei). Din păcate, story-ul se îneacă în livresc spre final, când asistăm la revenirea fără prea mari motivaţii în ţară. Ar mai fi de reproşat unele excese în reconstituirea de epocă (în 1968 nu era nici pe departe o crimă să asculţi Beatles, de pildă), dar stăpânirea unei producţii de mare complexitate şi tratarea atractivă a unei teme dificile o recomandă pe Anca Miruna Lăzăresc o regizoare româno-germană valoroasă, aşa cum se afirmase şi în foarte premiatul scurtmetraj Apele tac. Atât ea, cât şi cineaştii tineri amintiţi înainte, pot asigura mult dorita diversitate a cinematografului nostru actual.
