Perioada estivală a repertoriului cinematografic şi oferta platformelor online din ultima vreme prelungesc interesul meu pentru cinematograful dominant, cu agendă escapistă (numit în grai internaţional main stream) din care se hrănesc – fie vorba între noi – industriile filmului pretutindeni. Fie că e vorba de marele sau de micul ecran, titlurile de box office au un profil asemănător pentru că raţiunea apariţiei lor e asemănătoare: a primi sufragiile unui public cât mai vast, pe ale cărui obişnuinţe şi aşteptări îşi construiesc proiectele cei care ştiu să meargă la sigur. Aşa cum mai semnalasem în alte texte găzduite de această rubrică, unele dintre cele mai ambiţioase filme şi seriale ale anului au fost produse de aceste platforme de streaming, din ce în ce mai acceptate şi curtate de cineaşti importanţi. De la The Irishman, al lui Martin Scosese, la Don’t Look Up, al lui Adam McKee, ambele produse de Netflix şi nominalizate la Oscar, ajungem la noul lungmetraj Omul cenuşiu/ The Gray Man, noul succes Netflix, şi la serialul Scara/ The Staircase, serialul semnat de Antonio Campos, produs de HBO. Ambele au beneficiat de bugete importante şi de colaborarea unora dintre cel mai bine cotaţi actori pe plan internaţional. Ultimele două au şi o factură autoreflexivă sau metacinematografică interesantă, nota de modernitate apărută la Hollywood încă din anii 1970. Această caracteristică reflexivă schimbă ceva din profilul cinemaului hollywoodian clasic, introducând, de pildă, naraţiunea fragmentară, fără a răpi însă caracteristica principală a cinemaului american, soliditatea narativă.
Există diverse păreri în legătură cu această obsesie autoreflexivă, dintre care aş cita‑o pe aceea formulată de James Thornton Caldwell, care spune: „Companiile de cinema şi televiziune, mai ales, ne asigură că a crea imagini e businessul lor de căpătâi şi folosesc imagini autoreflexive (imagini despre imagini) pentru a crea forme valabile ale conştiinţei publicului şi folosesc recunoaşterea dinăuntrul şi din afara organizaţiei”. („Production Culture: Industrial Reflexivity and Critical Practice in Film and TV”, Duke University Press, 2008) Această meditaţie asupra imaginilor devine din ce în ce mai acută în timpul derulării naraţiunii din serialul Scara/ The Staircase, pe parcursul a opt episoade, al cărui scenariu porneşte nu atât de la un caz real, ci de la felul cum acesta este tratat într‑un documentar realizat de un cineast francez, obsedat de a analiza felul cum funcţionează justiţia americană. Jean‑Xavier Lestrade a realizat, pe parcursul câtorva ani, un documentar despre cazul scriitorului de romane de suspans Michael Peterson (jucat foarte bine de Colin Firth), acuzat de a‑şi fi ucis soţia (excelentă actriţa australiană Toni Collette), găsită fără viaţă la baza scării din vila lor. Naraţiunea miniseriei produse de HBO zigzaghează între prezent şi trecut, sugerează diverse piste de interpretare a motivaţiilor posibile ale soţului, căruia i se descoperă, cu
această ocazie, identitatea bisexuală, ceea ce creează multă suspiciune printre membrii familiei cu cinci copii, apăruţi în urma celor două căsnicii ale eroului principal.
O altă pistă de interpretare creditează suspiciunile lui Michael Peterson, decis să candideze în alegerile care bat la uşă, fiind un demascator al abuzurilor celor aflaţi în momentul accidentului la putere, printre care se numără procurorul care investighează cazul. Excesele de zel ale acestuia, care încearcă, mai ales cu ajutorul asistentei sale (Parker Posey), să influenţeze martorii şi juraţii, contrabalansează suspiciunile declanşate de dezvăluirile privind profilul sexual diferit – şi condamnat de mentalitatea comunităţii – al scriitorului. Atât documentarul lui Lestrade, cât şi miniseria scrisă şi regizată de Antonio Campos cultivă o ambiguitate a concluziei, pentru că nu se evidenţiază clar vinovăţia sau nevinovăţia acuzatului. Acest final deschis este preluat şi de scenariul lui Campos, ceea ce a stârnit atât mânia regizorului francez Jean‑Xavier Lestrade (care a negat unele practici ale echipei sale descrise în serialul american), cât şi a lui Michael Peterson însuşi, care, aflând că s‑au plătit 75.000 de dolari producătorilor francezi ai documentarului pentru drepturile de adaptare, a acuzat „cinismul lor”, pentru că, zice el, ar fi trebuit ca banii aceştia să ajungă la copiii săi, cei mai afectaţi de popularizarea senzaţionalistă a cazului. Adevărul este că miniseria Scara, nominalizată la Premiile Emy, confirmă impresia că descoperim mult mai mult cinema de calitate în seriale, ca în acest caz. Se confirmă atât prin natura metacinematografică a naraţiunii şi profilul său fragmentar, cât şi prin excelenţa distribuţiei, din care fac parte nu numai oscarizatul actor britanic Colin Firth (vezi Discursul regelui) , australiana Toni Collette, nominalizată deseori la Oscar (vezi Al şaselea simţ sau Orele), ori Parker Posey, actriţă‑fetiş a cinematografului independent american (vezi filmele lui Hal Hartley, Woody Allen sau Gregg Araki), interpreţi cărora li se adaugă vedeta franceză Juliette Binoche, în rolul monteuzei care a avut o idilă cu scriitorul american acuzat. Serialul este, cu adevărat, nu numai un produs audiovizual bine modelat după aşteptările spectatorilor, ci o miniserie cu un sofisticat profil autoreflexiv.
Aceste calităţi nu pot fi atribuite şi mega‑succesului Omul cenuşiu/ The Gray Man (regia Joseph şi Anthony Russo), produs de Netflix cu un buget impresionant de 200 de milioane de dolari şi lansat recent, promiţând să devină o franciză. Sursa inspiratoare, romanul lui Mark Greaney, se află deja pe rafturile librăriilor (l‑am văzut şi eu la Cărtureşti), promiţând să adauge urmările ce vor alimenta franciza. În cazul acestui film, lansat şi în unele săli de cinema, profilul metacinematografic vine din eforturile sale de a ne aminti de seriile cu agenţi secreţi, printre care James Bond e modelul de bază. Deşi Ryan Gosling, interpretul agentului Sierra Six, recrutat din rândul codamnaţilor, nu are eleganţa lui Sean Connery sau Pierce Brosnan, el se descurcă bine în scenele cu bătăi, „cafteala şi mega‑exploziile” fiind foarte bine reprezentate în Omul cenuşiu, unde actorul premiat cu un Glob de Aur pentru rolul din La la land face faţă în scenele cu bătăi şi împuşcături, expunând, din când în cînd, pătrăţele de pe abdomen „six perfect packs”, dovada pregătirii atletice îndelungate. Lui i se alătură, în aceste scene kinetice, atât fostul interpret al lui Captain America, Chris Evans, cât şi latino‑americanca Ana de Armas şi indianul Dharmesh, care demonstrează competenţă în domeniu, dar satisfac şi aşteptările de diversificare rasială, atât de obsesive în noile producţii americane. Tot din episoadele cu James Bond derivă, se pare, şi deplasările eroilor în diverse locuri ale planetei, unde spectacolul distrugerii generat de înfruntările lor e bine slujit de noile tehnologii digitale (vezi mai ales scenele de la Praga, Berlin, Paris). Dacă, prin anii 1990, încă vedeam deseori înfruntări între agenţi CIA şi KGB, acum avem de‑a face cu înfruntări CIA contra CIA, adică între „aripi” ale organizaţiei secrete care respectă, mai mult sau mai puţin, legea. Să sperăm că aceste deviaţii care animă naraţiunea din Omul cenuşiu vor rămâne de domeniul ficţiunii.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
