Dana Oprica în dialog cu Amfilohie Brânză: „O viaţă de dăruire totală”
Corespondenţă din Spania
Valeriu Gafencu, părintele Calciu, cu preţul vieţii, au rămas neclintiţi şi s-au încununat de sfinţenie. Sfânt a fost idealul lor, s-au contopit cu el şi, prin el, au atins o asemenea dimensiune duhovnicească în rugăciune, o viaţă lăuntrică de dăruire totală, încât ajunseseră să se roage pentru torţionarii lor şi pentru cei care mureau sub ochii lor. Au ajuns la o iubire milostivă faţă de semeni pe care o întâlnim doar în Patericele creştinilor primilor veacuri.
Din nord-estul României, din localitatea Agăş, părintele Amfilohie Brânză, duhovnicul Mănăstirii Diaconeşti, judeţul Bacău, arhiepiscopia Romanului şi Bacăului, a ajuns de două ori la Madrid, în oraşul Collado Villalba, invitat de către părintele Ilie Tabarcia, preot paroh al Parohiei Ortodoxe Române „Sfântul Cuvios Daniil Sihastrul” din aceeaşi localitate, pentru a le vorbi românilor stabiliţi în Spania despre sfinţii închisorilor. În urma celor două vizite, părintele Amfilohie Brânză ne-a acordat un interviu pentru Revista Contemporanul în care ne-a prezentat intensitatea credinţei românilor pe care i-a întâlnit departe de ţară.
Dana Oprica: Prin intermediul a două conferinţe, aţi dus, la Madrid, mărturiile părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi ale lui Valeriu Gafencu, numit de Nicolae Steinhard „Sfântul închisorilor”. Cum au primit românii, care au ales să trăiască departe de ţară, suferinţele celor care au îndurat închisorile?
Amfilohie Brânză: Este uşor de remarcat evlavia credincioşilor români aflaţi în străinătate faţă de cei care au pătimit în temniţe pentru mărturisirea credinţei lor în Hristos. S-au regăsit sufleteşte spontan 
pentru că românul, prin natura lui, are o empatie cu tot omul aflat în suferinţă, iar pentru cel care rabdă pentru credinţă îşi umple ochii cu lacrimi şi trăieşte un sentiment de frăţietate, de rezonanţă lăuntrică cu idealul său de luptă şi cu pătimirea propriu-zisă. Nu am fost într-un centru universitar, nu am vorbit într-un cadru academic, am găsit oameni precum cei din satele noastre, din comunităţile şi din parohiile noastre. M-am simţit ca acasă în mijlocul lor şi m-am bucurat că am reuşit, la dorinţa lor de altfel, să le pun înainte prilejuri de meditaţie asupra suferinţei, a crucii, a pătimirii, în lumina duhovnicească a Evangheliei, diferită de perspectiva omenească care, într-o lume comodă, nu înţelege sensul suferinţei, al jertfei, al sacrificiului pentru idealuri de viaţă.
Obrajii lor erau plini de lacrimi şi mi-am umezit şi eu ochii văzând reacţia lor, la care mă aşteptam de altfel, fiindcă le-am răscolit sufletele cu istorii poate mai puţin cunoscute, care i-au întărit sufleteşte, în poziţia pe care o au ei acolo, printre străini. Cuvântul meu le-a dat putere şi i-a obligat să cunoască mai mult despre trecutul nostru, cu personalităţile, vitejii, eroii care îl definesc şi care trebuie puşi în lumină. Au învăţat de la cei din temniţă că, indiferent de împrejurări şi de greutăţile prin care trece omul creştin, atunci când nu abdică de la credinţa în Dumnezeu, harul Duhului Sfânt vine şi îl întăreşte, îl inspiră, îl face mai solidar cu ceilalţi.
Valeriu Gafencu, părintele Calciu, cu preţul vieţii, au rămas neclintiţi şi s-au încununat de sfinţenie. Sfânt a fost idealul lor, s-au contopit cu el şi, prin el, au atins o asemenea dimensiune duhovnicească în rugăciune, o viaţă lăuntrică de dăruire totală, încât ajunseseră să se roage pentru torţionarii lor şi pentru cei care mureau sub ochii lor. Au ajuns la o iubire milostivă faţă de semeni pe care o întâlnim doar în Patericele creştinilor primilor veacuri.
Ei sunt simboluri ale generaţiei din care au făcut parte şi ale neamului nostru, ale tuturor eroilor şi martirilor care s-au jertfit pentru credinţă şi neam, în lumina aceasta evanghelică. Prin ei am găsit exemplul viu al celor care ne-au arătat cu fapta ce înseamnă dăruirea totală către Dumnezeu şi aproapele. Părintele Iustin Pârvu ne spunea: „Jertfa noastră a fost plătită cu sânge şi cu seninătate. Prin jertfa noastră, am participat la fortificarea neamului nostru”. Şi nu prea înţelegeam cum stau lucrurile acestea, dar am remarcat venind în Spania, că aceşti eroi ai noştri, aceşti martiri ai neamului nostru, aceste spice ale grâului nostru mănos de credinţă, secerate şi amestecate cu pământ în beciuri şi în gropi fără cruci, încolţesc astăzi sub forma acestor oameni şi dau rod, spre surprinderea tuturor, prin orice suflet care se luptă să nască un copil, care duce o iconiţă şi care-şi face semnul crucii într-o ţară din Occident sau din alte părţi, care rezistă greutăţilor prin străinătate, care se duce duminica la biserică, care poartă costumul naţional. Sunt spice care izvorăsc. Am întâlnit acolo poezia noastră strămoşească, am întâlnit evlavia autentică, dorul de strămoşi, amintirea eroilor şi martirilor noştri în care se regăsesc şi care duc mai departe duhul neamului nostru. Am văzut o legătură în duh, prin tot ceea ce manifestau aceste mame, copii, preoţi ─ preot vrednic am întâlnit la această parohie din Collado Villalba, părintele Ilie, vrednic pentru cugetul lui ortodox, pentru zbaterile sale, pentru credinţa sănătoasă de a menţine o tradiţie, după cum a învăţat-o în tară, într-un mediu unde riscurile comodităţii şi ale confortului străinătăţii vin valuri-valuri peste om. Împreună cu preoteasa, smerită, creează unitate duhovnicească între credincioşi. Prin ceea ce fac acolo, se înscriu pe linia unei misiuni ortodoxe româneşti care, de fapt, reprezintă un apostolat. Aflaţi în mijlocul unui popor spaniol care are o istorie creştină, românii reprezintă o sănătate sufletească pentru cei din jur, care pot deveni modele vii la rândul lor. Chiar dacă sunt o minoritate printre străini, unul poate să răscumpere mii, printr-o singură atitudine: un copil cuviincios, o fetiţă închinându-se cu evlavie, toate sunt roadele credinţei. Cum zicea părintele Iustin care a participat la fortificarea neamului nostru: roadele acelor spice secerate sunt duse pe alte meleaguri, în ziua de astăzi. Să le dea Dumnezeu tăria să ducă până la capăt, după modelul celor mai înainte amintiţi, această misiune ortodoxă şi românească!
Ce învăţături ne lasă sfinţii închisorilor?
Ei bine, credinţa este puterea dumnezeiască sădită de Creator în sufletul omului. Niciun om nu se naşte ateu. Prin actul creaţiei, Dumnezeu a sădit în sufletul fiecărui om sentimentul apartenenţei la cineva; omul nu are sentimentul autonomiei de mic. Depinde de mama, depinde de tata; un copil în braţele mamei se simte în siguranţă, chiar dacă ar fi o sută de soldaţi înarmaţi în jurul lor. În braţele mamei simte aceeaşi siguranţă, pe care sufletul creştinului o simte în braţele lui Dumnezeu. Maturitatea ne învaţă că pe calea crucii dobândim adevăratul har, crucea fiind dimensiunea iubirii desăvârşite faţă de Dumnezeu şi aproapele. Până la venirea Mântuitorului Isus Hristos în lume, crucea era lemn blestemat, care s-a transfigurat odată cu întruparea lui. Pe cruce a murit cel care şi-a asumat deplina ascultare de Dumnezeu Tatăl. Atât de mult a iubit lumea, încât s-a dus pe sine într-o ascultare desăvârşită pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mântuire. Când vedem crucea, ne aducem aminte de cel care s-a răstignit pe ea şi simţim cât de mult ne-a iubit, fără de vină fiind; a murit în locul golanului, a murit în locul hoţului, al desfrânatei. A murit El, numai să trăiască ei. Asta au simţit-o şi stelele, şi cerul, iar pământul s-a cutremurat. A transfigurat atunci crucea prin asumarea liberă şi conştientă a iubirii nemărginite faţă de Dumnezeu şi de om. În sensul duhovnicesc, crucea capătă această valoare şi procedând după modelul Mântuitorului Isus Hristos, vom primi putere de la Cer. A pune interesul aproapelui mai presus decât interesul personal, a pune bunăstarea celuilalt mai presus decât bunăstarea personală, acesta este modelul creştin. În acest sens, crucea pentru noi înseamnă biruinţă, înviere şi lumină şi prin jertfe pentru adevăr vom da roadă în istorie. Aceşti eroi au înţeles mesajul şi înţelegând pentru ce Dumnezeu a hărăzit să fie în temniţe, şi-au asumat total crucea şi au ajuns la un nivel spiritual de dăruire. În sens duhovnicesc, crucea înseamnă a întoarce şi obrazul celălalt. Dacă cineva îţi dă o palmă, întoarce şi obrazul celălalt, dacă cineva îţi fură haina, dă-i şi cămaşa. Aşa ceva numai în creştinism veţi găsi. În sens omenesc, lucrurile merg până la un punct de înţelegere sau nu sunt înţelese, dar în sens creştin au valenţe extraordinare. Te ridică din sus, cum spunea Nicolae Steindhart, îţi redau libertatea: „Da. Libertate. Dar ce ştiţi voi de libertatea de dincolo de gratii? Ce ştiţi voi de dulceaţa pâinii mucezite?” Acolo sub inspiraţia lui Dumnezeu, în acele torturi şi chinuri, şi suferinţe, s-a produs adevărata mărturisire a poeziei rugăciunii.
Pe calea aceasta a crucii, românul se regăseşte pe sine în identitatea lui. Noi avem un crez în care ne-am născut, în care am crescut şi cu care vrem să murim. Ortodoxia şi România sunt cele două braţe ale crucii pentru noi: iubirea de Dumnezeu şi de aproapele. Pentru că suntem români şi ortodocşi trebuie să arătăm tot ce ne-a pus Dumnezeu la îndemână pentru ca celelalte neamuri să vadă bunătatea, dragostea şi vrednicia. Nu este şovinism sau naţionalism. Nu. Dimpotrivă. Este posibilitatea pe care ne-a dat-o Dumnezeu de a mărturisi tuturor celorlalţi care-l urmează pe Cristos, în limba şi valorile noastre, această iubire, pe care o întâlnim, de fapt, şi la grec, şi la sârb, şi la rus. Nu am nicio îndoială că aceşti credincioşi acolo au posibilităţi să facă, dacă merg pe aceste căi evanghelice, să strălucească în ei şi în jurul lor tot ce Dumnezeu a pus ca să clădească. Numai să se silească în chip unitar să facă aceasta, pentru că individual ne pierdem.
Pe lângă aceste mărturii, dumneavoastră aţi dus şi un cuvânt de învăţătură; predicile de duminică au înduioşat până la lacrimi. Cum i-aţi perceput dumneavoastră, mai au credinţă românii din Madrid? Reuşesc să o transmită mai departe copiilor lor?
Evanghelia este la îndemâna tuturor, iar noi de acolo primim putere. În faţa icoanei, nu ştim cine este mai mare înaintea lui Dumnezeu. Pentru preoţi, chiar şi cel care a venit să se spovedească de păcate grave este înaintea noastră. Căci Dumnezeu, prin smerenia şi actul prin care îngenunchează şi vine să-şi mărturisească vinovăţiile cu care el se simte împovărat, îl ridică mai sus decât noi, preoţii şi duhovnicii; de multe ori îl simţim ca pe o făptură a lui Dumnezeu pe care ne-o trimite ca să ne înveţe pe noi smerenia. De aceea, adresându-ne acelor credincioşi, noi primim putere de la ei. Sunt momente în care simţim că ridicăm o ţară în picioare prin cuvântul pe care Dumnezeu ni-l dă la un moment dat.
Dar de cele mai multe ori, ne sprijinim şi primim putere direct de la cei ce stau în faţa noastră şi se roagă pentru noi, astfel încât se realizează, prin darul lui Dumnezeu, această comuniune de suflet. Primim putere unii de la alţii. Şi să ştiţi, noi ne simţim nimicnicia şi nevrednicia mult mai adânc decât vă puteţi imagina, chiar în momentele când predicăm, vorbim, tămăduim sau facem anumite lucrări la care suntem chemaţi. Ne simţim efectiv mai jos decât toţi ceilalţi. Apoi, comoara noastră cea mai de preţ este credinţa care poate să scadă, care poate să se strâmbe, care poate să sporească. E forţa sufletească cu care ne-am născut, pe care a sădit-o Dumnezeu în om. Trebuie să veghem la sănătatea de credinţă, să căutăm să sporească, să o facem roditoare nu numai prin cuvânt, ci şi prin fapte şi prin toată viaţa noastră. Simion Mehedinţi spunea: „Un popor preţuieşte atât cât a înţeles din Evanghelie şi cât se sileşte să împlinească în numele lui Isus Hristos”.
Am remarcat acolo, la Madrid, acelaşi suflu şi aceeaşi sete de cuvânt al lui Dumnezeu ca în satele noastre de aici, din ţară. Pentru că sunt oamenii din satele şi din parohiile noastre de aici. Ei s-au dus acolo cu structura lor sufletească, cu nevoile lor şi se roagă la aceeaşi icoană, în acelaşi duh. Omul trebuie să participe prin credinţă şi fapte de credinţă, ca să guste din bucuriile duhovniceşti. O bucurie duhovnicească nu se poate compara cu o poftă sau o plăcere materială sau lumească. Adevărata bucurie o simţi când renunţi la haina ta pentru a acoperi goliciunea celuilalt, la hrana ta pentru celălalt, nu numai pentru copil, mamă sau frate. Când ajungi să vezi frate şi în vecin, şi în celălalt, ai apucat pe drumul credinţei. Românii în străinătate trebuie să arate un românism de calitate.
În biserică află omul valorile credinţei. Citim acasă, dar acolo, în biserică, Dumnezeu vine şi se jertfeşte şi ia păcatele de deasupra noastră, acolo se produce o lucrare. Dumnezeu însuşi e prezent între noi şi ne poartă prin încercări ca să ne întărească în această dragoste. Căci nu pe timp de pace arătam ce suntem, ci în timp de luptă, în necaz, în boală, în strâmtorare. Nu trebuie să fim nepăsători faţă de suferinţa celorlalţi. Noi n-avem o mântuire individualistă, de aceea trebuie să învăţăm să fim solidari cu cei care sunt în nevoi. Iată altă latură a românismului. Iată ceea ce ne învaţă biserica. Iată de ce oamenii se regăsesc în învăţături, când le spunem faptele din Pateric, din pilde şi din altele. Şi atunci, de asta le mai dau lacrimile. Pentru că ei reprezintă personajul din Evanghelie care devine actualitate cu întâmplări petrecute nu la vremea aceea, ci în vremea noastră. Istoric, s-au petrecut atunci, dar real, acum: „Părinte, parcă pentru mine aţi vorbit astăzi. Părinte, nu mai vreau să vă întreb nimic pentru că mi-aţi răspuns la întrebări!”
Aşadar, biserica rămâne lăcaşul în care Dumnezeu se manifestă în modul cel mai sensibil, în chipul cel mai înalt, prin sfintele taine, sfânta euharistie, prin cuvântul preotului, sfânta Liturghie şi toate câte sunt acolo. Mersul la biserică îi va ţine pe români vii, ca români şi ortodocşi, oriunde se vor afla. De aceea, tendinţa de a-şi întemeia o biserică din puţinul pe care-l au, din nevoi vine dintr-un instinct duhovnicesc pe care l-au primit în ţară şi pe care caută să-l cultive şi acolo; şi mă uitam: n-au putut să mă cazeze; toţi cei pe care i-am cunoscut locuiau în câte o cameră. Nu mai era a doua sau a doua era bucătaria. N-aveau unde, dar mărinimoşi, s-au oferit. Asta-i condiţia lor: nu-s români bogaţi, înstăriţi, sunt români care se silesc acolo unde sunt. Mulţumirea le vine din această regăsire la biserică, duminica, iar Dumnezeu ţine să nu-şi uite de rădăcini, pentru că omul se pierde în materialism, în comoditate. Când te bizui mai tare pe forţele tale, pe materia ta, pe banii tăi, pe cunoştinţele tale, Dumnezeu vindecă, tămăduieşte şi ajută.
Se poate cultiva credinţa chiar departe de ţară?
Da, da, da… Catolicii au nevoie de spiritualitatea ortodoxă. Am fost şi am vizitat câteva monumente: Valle de los Caídos, Mănăstirea din Escorial, capodopera lui Filip al II-lea. Văzându-ne în ţinuta noastră, preoţii catolici ne-au luat de-o parte şi am văzut câtă nevoie au de spiritualitatea ortodoxă şi ce interesaţi erau de specificul ortodoxiei. Ştiau vechimea şi autenticitatea noastră, a poporului, evlavia şi valorile noastre, cunoşteau jertfa de la Majadohonda a martirilor noştri într-un moment în care Spania suferea sub un regim de opresiune; solidaritatea aceasta s-a păstrat de atunci şi până astăzi. De aceea chiar au nevoie de noi. Ortodoxia este, din primele veacuri până astăzi, aceeaşi. Noi n-am ciuntit din ea. Riscurile apar când oamenii se îndepărtează de biserică. Legătura cu strămoşii, cu biserica, cu sfinţii le dă oxigen, râvnă şi o forţă vie de a iubi, de a ierta, de a trăi autentic. De aceea nu cred că se vor pierde acolo câtă vreme vor ţine legătura cu biserica, unii cu alţii, în duhul lui Hristos, căci Hristos însuşi va fi cel care va învia prin ei.
Am vorbit despre credinţă, credinţa ortodoxă. Aş dori să vorbim despre identitatea noastră. Se pierde aceasta odată cu depărtarea de ţară? Ce aţi simţit dumneavoastră?
Eu am simţit ceea ce simte orice om care ia aminte serios la aceşti români printre străini. Să ştiţi, din capul locului: legătura românului cu ţara, cu pământul şi cu Dumnezeu este eternă. Nimeni nu poate să i-o rupă din suflet. Şi vă spun un lucru: dacă îi veţi cerceta mai cu atenţie pe toţi aceşti români de la 35-40 de ani în sus, care fără îndoială au folosit un şampon mai scump, un săpun mai parfumat şi şi-au aranjat mai şic frizura, le veţi găsi sub unghii, la mâini şi la picioare, pământ. Ei poartă ţara şi în suflet, şi pe trupul lor. Au alergat desculţi prin glia ţării, au făcut cărări de la unul la altul, au zburat prin praf şi au modelat pământul cu mânuţele lor pentru pâine, pentru munci agricole sau pentru a-şi împodobi mormintele strămoşilor lor. Aceşti oameni au o legătură vie cu ţara. De aceea unii au venit în costum naţional, ca la sărbătoare; au simţit ca un eveniment regăsirea cu un român, cu un părinte, cu un călugăr din Moldova. Le e dor şi de mirosul de grajd din ţară, ei nu pot să scoată din suflet şi din inimi dorul şi sentimentul acesta în care s-au născut şi au crescut. Nu pot să cred că ceva le va stinge vreodată totul din suflet. Or fi excepţii, eu ştiu?, poate; eu n-am întâlnit. Dacă sunt unii care vor să pară excepţii, „că ce mi-a dat mie ţara şi că mi-e ruşine că sunt român”, o spun până în pragul morţii, pentru că nu se poate altfel, acestea sunt lucruri ontologice, sfinţiale. Noi simţim într-un anume fel, rezonăm într-un anume fel, românul are această plămadă sufletească de a se regăsi cu sine. De aceea şi mamele să nu înceteze să le vorbească de Carpaţi, de Dunăre, de voievozi, de sfinţi, de basmul românesc şi în felul acesta vor fi vii cu ţara şi în ţara lor, chiar acolo unde se află. Asta este datoria lor şi aşa trebuie să facă. Ei sunt români prin natura lor şi prin structura lor şi ori de câte ori vorbim de aceste valori nu facem naţionalism şovin, dimpotrivă, noi actualizăm în noi ceea ce Dumnezeu ne-a dat să fim. Avem un fel de a fi la care nu trebuie şi nu putem să renunţăm.
Dumneavoastră aţi fost în preajma părintelui Iustin Pârvu. Ce credeţi că ar fi spus acesta românilor care trăiesc în alte lumi?
Exact ce ne-au transmis părintele Calciu, părintele Arsenie Papacioc şi toţi cei care şi-au trăit viaţa într-o singură dimensiune. Să fim uniţi, adunaţi în jurul lui Hristos, al crucii şi al altarului. Să nu uităm identitatea noastră, să primim cu bucurie tot ceea ce Dumnezeu rânduieşte asupra noastră. Orice necaz, încercare, strâmtorare să fie un prilej de a ne arăta măsura credinţei noastre faţă de Dumnezeu şi dragostea faţă de aproapele, să nu încetăm niciodată să jertfim pe altarul sfânt al neamului şi al bisericii noastre strămoşeşti, să nu ne întinăm identitatea noastră.
Acesta e limbajul părintelui Iustin, simţământul lui pentru care a pătimit şi pentru care pătimeşte, pentru că, v-am spus, noi primim putere de la cei pentru care ne rugăm. În cei mai mici se ascunde însuşi Hristos. Când te uiţi la cel de lângă tine, nu te uiţi numai la forma şi exteriorul lui, ci trebuie să-l vezi pe Dumnezeu prezent în el, este aproapele. Pentru acesta, Dumnezeu şi-a vărsat sângele şi identificarea aceasta cu Dumnezeu însuşi te face să-i dai haina, să-l ierţi, să-l ajuţi, indiferent de fapta lui. Tu trebuie să-l vezi cu ochiul lui Dumnezeu. Asta ne-a învăţat părintele Iustin. „Măi băieţi, măi, Dumnezeu nu se uită la om cum se uită om la om”. Şi spune: „dacă nu m-aş fi împletit atât de strâns cu suferinţele acestui popor, n-aş fi putut să rabd cu atâta dragoste”. Cum spune şi părintele Calciu-Dumitreasa: „Dacă n-aş fi suferit atât de mult, n-aş fi putut să iubesc acum cu atâta uşurinţă”. Şi părintele Arsenie Papacioc: „Suferinţa, singura catedră supremă de teologie”. Ce profesor a mai spus aceasta? Vedeţi? Suferinţa în sine şi trăirea autentică te inspiră şi-ţi dau putere, încredinţare şi nădejde în împrejurările chiar cele mai grele.
Şi să nu-l uităm pe părintele Iustin: să luptăm prin toate mijloacele pe care le avem la îndemână. Care cu boala, cu boala, dar să arate în boală răbdare, nu cârteală. Care cu copii mulţi, să-i crească pentru Dumnezeu şi pentru biserică, pentru ţară. Care cu serviciu bun, să ajute; dacă i-a dat Dumnezeu să fie un medic bun, un profesor bun, să-şi folosească talanţii pentru învăţăceii lui. Şi fiecare, şi ofiţerul, şi militarul, şi tot omul unde se află să dea o mărturie ortodoxă şi românească. Să fie mai interesaţi de ceea ce Dumnezeu ne cheamă ca români să spunem în lume, oriunde ne aflăm. Dacă le-a rânduit astăzi să-şi câştige o pâine pe meleaguri străine, atunci acolo să arate că n-au uitat de unde sunt, de unde se trag. Aş încheia cu un răspuns al părintelui Iustin pentru călugării din Athos: „Măi, uite, aşa şi aşa, dar apusul să nu vă prindă în străinătate!”. E vorba de apusul vieţii. Românii muncesc, fac, se luptă să-şi achite nişte datorii, să-şi ridice un pic nivelul material, să-şi rezolve nişte probleme, dar apusul să-i prindă în ţară. Să nu se odihnească în pământul ţării doar cu trupul, ci şi cu bătrâneţile, cu toţi ceilalţi, să aibă o petrecere care să nu rupă legătura cu neamul şi cu ţara, că de aici şi-au tras rădăcinile, iar odihna, apusul să le fie în pământul ţării.
