Zvonuri despre sfârşitul lumii (Bucureşti, 1944‑1953), cel mai recent volum publicat de Stelian Tănase la Editura Corint, mi‑a oferit prilejul să descriu câteva rânduri despre realitatea comunismului în România. Comunismul a readus, după o uitare de 100 de ani, realităţile secolului al XVIII‑lea, coborând întreaga ţară la nivelul locuitorilor simpli, cu aşteptări în imediat. Petre Pandrea, după cercetări detaliate, a afirmat, pe bună dreptate, că, „în ţările independente, stilul de viaţă se formează cam în modul următor: clasa dominantă hotărăşte modalitatea, gustul şi felul de viaţă. În semi‑colonii, stilul de viaţă se impune de jos în sus. Iarba grasă – pirul – acoperă palatele de marmură ca în India. Stilul de viaţă este dictat din afară, dar pentru menţinere intervin – hotărâtor – straturile populare”.[1]
România modernă a fost creată de omul complex, iar prin comunism, societatea a fost coborâtă la nivelul omului simplu care‑şi trăieşte viaţa liniar, potrivit sloganului postdecembrist „noi muncim, nu gândim!”. Omul care nu‑şi pune probleme, căruia îi este bine oricum, reprezintă de fapt tipologia umană care a hrănit proiectul „omului nou”, reificat şi reformatat ideologic, pentru a nu putea trăi fără indicaţiile preţioase ale liderului. Comunismul a sălăşluit ascuns şi în „obiceiul” românilor de a munci, lucru care‑l mira într‑atât pe Grigore Peucescu la 1870, încât acesta a consemnat această „irealitate imediată”: „Nu s‑o băga un ţăran slugă, să‑i dai marea cu sarea şi Oltul cu totul! Se bagă logofăt, ca să umble cu biciul pe umeri şi să poruncească la ceilalţi; iar argat, numai când nu are ce să mănânce”.[2]
Puterea de după 1947 a avut, la rândul ei, puterea de a schimba atitudinea omului simplu ajuns în fruntea bucatelor, devenind un substituent al lui Dumnezeu, după cum afirma I.D. Sârbu în anii 1980: „Mă vedeţi pe mine rugându‑mă unui Dumnezeu mic şi slab ca să mă apere de un Popescu mare şi tare?!” Nu‑i de mirare că „funcţionarul politic a înlocuit la noi pe latifundiarul care‑şi păpa moşiile ca pe o porţie de măsline”.[3]
În vara anului 1944 erau în jur de 400 de comunişti în România, după estimările ministrului liberal de atunci, Gheorghe Tătărăscu, amintit de fiica acestuia, Sanda Tătărăscu‑Negroponte; aşadar, un număr atât de mic, încât nici măcar un sindicat nu puteai să înfiinţezi. Acest vârf de lance şi‑a aliat subteranele sociale, cărora le‑au dat un sens în istorie. Pentru prima oară. Cursul istoriei este determinat de maniera în care un regim politic reuşeşte să manipuleze gândirea oamenilor. În acest caz, platforma politică are o importanţă secundară: prioritară este operaţia de seducţie. Comuniştii au înţeles forţa pe care o poate avea subteranul social activat istoric. Au demonstrat acest lucru prin revoluţia bolşevică din Rusia. Iar mojicul primitiv de pe platourile ruseşti nu era foarte diferit ca structură sufletească şi rol istoric de aceia ce compuneau şi mai compun şi azi România profundă, afectiv înrădăcinată în Evul Mediu. Cele mai serioase avertizări în istorie pornesc din subteranul social. Oricând, printr‑o bizară inversare de roluri, din subteranul acesta fecund, tranzitează diurnul, un neînţeles, un marginal, care devine stăpân absolut. Un refuzat în spaţiul normalului, care îl presează să plece de acolo de unde a venit, ajunge să guverneze şi să‑şi răzbune pedeapsa milenară şi suferinţele semenilor aflaţi în mocirla socială. Românii au fost conduşi de un ceferist, apoi de un cizmar, în pragul analfabetismului, timp de aproape 50 de ani, ajutaţi de câinoşenia intelectualului valah, aspect pe care îl vom aborda într‑un capitol separat.
La începutul secolului al XIX‑lea, un bragagiu a stăpânit zeci de zile Bucureştiul incendiind o parte din el, pentru a‑l copia pe Nero, profitând de inexistenţa unei autorităţi aplecate spre înţelegere şi cunoaştere. La începutul anilor ’40, săracii Bucureştiului şi ai târgurilor româneşti numărau sute de mii de suflete, cea mai mare parte a lor dispărând noaptea în spaţii care nu au fost cartografiate vreodată. O mare parte trăiau la periferiile mahalalelor, din ce dădea Dumnezeu. Marginalizaţi de semenii lor şi forţaţi să trăiască într‑o lume pe care şi‑o doreau schimbată, majoritatea acestor suferinzi sociali va căuta răzbunare în timpul regimului puterii populare. Această sărăcime socială mai înseamnă, pe lângă puţinătate culturală, şi neputinţă cotidiană. Pe sprijinul lor a contat noul regim popular când a promovat „originea sănătoasă”, iar refuzaţii seculari au devastat sistematic, manipulaţi cu uşurinţă, vechea societate românească construită cu greu timp de două sute de ani, în osmoză cu Occidentul. Venise timpul vulgului, care a colonizat şi ruralizat cotidianul urban al României; „omul nou” a implantat un peisaj uman radical diferit, descris de Constantin Olariu în memoriile sale: „Aceştia aduseseră cu ei şi mentalitatea de la ţară, începuseră a sădi în faţa blocurilor cartofi, ceapă, morcovi, pătrunjel, mărar, ardei şi scoteau la intrările blocurilor preşurile din bucătării şi scăunelele, pentru a căsca gura, seara, la trecători. Vara, bărbaţii beau la bodegi, goi până la brâu, ţigăneşte, ori tolăniţi în puţina iarbă de lângă pereţii caselor, încăierările şi înjurăturile deveniseră curente pretutindeni, legea pumnului şi a cuţitului se împământenea, luând locul comportamentului civilizat. Ne întoarcem spre preistorie, iar Capitala suferea cel mai grav. Duminicile şi în zilele de sărbătoare te şoca un fenomen: puţina lume bună ce mai rămăsese ieşea să se plimbe la Şosea, la aer curat, în vreme ce mahalalele şi periferiile năvăleau în centru – pe bulevard, pe Calea Victoriei până la Palat, spre Piaţa Unirii –, infestând cu duhori aerul sălilor de cinematograf şi umplând de scuipaţi şi râgâieli bodegile, cârciumile, trotuarele din inima Capitalei şi aleile din Cişmigiu. O lentă transformare în rău, care în curând avea să îndepărteze Bucureştii de atmosfera şi aspectul capitalelor civilizate din Europa”.[4]
Pasajul prezentat descrie tipul de presiune pe care l‑a folosit regimul comunist asupra omului civilizat, complex, rafinat, iubitor de urbanitate. Este primul pas al suferinţei, presiune care pentru cei mai slabi a însemnat acceptul compromisului, pentru cei rezistenţi la microb – marginalizarea, uneori suicidul, iar pentru cei norocoşi – exilul.
Comunismul românesc a profitat de o particularitate socială interbelică: lipsa de eficienţă a programelor instituţionale privind asanarea socială, igienizarea şi culturalizarea întregului angrenaj al nocturnului social. Prăbuşirea în istorie a unei societăţi, în particular, şi a unui popor, în general, este cauzată, pe de o parte, de ignorarea voită şi agresivă faţă de periferiile sociale, de la săraci la infirmi, iar pe de altă parte, de indiferenţa legată de creşterea demografică a pauperizării sociale, care este factor colonizator al subteranului social. Rezultatul va fi un nou cataclism social, a cărui forţă poate mătura fără oprelişti regimuri politice, sisteme sociale aparent armonios articulate, dar şi valori culturale construite cu greu.
Astăzi, sărăcia progresivă care se extinde în multe straturi sociale contemporane se manifestă şi prin demoralizare faţă de propriul viitor, dar şi scepticismul faţă de rezolvarea unei probleme fără şpagă sau pile. Multitudinea problemelor sociale urcă în progresie geometrică pe scala indiferenţei oficiale, iar aceste realităţi au o vechime remarcabilă.
Cucerirea României de comunism s‑a realizat de jos în sus, prin inversarea ierarhiilor, a valorilor, a preocupărilor. Cum de au suportat unii intelectuali români distrugerea deliberată a vechilor valori şi, mai ales, marginalizarea agresivă a semenilor lor? Comunismul s‑a manifestat întâi profitând de micile lipsuri şi de micile defecte ale unui popor în istorie. Cei care au introdus prin export forţat comunismul în România au ştiut acest lucru şi s‑au sprijinit pe mulţime pentru a elimina o minoritate demografică ce cunoştea regulile jocului.[5]
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Note:
[1] Petre Pandrea, Helvetizarea României, Editura Vremea, Bucureşti, 2006, p. 56.
[2] Grigore C. Peucescu, Îmbunătăţirea stării ţăranilor, a II‑a conferinţă la Ateneu, Tipo‑litografia Dor. P. Cucu, Bucureşti, 1888, p. 30.
[3] „(…) Când ai putere nu te mai temi de secetă şi de intemperii, iar haremul îţi stă la dispoziţie. Puterea are trei consecinţe atunci când este administrată de vulg: a. dovada vitalităţii personale; b. averea; c. stăpânirea masculului asupra unui număr de femele, cât îl ţin curelele.” Idem, p. 71.
[4] Constantin Olariu, Bucureştiul monden. Radiografia unei prăbuşiri (1940‑1970), Editura Paralela 45, Bucureşti, 2006, pp. 229‑230.
[5] „Trăiam cu toţii un sfârşit de etapă, la 20, 30, 40 de ani, câţi aveam fiecare; veneam cu o morală, o învăţătură şi un stil de viaţă, rezultatul educaţiei de acasă, din şcoală şi din convieţuirea cu semenii noştri. (…) Cel mai uşor să se adapteze era pentru cei nedeprinşi să gândească. Celorlalţi nu le rămânea decât să trăiască în vid, dacă nu ajungeau în faţa plutonului de execuţie, sau în închisori de reeducare şi de muncă forţată, ca de pildă la canalul Dunăre‑Marea Neagră.” (Radu Tudoran, Sub zero grade, Editura Arta Grafică, f.a., Bucureşti, p. 101).
Adrian Majuru
