Sorana Mănăilescu: Stimată doamnă Diana Rotaru, arta dumneavoastră componistică şi materiile pe care le predaţi la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti indică o preocupare deosebită pentru structurile şi strategiile limbajului muzical. Creaţia rămâne astfel un act de intenţionalitate a muzicianului, contrastând cu aceea generată prin programare digitală, care îl face dispărut. Ce loc credeţi că mai ocupă astăzi subiectivitatea compozitorului şi creaţia de formă semnificantă?
Diana Rotaru: Pentru mine, toată muzica înseamnă structurarea, ordonarea emoţiei şi ideii în timp. Aşadar, am avut şansa extraordinară de a putea preda studenţilor exact ceea ce mă pasionează! Compozitorul este, în primul rând, un arhitect care are misia grea de a lucra cu cărămizi invizibile, făcute din sunet şi linişte, din care trebuie să construiască un tot inteligibil pentru auditor, pentru Celălalt – Publicul, Interpretul –, căci toţi compunem cu intenţia unui dialog la un nivel foarte profund, mult mai profund decât ne‑ar permite cuvântul. Ţesem între noi şi Celălalt nişte fire care se simt, nu se văd. Muzica ordonează Timpul, îl modelează, îl plămădeşte în „creaturi” care, la un moment dat, devin vii – întâi în mintea şi sufletul compozitorului, apoi prin măiestria interpretului care le oferă celorlalţi. Or, în această arhitectură stranie, factorul imprevizibilului este exact acel „praf de zâne” care dă viaţă limbajului muzical. Cu siguranţă computerul şi inteligenţa artificială sunt deja capabile să genereze şi astfel de construcţii sonore, cu „cotiri” sau glitch‑uri care să mimeze spontaneitatea gândului uman. Sisteme de programare muzicală există deja de un secol. Dar… eu cred ferm că în artă omul nu va putea fi niciodată înlocuit – total – de maşină sau de algoritm. Dacă dialoghezi online cu cel mai performant robot, cu acces la toată înţelepciunea lumii, asta nu va putea suplini vorba directă cu un om, cu orice om viu. Deci artistul, imperfect şi subiectiv cum este el, îşi are încă un rost al lui. Iar forma, ca să revenim la ea, poartă în sine straturi extra de semnificaţie, în spaţiul occidental în care s‑a dezvoltat muzica cu care mă ocup: palindromul, arcul, sonata, variaţiunea/ spirala, rapsodia, suita, canonul, sunt exprimări sonice ale unui anumit tip de energie şi simboluri culturale.
Ne‑a părăsit de curând o personalitate a muzicii româneşti, Carmen Petra Basacopol. Cum vă raportaţi la generaţiile anterioare?
O compozitoare extrem de longevivă, prolifică şi expresivă, din a cărei muzică simţim bunătatea. În mine – şi în colegii mei de generaţie – sunt puternic amprentate personalităţile compozitorilor români creatori de şcoală de compoziţie: Enescu, Niculescu, Stroe, Vieru, fără de care nu am fi existat; totodată, bineînţeles, şi compozitorii‑pol ai secolului trecut, Ligeti, Lutosławski, Berio, Stravinski, Bartók, Debussy şi atâţia alţii. Muzica bună nu are vârstă şi mai avem mult, mult de învăţat de la Beethoven, ca să îl parafrazez pe compozitorul Adrian Iorgulescu, fostul meu profesor de forme. Aşadar, nu este vorba de un raport de respect îngheţat sau de veneraţie, ci de o relaţie de dragoste cu toate muzicile care îmi intră în suflet.
Deşi „fantastic” inovatoare, cum v‑a numit cineva, nu aparţineţi unei direcţii anume din muzica noilor şcoli. Vă sunt apropiate şi Noua Complexitate (Brian Ferneyhough) şi muzica spectrală (Salvatore Sciarrino), ca şi muzica arhetipală (Octavian Nemescu, Dan Dediu). Dacă ar fi să vă definiţi locul în peisajul sonor contemporan, care ar fi acesta?
Nu ştiu cine m‑a numit „fantastic inovatoare”, dar nu are deloc dreptate! Sunt trei categorii foarte generale de compozitori, cei care aruncă buzduganul înainte şi schimbă istoria muzicii (avangardiştii), cei care preferă să se bucure de prezentul muzical şi să‑l scotocească de sensuri şi de posibilităţi (modernii) şi cei care se uită cu jind către trecutul mult mai „simplu” (tradiţionaliştii). Eu fac ferm parte din categoria din mijloc, sunt atâtea minuni în jurul nostru acum, atâta libertate de a combina stiluri, genuri, estetici, tehnici, încât prefer să îi las pe alţii să şuteze la poartă – şi să îi admir sincer (italianul Francesco Filidei este unul dintre ei, un monstru de talent). Am avut şansa să îl am ca profesor la nişte cursuri de vară pe Brian Ferneyhough şi cred cu sinceritate că este un geniu, de o inteligenţă şocant de ieşită din comun şi surprinzător de deschis oricărui stil muzical – dar cu Noua Complexitate recunosc că nu mă împac deloc. Acolo da, este vorba de o admiraţie rece, îngheţată – pentru fantasticele încrengături sonore şi de orchestraţie, unde mă uit fascinată „cu lupa”, dar per total cred că nu este înţelept să eviţi aproape orice principiu al percepţiei. Biata mea ureche nu face faţă! Pe Sciarrino îl ador, este unul din cei mai originali compozitori în viaţă, unde lucrul cu armonicele mi se pare secundar în faţa unui minimalism organic, la limita audibilităţii, rar spintecat de cuţite violente, care „orchestrează” muzica propriului nostru corp, de la respiraţie la zgomotele vintrelor, cu o imaginaţie timbrală rară. Şi care are multe în comun cu ritualurile imaginate de Octavian Nemescu. Mama mea, Doina Rotaru – un alt limbaj profund original care mă fascinează – este cea apropiată de curentul arhetipal. Pe mine mă atrage mai degrabă postmodernismul şugubăţ‑tragic al lui Dan Dediu, unul din profesorii mei de compoziţie care se reinventează perpetuu, rămânând mereu recognoscibil. Alt lucru rar. Ca să încerc o definiţie a propriului loc, iată: pe la mijloc, şi ca tip de limbaj, şi ca talent. Plină de entuziasm pentru tot ce e viu şi nou şi proaspăt. Preocupată de poveste, de teatralitate, de umor şi de hipnoză, de lentoare. Neimpresionată de cuminţenie, neimpresionată de simplitatea goală de conţinut ideatic şi de meşteşug componistic, dar nici de hipercomplexitatea rece din punct de vedere emoţional. Sinceră.
Care au fost lucrările care v‑au adus prestigioase premii, precum „Enescu” (2003 şi 2005), ISCM‑IAMIC Young Composer Award (2008) sau Irino Prize (Tokyo, 2004), şi ce anume a fost apreciat de juriu?
Premiile înseamnă, în primul rând, şansa de a ţi se cânta piesa şi, pe de altă parte, îţi dau încredere că drumul pe care ai apucat‑o este, măcar într‑o oarecare măsură, cel potrivit. Ceea ce pentru un tânăr compozitor este fantastic. Atât Halucinaţiile Gotice pentru septet (2003), cât şi Corale şi cutii muzicale pentru orchestră (2005) au fost cântate în urma distincţiilor obţinute în prestigiosul Festival „Enescu” – prima, de către ansamblul Profil, probabil cel mai bun din ţară, a doua, de către Orchestra Filarmonicii „Transilvania” din Cluj, dirijată de Mark Mast. În ceea ce priveşte concertul de saxofon Shakti (2004), dedicat senzaţionalului Daniel Kientzy, unul din marii, marii interpreţi dedicaţi trup şi suflet muzicii contemporane, este unul din cele mai dragi opusuri ale mele – iar premiile pe care le‑a obţinut i‑au dat ocazia să fie auzit la Bucureşti, dar şi la Vilnius sau la Tokyo (în două rânduri). Nu ştiu ce anume a fost apreciat de juriu, dar tind să cred că acea „culoare” românească, acea amprentă cultural‑geografică de care sunt foarte mândră. În contextul unei lumi care de prea multe ori ne cere globalizarea, uniformizarea actului artistic, apreciez cu atât mai mult compozitorii – şi artiştii – care îşi păstrează, oricât de stilizat, o amprentă a locului unde s‑au născut.
În comparaţie cu tehnica Gestalt tradiţională (limpezirea treptată în conştiinţă a sensului unei opere), dumneavoastră alegeţi hipnagogia, lunecarea în transă. O credeţi mai aproape de adevărul esenţei umane?
Pentru mine muzica acolo sălăşluieşte, în zona de tranziţie dintre trezie şi vis – asta nu anulează ceea ce am spus mai devreme, că muzica este ordonarea timpului, ci intră cumva într‑un strat mai adânc, al manipulării temporale. Cred că prin muzică putem accesa nişte zone ale psihicului uman la care altfel nu am avea acces. Dintr‑un anumit punct de vedere, miza puternică a oricărui compozitor este „vrăjirea” publicului, transportarea lui cu mijloace acustice în altă lume. Nu ştiu dacă este mai aproape de adevărul esenţei umane, dar este mai aproape de adevărul meu.
Vremea compozitorului izolat undeva cu pianul său a dispărut se pare total, locul său fiind luat de muzicianul antrenat în relaţii instituţionale, propria sa creaţie depinzând de cursuri de măiestrie, festivaluri, premii, rezidenţe. Credeţi că această interrelaţionare creează modele, norme şi criterii de valoare transnaţionale şi cum vedeţi rolul dumneavoastră de reprezentant al muzicii româneşti ca directorul artistic al Festivalului Internaţional Meridian şi preşedintă a Secţiunii Naţionale Române a Societăţii Internaţionale pentru Muzică Contemporană (ISCM)?
Din păcate, astăzi nu mai putem supravieţui în faţa foii cu portative – suntem toţi obligaţi, nu numai compozitorii, dar şi interpreţii sau muzicologii, să devenim, vrem, nu vrem, propriii noştri impresari. În ceea ce priveşte munca organizatorică, „managerială”, îndrăznesc să afirm că noi, compozitorii, am tras la sorţi băţul cel mai scurt, pentru că, dacă luăm toate festivalurile de muzică nouă, toate sunt conduse, organizate, muncite, create de către compozitori – şi, de prea multe ori, cu multe sacrificii şi cu mult „chin” sufletesc. Avem compozitori fabuloşi pe care nu‑i cunoaşte destulă lume – îmi aduc aminte acum peste un deceniu ce senzaţie a făcut muzica lui Octavian Nemescu la un festival „World Music Days”, unde i s‑au cântat Spectacolele pentru o clipă. Erau şocaţi oamenii – muzicieni de prestigiu – că asemenea muzică, de o asemenea forţă şi originalitate, poate veni din România. Ei, pentru asta merită să ne sacrificăm din timpul de creaţie. Şi le mulţumesc şi colegilor mei din SNR‑SIMC, alături de care coordonez Festivalul Internaţional Meridian (Irinel Anghel, Alexandru Murariu, Gabriel Mălăncioiu şi Constantin Basica) pentru că simt la fel ca mine şi luptă la fel ca mine.
■ Compozitor, profesor
Sorana Mănăilescu în dialog cu Diana Rotaru
