Templul lui Confucius nu este loc de închinăciune, cum nici învăţătura lui nu este religie. Templul înseamnă o suită de săli, pavilioane, curţi, stele memoriale ridicate pe spinări de uriaşe broaşte ţestoase, piloni de marmoră bogat decoraţi, coloane din piatră pe care se împleticesc dragoni, simbolizând poziţie imperială.
Dragul meu prieten, am să-ţi scriu azi câteva rânduri despre trei chinezi: un împărat, un învăţător şi o mamă. Ah, sigur, ei nu au trăit în acelaşi timp, mii de ani s-au scurs între ei, generaţii după generaţii de oameni obişnuiţi, pentru că oamenii superiori, sfinţii care definesc viaţa pe pământ se pot număra pe degete. Respect, preţuire, iubire pentru copii şi bătrâni sunt calităţi morale care pornesc de la Confucius şi domină astăzi lumea Orientului îndepărtat.
Huang Di sau Împăratul Galben a coborât de pe alt tărâm, din unele înscrisuri ar fi descendent al regilor din Xiongguo, Ţara Urşilor, ţinut inxistent, şi a fost îngropat la Qufu, multă vrem
e capitala principatului Lu, astăzi provincia Shandong. A avut douăzeci şi cinci de urmaşi, care au înfiinţat ţări, într-o mare uniune de triburi de-a lungul Fluviului Galben, iar chinezii se consideră a fi descendenţii săi, fiii şi nepoţii Împăratului Galben.
El a unit triburile într-un ceea ce am putea numi astăzi primul imperiu chinez, înfrângând în luptă monştri precum Chiyou şi Yandi. Iată descrierea luptei în Cartea Munţilor şi a Mărilor: Huang Di a adunat pe Marele Munte de la Asfinţit spiritele înalte din întregul univers. El stătea pe un car de preţ, inventat de el, la care erau înhămaţi elefanţi, în vreme ce şase dragoni cu trup de şarpe, cu patru labe, zburau deasupra lui. Carul era condus de o pasăre uriaşă, care îşi striga numele. Ea semăna cu un cocor, avea chip omenesc şi plisc alb, penaj bleu cu pete roşii. Pe unde trecea carul de luptă al Împăratului Galben, se stârnea un foc misterios, incendiindu-i pe duşmani. Chiyou, însoţit de haite de lupi şi de tigri, a stârnit vântul şi ploaia şi s-a abătut asupra rivalului său prin altă vrăjitorie, învăluindu-i oastea într-o pâclă neagră, groasă. Împăratul Galben a născocit un car-busolă, pe capra căruia, un om din lemn, arăta cu braţul întins către steaua polară, indiferent de direcţia de mers a carului. În felul acesta, el şi-a călăuzit oştirea, a ieşit din acea încleştare şi şi-a biruit definitiv duşmanii.
Împăratul Galben a condus cu înţelepciune timp de un veac, 2697 – 2597 î.Hr., excelând nu numai în arta războiului, dar şi în treburile politice şi în organizarea vieţii supuşilor săi. El a întocmit primul calendar, orientându-se după fazele lunii, a lăsat urmaşilor cunoştinţe despre cer şi pământ, munţi şi ape, metale şi roci, iar prin soţia sa creşterea viermilor de mătase, ţesutul, brodatul, vopsirea veşmintelor ş.a.m.d.
O piatră uriaşă marchează locul unde ar fi fost înmormântat. Şi acolo s-a născut peste ani Învăţătorul.
Numele personal al lui Confucius, Maestrul Kong, Kongfuzi, 28 Septembrie 551 – 4 Martie 479 îHr, născut dintr-o uniune extramaritală, tatăl său fiind septuagenar, iar mama abia ieşită din pubertate, a fost Qiu, Deal, deoarece s-a născut cu o denivelare pe cap.
Filosoful Meng Zi, scria în secolul al treilea îHr: De când e lumea lume, nu a existat nimeni mai măreţ decât Confucius. Analectele, Lunyu, o culegere de precepte, care circulă astăzi cu numele său, o carte de învăţătură pentru semeni, reprezintă frânturi din conversaţiile adunate laolaltă de discipolii săi, la patruzeci şi cinci de ani de la moartea sa.
Puţini ştiu că lui îi aparţin de drept cărţile fundamentale ale civilizaţiei chineze şi anume: Cartea Schimbărilor, Cartea Poemelor, Cartea Istoriei, Cartea Muzicii, Însemnări Rituale, Analele Primăvară-Toamnă. El le-a folosit drept manuale; după acestea a predat celor câtorva zeci de mii de învăţăcei. Au fost culese de el din arhivele principatelor din vremea sa, cu râvna unui arhivar, apoi rescrise, întregite, comentate, purtând amprenta gândirii sale. Fără Confucius, poate că scrierile străvechi s-ar fi pierdut, iar cultura Chinei ar suferi. Aşa se explică cinstirea care i se aduce de 2566 de ani.
Sunt în Qufu, capitala confucianismului, locul de pelerinaj al chinezilor. Aflu că aproape toţi împăraţii Chinei au venit aici în vizită sau şi-au trimis emisari de rang înalt. La cele trei ansambluri păstrate începând din anul 477 îHr, doar la doi ani de la dispariţia sa fizică, în memoria învăţătorului neamului, la Templu, Mormânt – cimitirul familiei Kong şi la Casa memorială sosesc zilnic nu sute, ci mii, zeci de mii de chinezi de toate vârstele şi profesiile. Am revenit, după mai mulţi ani, şi acelaşi sentiment mă încearcă – absenţa sacrului, fi
rescul întâlnit la fiecare pas. În jurul meu, mulţi bătrâni şi tineri, copii. Venerarea nu este asociată cu pioşenia. Chinezii vin la Templul lui Confucius să cunoască mai mult, să înţeleagă mai bine învăţătura pedagogului neamului; ei asociază un ansamblu arhitectural, un detaliu, cu preceptele confucianiste; îi aud rostind frânturi în limba veche din cele transmise a fi fost înregistrarea de către discipoli a zicerilor maestrului. Respectul plin de solemnitate, îmi spune un prieten scriitor, transmis de Confucius, înseamnă să fii aspru cu tine, modest, să te porţi cu omenie, cu dreptate şi să trăieşti în armonie cu ceilalţi. Crezul său fundamental de viaţă, omenia, ren, a fost explicat simplu: Ce este omenia? Iubire. Cât despre duşmani, să te porţi prieteneşte cu ei este o atitudine plină de ruşine. Confucius nu înţelege să întorci şi celălalt obraz celui care te-a lovit, te-a umilit. Răspunde urii prin integritate şi virtuţii prin virtute, îşi îndeamnă el poporul.
Mi se pare semnificativ pentru civilizaţia cu accent pe cultură, pe artă şi filosofie a Chinei faptul că lui Confucius – gânditor, filosof, educator, om politic şi pedagogul naţiunii chineze – i s-au ridicat toate aceste monumente, iar celuilalt titan al locului, Împăratului Galben, Huang Di, întemeietorul ţării, i s-a demarcat doar locul unde se crede că ar fi fost înmormântat.
Templul lui Confucius nu este loc de închinăciune, cum nici învăţătura lui nu este religie. Templul înseamnă o suită de săli, pavilioane, curţi, stele memoriale ridicate pe spinări de uriaşe broaşte ţestoase, piloni de marmoră bogat decoraţi, coloane din piatră pe care se împleticesc dragoni, simbolizând poziţie imperială, un ansamblu de 10 000 metri pătraţi, pe care, pentru a-l cunoaşte cum s-ar cuveni, s-ar cere să-l parcurgi pe îndelete, să notezi sau să înregistrezi detalii, denumiri, să reţii explicaţiile ghidului privind simbolurile şi semnificaţiile. Oriunde intrăm, ne plecăm în faţă pentru a trece pragurile înalte de un cot. Acesta este rolul lor, ni se explică, înclinare repetată în memoria maestrului Kong. Este al doilea după Palatul Imperial din Beijing, înconjurat cu un zid gros, feudal, nepieritor şi el. O pădure de pini se ridică printre structurile tipice arhitecturii clasice chineze, cu acoperişuri ondulate din olane lăcuite în galben. Pinii ne răcoresc în verile chineze lungi şi umede şi creează o armonie coloristică de neconfundat.
În timpul vizitei, ne-am încrucişat nu o dată paşii cu o tânără şi cu fiica ei de opt ani. Jad are fruntea înaltă, chipul prelung, ochii calzi, luminoşi, nu tocmai specific pentru oamenii locului, cu faţa rotundă şi ochii abia ghiciţi. Însoţitorii ei le-au invitat să sorbim un ceai fierbinte pentru a ne răcori şi răsfăţa după atâta umblet.
Jad s-a născut sub zodia iubirii, în Qufu, desigur. Când era o fetiţă şi toată lumea îi spunea că este fermecătoare, se ruşina şi nu ştia de ce cei din jur nu rostesc aceleaşi cuvinte şi pentru verişoarele sale.
Tu eşti altfel decât ele, i-a explicat odată mama ei. Înainte de a te naşte, un nor înmiresmat s-a lăsat peste casa noastră şi eu am ştiut că voi avea un copil coborât din ceruri.
Floare de Prun este mai frumoasă decât mine.
Ba tu eşti frumoasă, fata mea! Spunându-ţi că eşti fermecătoare, lumea vrea să spună că deţii toate bogăţiile lumii.
Altădată, mama i-a povestit cum într-o zi, ea sărea coarda în drum, în faţa casei. Erau în totul cinci copile din acelaşi neam, iar când ordinea s-a tulburat, au sărit la harţă. A fost găsită ea vinovată. Îi era ciudă, ştia că nu era adevărat, se uniseră împotriva ei. S-a revoltat. Le-a strigat răspicat că ea respectase ordinea şi că este condamnată pe nedrept. Una dintre verişoare a pălmuit-o.
Taci, piază rea!
A plâns, s-a îndepărtat de ele, ghemuindu-se lângă cişmea. După o vreme, a privit spre cer. Soarele îi zâmbea. S-a luminat deodată, apoi a observat că soarele le zâmbea şi verişoarelor sale, o lumina şi pe cea care abia o pălmuise.
Înseamnă că nu trebuia să mă supăr! a murmurat, iar cu voce tare a cerut să fie primită la joc.
Se născuse sub zodia iubirii. Iubea tot ce era în jurul ei şi ierta răul care i se făcea. Ierta şi uita. Aşa era ea şi nu i se părea că e altfel decât verişoarele sale, decât ceilalţi. Nu crescuse prea tare când părinţii au plecat în capitală. Tatăl cu treburi politice, mamei i se oferise o slujbă mai bună. Atunci Jad a fost lăsată în grija unor vecini mai vârstnici. Avea cinci ani.
De fapt, ei m-au crescut, recunoaşte Jad. Oameni simpli, abia dacă ştiau să citească. De la ei am învăţat istoria noastră în poveşti, cele mai multe dintre spusele lui Confucius de la ei le-am auzit. Ei le memoraseră de la ai lor, aveam să-mi dau seama că citau corect, fără să fi citit originalul. Aşa s-a transmis învăţătura maestrului Kong. Şi mai presus de toate, ei m-au învăţat cum să trăiesc.
Pe măsură ce creştea, din copilul aflat în îngrijirea şi supravegherea acelor vecini, Jad a ajuns menajera casei, infirmieră, om bun la toate. Atunci au început loviturile. Cădeau unul după altul cei din jurul ei. Întâi au murit tatăl, mama, apoi a fost eliminată din şcoală din vini politice ale părinţilor, pe care ea nu le cunoştea şi nu le înţelegea, a fost reabilitată, admisă la facultate, exclusă din nou, nu pentru mult timp, e drept, şi-a pierdut unul dintre părinţii adoptivi…
Dacă ar fi să fac o listă a necazurilor, mai că ar fi interminabilă. Zic: dacă, pentru că n-am înregistrat relele care mi s-au întâmplat. Gândurile acelea ale mele de când eram mică, anume să iubesc, să iert şi să uit, m-au ajutat şi mi-au luminat viaţa.
Jad ia mâna fetiţei, Zhuoran, Neasemuita. Aflasem, din frânturi de frază, la insistenţa însoţitorilor mei, că soţul a lăsat-o şi s-a mutat la amantă. Când vine acasă, le ceartă pe-amândouă şi ea tace. Jad respectă unitatea cerută de Împăratul Galben, se conduce după omenia propovăduită de Confucius. Jad tace şi iartă.
O vorbă bună, un zâmbet, o strângere de mână, o îmbrăţişare, un semn cât de mic de bunătate înseamnă adesea nu numai gesturi care aduc bucurie, dar sunt calea sigură de a fi tu însuţi fericit. Aşa sunt şi eu fericită. Trăiesc pentru Neasemuita, ştiu că va ajunge învăţat, îi place cartea.
Lucrează la o companie în Beijing, iar când are timp pentru sine, caligrafiază.
Caligrafia este pentru mine o cale de a fi eu cu mine însămi. Prin mişcarea pensulei, prin felul în care înting în tuş, după locul din care încep şi termin, eu transmit o stare a mea, de cele mai multe ori fără legătură cu acele caractere chinezeşti pe care le trasez, ne explică. Ştiţi, dacă iau o caligrafie simplă de patru caractere de acum câţiva ani, deşi nu mai ştiu când am lucrat-o, privind-o, vă pot spune cum mă simţeam atunci.
Scoate telefonul mobil, îl deschide şi ne arată înscrisul: 爱永不止息, ai yong bu zhi xi, Iubirea nu moare niciodată.
Eşti poet! declară prietenul meu.
Am caligrafiat aceste caractere acum trei ani, copleşită de dragostea pentru mama mea adoptivă.
Eşti caligraf bun, artist.
Ba nu sunt deloc! Sunt o chinezoaică simplă. Eu mă topesc de iubire şi atât, abia şopteşte Jad, se ridică, se înclină cu graţie, o ia pe Neasemuita de mână şi pleacă.
O chinezoaică obişnuită, care rezonează cu Împăratul Galben şi cu Maestrul Kong.
Prietene, ilustaţiile aparţin prietenului chinez, un faimos caligraf şi pictor, pe nume Wang Songtao.
2015, vara, din Qufu, Shandong, China.
