Această nouă comedie romantică recunoaşte dreptul femeii la o sexualitate împlinită (şi chiar sfidând unele tabuuri) dar demonstraţia aderă la codurile tradiţionale ale genului şi este plasată într-o ramă neo-conservatoare. Atrăgătorul corp al lui Cameron Diaz devine emblema sexului marital fericit, numai bun de elogiat în noile comedii romantice.
În faimosul film al lui François Truffaut Cele 400 de lovituri există o scenă antologică în care eroul principal, un puşti cinefil de 12 ani şi prietenul lui se uită fascinaţi la o fotografie de pe un afiş al Cinematecii pentru pelicula lui Bergman O vară cu Monica. Stupefacţia celor doi în faţa nudului lui Harriet Andersson exprimă nu numai reacţia pre-adolescenţilor în faţa expunerii unui corp feminin gol, dar vorbeşte şi despre mini-revoluţia declanşată, la începutul anilor 50, de cinematograful suedez spărgător de tabuuri. Dacă cineaştilor francezi nu le-a luat prea mult
timp să preia această libertate a reprezentării corpului feminin pe ecran, realizatorii de peste ocean şi mult circulatele lor prin lume pelicule au amânat multă vreme s-o facă.
Abia după ce Codul producţiei (cunoscut şi sub numele de Codul Hays, care a devenit operativ începând din 1933, sub presiunea ligilor puritane) a fost înlocuit, în 1968, cu mai permisiva practică de autocenzură prin ratingul ţinând cont de vârsta publicului, dezgolirea corpului feminin a început să câştige câţiva centimetri pe an. Schimbările în reprezentarea femeii au devenit şocante pentru spectatorii americani, obişnuiţi cu imaginea glamourizant inaccesibilă a Gretei Garbo în epoca de aur a marilor studiouri sau cu senzualitatea provocatoare a lui Marilyn Monroe, supranumită şi Afrodita epocii mccarthyste, al cărei sex appeal era sporit de rochiile ajustate şi transparente. Trecând repede peste deceniile în care icoanele feminităţii în cinemaul american şi-au diversificat apariţiile, de la „logodnica Americii” uşor androgină Meg Ryan (în anii ’90) la sportiva Sandra Bullock (în următorul deceniu) constatăm cu surprindere că locul este acum ocupat de Cameron Diaz, deloc dejavantajată de cei 41 ani ai săi, întruchipare a unei noi idei de frumuseţe şi de femeie a timpurilor moderne. Ea e vedeta unor filme de divertisment recente, lansate global (Sex Tapes de Jake Kasdan şi Cealaltă femeie de Nick Cassavetes) care îmi inspiră rândurile de faţă din nevoia de a medita asupra relaţiei dintre conţinutul cinemaului mainstream şi vehicolele (printre care corpul vedetei) prin care el se transmite.
Într-un fel, cazul Diaz confirmă ceea ce se ştie în general despre funcţia starului care se face „expresia acelui curent erotic al corpului care nu se coboară niciodată până la pornografie; şi nu pentru un scop moralizator, ci mai ales pentru că corpul fizic al starului activează o dorinţă care rămâne imaginară, mentală, inaccesibilă şi nu direct legată de performanţa corporală” (Gino Fretta, Dissolvenze. Mutazioni nel cinema, Tunue, 2013). Pe de altă parte, Cameron Diaz, figură emblematică şi pentru statutul starului de imagine a „tinereţii veşnice”, este protagonista unor scene erotice destul de explicite, care pun în valoare linia perfectă a trupului şi tonificarea musculară, întreţinute graţie antenamentului la sală, precum şi progreselor chirurgiei estetice. Sigur că o asemenea feminitate nu se mai poate asocia cu ipostazele fragil-romantice (gen domnişoară-n pericol) sau matern-duioase din filmele clasice şi că ea reflectă schimbările în ideologia socială predominantă şi în cultura populară.
Actriţa cel mai bine plătită anul trecut la Hollywood (cu peste 50 milioande de dolari), Cameron Diaz a devenit un reper de neocolit al cinemaului american postfeminist, al comediei romantice în special. După Michelle Screiber, în postfeminism, feminismul capătă o conotaţie negativă şi acest tip de comedie se remodelează, „fiind despre o femeie care are alegeri, dar cea mai importantă este aceea pentru un partener romantic.1” Personajele feminine recente reflectă modificările mentalităţii privind femeia de azi, cu o carieră respectabilă şi autonomie economică şi, deseori, cu iniţiative erotice despre care două-trei generaţii înainte reprezentantele „sexului slab” se ruşinau să vorbească.
O „femeie de carieră” este eroina interpretată de Cameron Diaz în Cealaltă femeie de Nick Cassavetes, una dintre acele pelicule care probează afirmaţia că ceea ce se numeşte în general comedie romantică tinde să se transforme în sex comedy. Împrumutând din tropii specifici ai farsei (qui pro quo-uri, travestiri) filmul spune povestea lui Carly (Cameron Diaz), o bine plătită angajată a unei mari companii care descoperă că iubitul ei e însurat, îi cunoaşte soţia (Leslie Mann) şi se aliază cu ea pentru a-l pedespsi , în complotul lor intrând rapid şi noua lui iubită, manechin (Kate Upton). Răzbunările iau forma neinspirată a poantelor groase, adulterinul fiind supus, fără ştirea lui, unei cure cu hormoni estrogeni, sau deposedat de podoaba capilară pentru că femeile îi amestecă şamponul cu cremă depilatoare. Iar pentru ca umilirea să fie completă, scenariul îl deposedează şi de siguranţa garantată de un bun loc de muncă, omul fiind demascat pentru excrocheriile făcute în firmă. Restabilirea raportului just bărbat-femeie este sugerată şi de un alt element al finalului fericit: soţia, care acoperă cu economile proprii frauda bărbatului de care divorţează, se vede angajată în locul lui (evident, într-o companie prosperă). Tot printr-o rapidă rezolvare compensatorie, vedem cum personajul jucat de Cameron Diaz îşi găseşte un alt iubit şi se mărită cu el, anunţând că aşteaptă un copil. Deşi schematic şi debil dramaturgic, Cealaltă femeie este semnificativ pentru modificările de ultimă oră ale comediei romantice, foarte bine definite de Angela McRobbie, care semnalează „coexistenţa valorilor neo-conservatoare în relaţie cu genul, sexualitatea şi viaţa de familie… cu un proces de liberalizare privind alegerile şi diversitatea în relaţiile casnice, sexuale şi de rudenie2”.
Şi mai relevant pentru aceste noi tendinţe în comedia romantică americană de azi este exemplul unei alte recente premiere având-o pe Cameron Diaz în fruntea distribuţiei, Sex Tapes de Jake Kasdan. Cu multe elemente de sitcom, filmul spune povestea, în linii mari fericită, doi tineri care se cunosc şi se îndrăgostesc, au o remarcabilă „chimie” sexuală, reprezentată printr-unul dintre acele montaje rapide de cadre scurte specifice genului, şi se căsătoresc. Fericirea lor (ilustrată prin dispozitive de montaj asemănătoare) îşi pierde, cu venirea copiilor, ardoarea sexuală, transformându-se însă într-una casnic idilică. Tabloul este tulburat de iniţiativa femeii de a reaprinde pasiunea trupească într-o seară în care copiii sunt duşi la bunici şi foştii amanţi pătimaşi încearcă să îşi filmeze partidele de sex care ilustrează numeroasele poziţii dintr-un ghid de iniţiere erotică. Complicaţia e generată de noul Ipad al soţului, dispozitivul-minune care trimite involuntar filmuleţul compromiţător unor numere de telefon din agendă. Încercările 
disperate ale cuplului de a recupera copiile înregistrării se dezvoltă tot în registrul farsei, pigmentate cu fugăriri de câini, prize de cocaină pentru a distrage atenţia şefului, escaladări de ziduri etc. Din nou avem de-a face cu un hibrid de romantic şi sex comedy care nu străluceşte prin imaginaţia scenaristică şi regizorală, dar exprimă semnificativ doborârea unor tabuuri în reprezentarea corpului şi dorinţelor femeii.
Filmul lui Cassavetes (fiul importantului cineast american John Cassavetes) prezintă ca legitimă dorinţa soţiei de a recupera intensitatea relaţiei sexuale de dinaintea venirii pe lume a copiilor. Nici soluţia recurgerii la jocuri erotice filmate nu e demonizată, ci numai amical ironizată. Arătaţi în rutina vieţii cotidiene, cei doi sunt nişte părinţi minunaţi care îşi reglează programul în funcţie de priorităţile copiilor, muncesc pe rupte şi sunt, în general, nişte cetăţeni foarte onorabili. Această nouă comedie romantică recunoaşte dreptul femeii la o sexualitate împlinită (şi chiar sfidând unele tabuuri) dar demonstraţia aderă la codurile tradiţionale ale genului şi este plasată într-o ramă neo-conservatoare. Atrăgătorul corp al lui Cameron Diaz devine emblema sexului marital fericit, numai bun de elogiat în noile comedii romantice.
1. Michelle Screiber, „American Post Feminist Cinema”, Edinburgh Universitz Press, 2013
2. Angela McRobbie, „The Aftermath of Feminism: Gender, Cultural and Social Change”, SAGE, 2009
