Dana Duma: Despre identitate şi teama de a o pierde
Festivalul filmului european
Principalul merit al Festivalului filmului european este de a fi dat o şansă publicului nostru de a vedea producţii de obicei ocolite de distribuitori tocmai pentru că se anticipează lipsa lor de şanse în faţa ofertei hollywoodiene
Ajuns la a XXl-a ediţie, Festivalul Filmului European a dus mai departe tradiţia „reprezentării diversităţii culturale europene” (conform declaraţiei directorului artistic Alex Trăilă), dar a reunit şi filme (mai ales în secţiunea Agora) menite să genereze dezbateri „pe marginea unor teme relevante pentru societate, precum migraţia şi traficul de persoane”. Ediţiile din primul deceniu de existenţă a festivalului exaltau, în majoritatea lor, visul unei Europe Unite. Cinematografiile europene aveau, pe vremea aceea, o identitate naţională mai precisă, uşor diminuată după structurarea Uniunii Europene şi înmulţirea coproducţiilor facilitate de acordurile culturale şi fondurile de finanţare comunitare. Filmele de azi, aşa cum atestă majoritatea celor din selecţie, se suprapun peste profilul cinematografului european care se diferenţiază de cel american printr-o sporită dorinţă de realism expresiv si narativ şi o vie adeziune la temele sociale, prin interesul constant pentru istoria cotidiană.
Programul prezentat la Bucureşti, Iaşi, Gura Humorului, Timişoara şi Târgu Mureş a favorizat acele producţii dedicate în principal reflecţiei asupra realităţii. Nu e deloc surprinzător că o temă recurentă a fost migraţia, abordată chiar din filmul galei, Cealaltă parte a speranţei de Akki Kaurismäki. Regizorul finlandez cu reputaţie de autor inconfundabil continuă să povestească despre drama refugiaţilor disperaţi care caută protecţie într-o Europă care inspiră siguranţă, direcţie iniţiată de precedenta lui creaţie Le Hâvre (2011). Privirea empatică asupra eroului din noul film, un sirian căruia i se refuză dreptul de şedere la Helsinki şi decide să rămână ascuns în oraş, îl urmăreşte pe acesta în interacţiunea cu personaje dispuse să-l ajute şi să-l ascundă. Khaled devine aproape de neînlocuit într-un mic restaurant confruntat mereu cu spectrul falimentului şi se face agreat de ciudaţii lui colegi de serviciu, unele dintre acele figuri enigmatico-pasive care fac deliciul filmelor lui Kaurismäki, pline de inşi ciudaţi cu rostirea seacă şi mimică redusă la două-trei expresii. Umorul deadpan, bazat pe decalajul de reacţii este din nou perfect calibrat de regizorul care l-a inclus printre constantele sale stilistice. Absenţa reacţiilor (normale) şi respectarea dogmatică a normelor şi rutinei profesionale caracterizează descrierea personajelor din penitenciarul, unde sunt primiţi azilanţii, şi a funcţionarilor care îi audiază şi selectează. Spusă cu simplitate şi uneori cu umor, povestea sirianului respins la selecţie se configurează ca o alegorie morală menită să ne facă să reflectăm asupra realităţii din ce în ce mai complicate a migraţiei şi să activăm rezervele noastre de generozitate.
O altă comedie pe tema migraţiei este producţia austriacă Die Migrantigen/ Înfurianţii de Arman T.Riahi. Premisele de la care porneşte plotul sunt hilare: doi tineri cineaşti, cu o situaţie financiară catastrofală, pretind că sunt nişte imigranţi certaţi cu legea pentru a putea face un documentar TV. Cu paranteze amuzante despre relaţiile de familie ale celor doi, filmul vorbeşte despre abaterile de la deontologia mediatică, despre stereotipurile privind refugiaţii în mentalitatea majorităţii, despre raportul dintre criza economică şi libertatea de gândire şi de creaţie. Niciuna dintre aceste teme nu este dezvoltată în adâncime, dar abordarea lor alimentează momentele notabile ale acestei comedii low budget.
Despre cum s-ar putea adapta imigranţii în societatea vest-europeană vorbeşte filmul suedez Oameni buni de Anders Helgeson şi Karin af Klinberg. Este povestea unui grup de tineri somalezi care se refugiază în Suedia pentru a evita să fie recrutaţi în război. Deşi nu prea se simt în largul lor în orăşelul unde s-au oprit, ei îşi găsesc un rost după ce sunt integraţi în echipa naţională de bandy, un sport pe gheaţă foarte asemănător cu hokey.
O altă faţă a imigraţiei este descrisă în filmul germano-austriac Marija de Michael Koch. Eroina este din Ucraina şi îşi câştigă existenţa într-un hotel din Dortmund, unde e cameristă, strângând bani pentru a putea să-şi deschidă propriul salon de coafură. În lupta ei pentru independenţă şi demnitate se confruntă cu obstacole ridicate pe stereotipurile privind esticii şi mentalităţi obstinate în respingerea „celor ca ea”.
Filme marcante ale programului din ediţia 2017 au confirmat sensibilitatea specială a cinematografului pentru problemele realităţii, dar şi ideea criticului francez Jean-Louis Comolli că nu există un singur realism, ci mai multe realisme. Predomină un realism al temelor si conţinuturilor, cu variate tratări stilistice, mai mult sau mai puţin riguroase. Filmele româneşti se impun în continuare printre cele mai dispuse să respecte rigorile realismului, care pun preţ pe reprezentarea „timpului real”, autenticitatea mediilor descrise şi pe ocolirea artificiilor. Dacă Adrian Sitaru continuă să lucreze în aceşti parametri, prin Fixeur, o dramă în formă de road movie despre traficul de persoane, Două lozuri de Paul Negoescu, adaptarea liberă a prozei omonime a lui Caragiale, foarte gustată de public (140.000 de spectatori), relaxează rigorile realiste şi satisface aşteptările legate de comedie ale unor spectatori contemporani, setate în principal de sitcom. Oricum, superioritatea strategiei realiste s-a putut constata la Festival prin compararea peliculei lui Negoescu cu producţia spaniolă 140 fericiţi (Felices 140) de Gracia Querejeta, o comedie pe tema câştigului la loterie care „n-aduce fericirea”, ci declanşează invidie şi ură într-un grup de prieteni, un film care plăteşte prea mult tribut farsei de tip teatral.
Remarcabilă a fost prezenţa animaţiei în selecţie, cu producţii care au marcat nevoia unor cineaşti de a investi cu mai mult realism temele şi dispozitivele narative ale filmelor realizate prin tehnicile specifice. Cel mai impresionant exemplu este Ma vie de courgette (Viaţa mea de dovlecel) de Claude Barras, o coproducţie Elveţia-Franţa nominalizată la Oscar care vorbeşte emoţionant despre problemele copiilor instituţionalizaţi, despre abuzurile emoţionale care marchează din ce în ce mai mulţi copii ai vremurilor noastre agitate şi violente. Acest film, ca şi animaţia franceză La jeune fille sans mains (Fata fără mîini) de Sébastien Lauderbach, un basm povestit cu mijloace minimaliste, confirmă părerea că mare parte din identitatea cinemaului european pune practicile estetice în direct contrast cu imaginarul american.
De fapt, principalul merit al Festivalului filmului european este de a fi dat o şansă publicului nostru de a vedea producţii de obicei ocolite de distribuitori tocmai pentru că se anticipează lipsa lor de şanse în faţa ofertei holly-woodiene. Rămânerea unora dintre aceste descoperiri ale festivalului în repertoriul obişnuit (mai ales al altor oraşe decât cele cinci norocoase alese de organizatori) ar însemna cel mai mare câştig al evenimentului anual care revine mereu de Ziua Europei.