Unde este patria?

În zilele de azi duşmanii tradiţionali ai românilor, ajutaţi de cozile lor de topor, trădătorii de neam dintre fraţii noştri de sânge, fac eforturi disperate să ne şteargă identitatea naţională şi culturală. De aceea ei atacă religia noastră. Ei atacă şi limba noastră, dar asta nu au învăţat‑o de la Feuerbach. O ştiau de acasă…

Mai întâi, ce este patria? Patria are mai multe sinonime: ţară, ţărişoară, ţară de baştină, loc de baştină, patrie‑mamă, glie, moşie, vatră, vatră strămoşească, naţie, naţiune, origine, provenienţă, pământ, pământ străbun, pământ strămoşesc, pământ natal. Patria este o noţiune sau un concept social şi, ca toate noţiunile şi conceptele sociale, poate avea o mulţime de definiţii diferite, după perspectiva din care este privită această realitate. Dicţionarul Explicativ (DEX) dă 22 de definiţii pentru patrie, dintre care selectez doar una: „Patria este ţara din care s‑a desprins o altă ţară, o provincie etc., care este legată de prima prin unitate naţională, de limbă, cultură etc.”. Acelaşi dicţionar dă 44 de definiţii pentru naţiune, din care selectez: „Formă de comunitate etnică‑socială a oamenilor, istoriceşte constituită, apărută pe baza unităţii de limbă şi religie, de teritoriu, conştiinţa identităţii istorice şi culturale, a originii limbii şi culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularităţile specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi a sorţii comune”. Dicţionarele noastre dau sinonimele pentru naţiune: naţie, neam, popor, norod, limbă, seminţie.

Ce uneşte, ce leagă împreună o naţiune sau un popor? Comunitatea teritoriului geografic mărginit între graniţele unei ţări? Nicidecum. Sunt milioane de români în România şi alte milioane de români ce au apucat să trăiască în afara graniţelor ei, care au fost stabilite arbitrar, prin tratate şi convenţii diplomatice, mereu schimbătoare. Se ştie prea‑bine că în Republica Moldova şi în afara graniţelor acesteia trăiesc dintotdeauna români, pe întreaga întindere a zonei de răspândire a străvechiei culturi Cucuteni‑Tripolia, care se întinde din Transilvania, peste Moldova şi până în Ucraina. Mai sunt români şi în sudul Dunării, în Timoc, Voivodina, Macedonia, Epir şi prin alte locuri din Peninsula Balcanică. Sunt şi valahi în vest, prin Moravia, în actuala Slovacia. Aceştia şi‑au pierdut limba. Abia mai folosesc câteva cuvinte româneşti pentru obiecte casnice, dar continuă să aibă costume naţionale româneşti. Pe lângă românii ce trăiesc în vecinătatea sau apropierea României de mii de ani, mai sunt încă alte milioane de români ce trăiesc departe, în diferite ţări occidentale, prin Europa, America şi prin alte ţări de pe toate continentele, cât şi prin Federaţia Rusă, până la Vladivostok.

Reţin definiţia că „patria este ţara din care s‑a desprins o altă ţară”. Reţin şi că ţara desprinsă este legată de cea din care s‑a desprins, „prin unitatea naţională, de limbă şi de cultură”. Desigur că şi dumneavoastră şi eu ne gândim la Republica Moldova. Conform definiţiei din DEX, patria Republicii Moldova este România. Republica Moldova este legată de România „prin unitatea naţională, de limbă şi de cultură”. Aşadar, aceste două ţări formează un singur popor, o singură naţiune. Conform definiţiilor din DEX, românii din cele două ţări formează o „comunitate etnică‑socială a oamenilor, istoriceşte constituită, apărută pe baza unităţii de limbă şi religie, de teritoriu, conştiinţa identităţii istorice şi culturale, a originii limbii şi culturii, o anumită factură psihică, care se manifestă în particularităţile specifice ale culturii naţionale şi în conştiinţa originii şi a sorţii comune”.

În ce constă unitatea şi coeziunea unui popor sau a unei naţiuni, care trăieşte în două ţări? Ba chiar trăieşte în sumedenie de ţări, cum trăiesc milioane de români risipiţi prin lume, de voie, de nevoie sau fără voie, duşi cu forţa ca în vremurile de tristă amintire pe care nu le putem uita. Care este esenţa, sâmburele sau sufletul poporului român ori al naţiunii române?

Am găsit răspunsul la filosoful german Ludwig Feuerbach (1804‑1872), materialist şi ateist. Selectez aici din două cărţi ale lui, unde el nu se referă la nicio naţiune sau popor anume, ci generalizează. Feuerbach subliniază funcţia socială a religiei. El zice că poporul se stimează pe sine însuşi în măsura în care crede în religia sa. O naţiune e puternică şi importantă în istoria mondială numai dacă recunoaşte şi are un cult pentru propria sa nesfârşire şi divinitate. Feuerbach consideră că „religia e cea mai tare forţă unificatoare, legătura cea mai indestructibilă a unui popor. Religia e uniunea lăuntrică, însăşi unitatea poporului, contopirea naţiunii, întrepătrunderea sa, adunarea, desfacerea şi refacerea tuturor fiinţelor şi indivizilor într‑o singură fiinţă. Forţa unei naţiuni constă în religia sa, este o forţă ideală, şi nu constă din armate sau puternice şanţuri şi ziduri de apărare. Naţiunea îşi are tăria numai în conştiinţa propriei eternităţi, care e religia sa”^[1]. Feuerbach revine mereu la această idee şi o accentuează în mai multe feluri.

El mai spune că „prima şi cea mai nobilă înfăţişare a spiritualităţii unei naţiuni e arta şi îndeosebi literatura populară orală. Cea mai înaltă formă de artă e tragedia, iar tragedia e cea mai de seamă formă a literaturii”^[2]. El continuă: „A doua ca cea mai distinsă înfăţişare în spiritualitatea unui naţiuni, şi în care aceasta îşi are adevărul său, e religia”^[3].

Feuerbach pune, totuşi, religia pe primul plan într‑alt fel. Religia stă mai clar şi mai adânc în duhul poporului decât creaţia literară, cu toate că nicio naţiune nu poate exista fără literatură. Spiritualitatea şi înţelepciunea poporului constă în religia sa^[4]. Temelia stă în religie. În religie poporul recunoaşte şi glorifică credinţa unanimă în sine însuşi şi nesfârşirea sa ca întruchipare a deosebirii sale spirituale naţionale şi ca fiinţă. El spune că: „Religia e viziunea specificităţii fiinţei unui popor în eternitate sau viziunea generalităţii sale în fiinţa sa specifică. Prin religie poporul în principal se înalţă pe sine însuşi în conştiinţa fiinţei sale”^[5].

El spune că „omul mai caută în religie şi un mijloc contra a ceea ce îl face să se simtă dependent şi condiţionat. Astfel, remediul contra morţii e credinţa în nemurire. Se ştie că prima sau cea mai veche religie a fost religia naturii, iar până şi divinităţile spirituale sau politice ulterioare, ca zeii grecilor sau germanilor, au fost mai întâi chipuri de zei ai naturii. Natura a fost şi este în continuare, la popoarele care trăiesc în natură, nu vreun simbol sau unealtă pentru vreo fiinţă sau zeitate ascunsă în dosul naturii, ci natura în sine ca atare e obiect de înaltă preţuire religioasă”^[6].

Feuerbach consideră că literatura populară orală este expresia spiritualităţii unei naţiuni, iar religia e cea mai mare creaţie spirituală a poporului. El explică în ce fel religia este rezultatul proiectării sufletului omului pe natură, în acelaşi timp în care natura e sanctificată. Legătura cu ideea unei lumi metafizice este – după el – o formă de alienare, de înstrăinare. Cu această afirmaţie el ne convinge că nu face apologia religiei de pe poziţia unui teolog, ci el este un filosof imparţial.

Feuerbach are dreptate că literatura populară orală şi religia sunt definitorii pentru o naţiune. Dar a scăpat din vedere că mai este ceva. Noi românii ştim un lucru, pe care Feuerbach nu l‑a spus. Probabil că nu s‑a gândit mai departe de lungul nasului: cea mai de seamă creaţie a oricărui popor este limba sa. Fără limbă, nu este posibilă nici religia, nici literatura şi nici vreo altă creaţie artistică sau materială a unei naţii, nu este posibilă societatea şi nici civilizaţia. Limba română ne uneşte mai mult decât religia. Unii români cred în ortodoxie, alţii cred în ateism, care e tot o formă de religie, dar negaţionistă, iar alţii nu cred nici una, nici alta, nu cred nimic. În aceste vremuri, religia nu mai are forţa unificatoare pe care o avea în secolul lui Feuerbach. A trecut pe planul doi. Acum, forţa care ne uneşte este limba română.

La Feuerbach găsim şi cauzele pentru care în zilele de azi duşmanii tradiţionali ai românilor, ajutaţi de cozile lor de topor, trădătorii de neam dintre fraţii noştri de sânge, fac eforturi disperate să ne şteargă identitatea naţională şi culturală. De aceea ei atacă religia noastră. Ei atacă şi limba noastră, dar asta nu au învăţat‑o de la Feuerbach. O ştiau de acasă.

Limba română străluceşte în creaţiile literare orale ale poporului şi în scrierile culte. Cele mai strălucitoare opere literare în limba română sunt mai cu seamă două poezii: Luceafărul lui Eminescu şi Mioriţa. Nu toate popoarele Europei sau de pe alte continente au asemenea opere, din care ne vin identitatea naţională, unitatea etnică şi trăinicia limbii române. Limba română este patria noastră a tuturor, dinăuntrul şi din afara ţării. Când nu ne putem regăsi acasă la vatră, ne întâlnim în limba română, prin telefon sau e‑mail. Izvorul nemuririi unui popor este nemurirea limbii. Nemurirea creaţiilor sale literare, culte şi populare, cât şi a credinţelor sale. În primul rând, credinţa în tine însuţi ca individ şi credinţa în poporul din care faci parte. Credinţa în valorile noastre româneşti.

Regretatul scriitor Nicolae‑Paul Mihail a spus în Târgul Rusaliilor: „E cam greu să ne lăsăm dresaţi după toate mofturile inventate în alte orizonturi. Vorba românească e o armă care bate orice bombă, chiar mai tare decât cele care i‑au căsăpit pe japonezi”. Limba română este izvorul nemuririi neamului românesc, iar dacă unii vor să înrobească lumea cu arme, cu escrocherii financiare şi comerciale sau cu şiretlicuri ascunse, românii îi vor dezarma cu vorbe şi cuvinte potrivite, cu idei nobile, cu creaţii de artă şi cu omenia românului.

Note:
^[1] Die Religion ist… der festeste Zusammenhang, das unverletzlichste Band des Volkes. (…) Die Religion ist die innigste Vereinigung, ja Einheit des Volkes, sie ist die Zusammenschmelzung, Zusammendrängung, Sammlung, Auflösung und Vereinigung aller Wesen und Individuen in Ein Wesen. (…) Die Kraft eines Volkes ist allein darum seine Religion, die Kraft ist ein Ideelles, sie besteht nicht in der Anzahl der Heere und in der Festligkeit der Wälle und Mauern, und diese Kraft hat ein Volk nur in dem Bewußtsein seiner eignen Unendlichkeit, das ist seiner Religion. (Feuerbach, Ludwig, Einleitung in die Logik und Metaphysik, pp. 24‑25, Wissenschaftliche Buchgesellschaft, Darmstadt, 1975)
^[2] Die höchste Form der Kunst ist aber dem Begriff nach die Tragödie. (…) Die Tragödie ist … die erhabenste Form der Poesie. (idem p. 22)
^[3] Die zweite vornehmste Gestalt des Volksgeistes, in der er seine Wirklichkeit hat, ist die Religion. (idem p. 24)
^[4] Bei der Religion ist es noch auffallender und sichtbarerer, daß sie aufs innigste mit dem Volksgeiste zusammenhängt, als bei der Poesie, wiewohl auch kein Volk ohne Poesie ist (…) Die eigentliche Geist und die Vernunft eines Volkes ist seine Religion. (idem p. 24)
^[5] Die Religion ist also die Anschauung des besondern Wesens im Unendlichen oder des Allgemeinen im besondern Wesen; in der Religion erhebt sich daher das Volk in das ­Bewußtsein des Wesens überhaupt … (idem p. 27)
^[6] …in der Religion sucht der Mensch zugleich die Mittel gegen Das, wovon er sich abhängig fühlt. So ist das Mittel gegen den Tod der Unsterblichkeitsglaube. (…) es ist jetzt allgemein anerkannt, dass die älteste oder erste Religion des Menschen die Naturreligion, dass selbst die späteren geistigen und politischen Götter der Völker, wie der Griechen und Germanen, zuerst, ursprünglich nur Naturwesen waren. (…) Die Natur war daher und ist noch heute bei den Naturvölkern nicht etwa als Symbol oder Werkzeug eines hinter der Natur versteckten Wesens oder Gottes, sondern als solche, als Natur, Gegenstand religiöser Verehrung. (Feuerbach, Ludwig, Vorlesungen über das Wesen der Religion, în Sämtliche Werke, Band 8, pp. 42‑43, Frommann Verlag Günther Holzboog, Stuttgart‑Bad Cannstatt, 1960)

Victor Ravini

Total 30 Votes

0

30