Cum vă spuneam, prima etapă este durerea asta surdă după pământul pierdut. Faza a doua este şi mai simplă: toţi românii se îmbolnăvesc de patriotism, iar cei din afară se întorc în patria lor din moşi strămoşi. Cei care trăiesc pe pământ românesc, se întorc cu pământ cu tot
Lelu Bărbat fusese vistier într-o altă viaţă, de mult, pe vremea lui Negru Vodă Basarab. Aşa aflase el de la vizionara Antoaneta şi credea în această profeţie. În viaţa aceasta fusese matriţer şi maistru la Întreprinderea Optică Română, pe scurt IOR. Poate fiindcă gestionase banii ţării cândva, Lelu nu iubea
banii. Lui îi plăcea să facă bani prin muncă şi dăruire, dar nu ţinea la ei, mai ales nu în dauna altora.
I se spunea Patriotul, pentru că şi în regimul de democraţie populară şi socialism, şi mai ales după schimbările de regim politic din ’89, căina ţara, suptă de tâlhari, de ajunsese o căţea jigărită, cum obişnuia să spună.
De când se pensionase, Lelu ajunsese să-şi pună la punct un program zilnic. Uneori, viaţa pe care el o accepta sub numele de schimbare, îi dădea programul peste cap, dar se întorcea la rutină imediat ce avea o portiţă de scăpare.
În fond, ce mare program îşi alcătuise Lelu? Ce anume program poate avea un pensionar?
Dimineaţa se trezea în zori, obicei al anilor lungi de lucru în fabrică, numai că de-acum nu se mai grăbea să sară în pantaloni, ci trândăvea multă vreme în pat. Se poate spune că medita, se autoanaliza şi mai ales se gândea la ţară. Poate să vi să pară caraghios lucrul acesta, dragii mei citiori, dar Lelu îşi zice el însuşi patriot adevărat, cuvânt perimat, aproape scos din uz. Şi ce înseamnă să fii patiot? Să îţi iubeşti pământul unde te-ai născut şi seminţia din care te tragi!
Urma curăţenia de dimineaţă, cafeaua, ţigara şi o plimbare în cerc: cumpăra ziarul de sport, o pâine, mărar şi pătrunjel şi ceva legume, atunci când îi dădea ordin admirabila sa soţie, Aura, pe care o iubea ca în prima tinereţe.
Revenit în casă, citea ziarul, fuma, asculta ştirile zilei şi de două, alteori de trei ori pe săptămână, pornea cu aspiratorul în căutarea prafului şi a firimiturilor, ajunse, nu-şi explica deloc cum, în cutele covorului.
Pe la 11, ieşea iar, de data asta, la bibliotecă. Citea aceeaşi carte zi de zi, de ani de zile, de la pagina 0 la pagina 100. O sută de pagini! Nu exagera. Citea şi fuma. Făcea conversaţie cu cititorii de la mesele învecinate. Când venea vorba de fotbal, era imbatabil. Copil fiind, jucase la Steaua. Bun apărător, tenace şi perspicace, ar fi putut face carieră, dar fusese eliminat pentru că se revoltase pe teren de o decizie nedreaptă a arbitrului. Şi fotbalistul trebuie să fie supus, să plece capul, dar pentru el, chiar dacă a avut de suferit, a socotit că o nedreptate rămâne nedreptate, indiferent în ce condiţii. Jucase fotbal şi mai târziu, însă nu trecuse puntea de la amator la profesionist. Nu-i fusese dat, zicea el. Nu se iubise suficient de mult pe sine însuşi şi nu perseverase, lăsându-se pradă unor impulsuri de moment, zicea Aura, iar acestea îl duceau adesea în puncte fără căi de întoarcere. La cel de-al doilea subiect nu era pe primul loc, dar toţi îi apreciau sinceritatea şi dragostea de ţară, de neam, cum se exprima el.
Biblioteca lui de cartier nu purta numele unui scriitor, ci se numea La Botu’ Calului. Iar cele o sută de pagini cu care se îndeletnicea zilnic erau 100 de grame de tărie.
După masa de prânz, Lelu se odihnea o oră. Urma o nouă plimbare în cerc cu sau fără motiv. Dar cu ţigări şi cu gândurile sale privind vremurile pe care le trăia.
Ce ai tu cu ţara?! îl apostrofa Aura.
Toţi trebuie să îi vrem binele. Ţara suntem noi, iar ţara nu e a guvernanţilor, nu e a parlamentarilor şi a celorlalţi politicieni de două parale. Ţara suntem noi, de la vlădică şi până la opincă, după o expresie mai veche, cu care urechile tale poate că nu sunt obişnuite.
Eşti un beţiv, asta eşti! venea replica Aurei.
Ce să zică? Lelu tace şi Aura nu se lasă:
Bine că taci! Tăcerea înseamnă acceptare.
La cină bea un pahar de vin numai dacă îl obliga Aura. Altfel, el se mulţumea cu cele o sută de pagini incolore. Acasă, sunt grame şi nu pagini, biblioteca lui şi a tovarăşilor săi este cârciumă nenorocită, Aura nu acceptă eufemismele.
Iubita mea, poţi să-mi zici beţiv, eşti liberă să mă faci cum îţi vin ţie vorbele în gură şi eu n-am să mă supăr pe tine, n-am să-ţi replic. Dar te rog să nu te iei de ţară.
Şi de ce, mă rog? Nu e şi a mea?
Ce poate să-i zică? Este, dar el suferă cu adevărat pentru ţară.
În urma unui astfel de dialog, a căutat pe internet, a printat mai multe file şi a doua zi s-a dus la bibliotecă şi a ţinut un discurs că nu se mai oprea şi uitase chiar să citească acele o sută de pagini după cutumă.
Azi dimineaţă m-am trezit cu o durere surdă în mine, şi-a început Lelu discursul. Când mi-am dat seama despre ce e vorba, deodată m-am rugat la Dumnezeu ca durerea asta să o simtă toţi cetăţenii României, mai cu seamă cei cu inimă română, din ţară şi deopotrivă cei de dincolo de hotare. Cel puţin în cursul acestui an, căruia i se zice Centenarul Marii Uniri!
Parcă teritoriile care au fost odată ale românilor şi ale dacilor erau parte din mine şi fuseseră rupte, cum ai frânge şi ai smulge o parte dintr-un întreg. Pe voi vă doare? Nu? Aşteptaţi numai. M-am rugat la Dumnezeu ca toţi românii să se molipsească degrabă de boala asta! Se va împlini ruga mea şi-o să vă apuce durerile, ca şi cum vi s-ar fi smuls braţele, vi s-ar fi scos ochii.
Priviţi! Lelu le arătă câteva hârtii. Harta ţării noastre. O ştiţi, aţi învăţat la geografie. Asta e harta României în 1918, iar asta e harta imperiului dac sub Burebista. Priviţi şi comparaţi! Priviţi şi suferiţi!
Cel mai tare mă rog să-l doară pe primul ministru şi pe ăla de la externe!
Voi ştiţi că de regulă mie rugile mi se-mplinesc! O să simţiţi dureri în voi, leşin, iar vindecarea n-o să vină decât la adevărata, completa uniune.
Cum realizezi unirea, Domn Patriot?
Cum vă spuneam, prima etapă este durerea asta surdă după pământul pierdut. Faza a doua este şi mai simplă: toţi românii se îmbolnăvesc de patriotism, iar cei din afară se întorc în patria lor din moşi strămoşi. Cei care trăiesc pe pământ românesc, se întorc cu pământ cu tot!
Cum?
Se ridică toţi, semnează petiţii, cer re-întregirea şi gata. Voinţei unanime nimeni nu i se poate opune.
Alte autorităţi, marile puteri vor spune:
Bine. Să-i dăm românului ce-i al românului!
Du-te şi te plimbă, patriotule! Unirea nu e opera celor ca noi. Roagă-te tu să se îmbolnăvească de dor de ţară preşedintele, primul ministru, parlamentarii…
Calea mea este o acţiune concomitentă de sus şi până jos, din ţară şi din afară.
Voi să ştiţi de la mine. Eu nu plec din această lume, nu-mi las ţara de izbelişte până nu se împlineşte minunea.
Ce minune? Care minune? întreba câte un prieten, să-l tachineze.
Ştiţi voi. Până nu ne vindecăm toţi, până nu ne vor creşte mâinile şi picioarele rupte din noi. Eu văd ţara noastră întreagă.
Luaţi aminte: curând!
În urmă cu doi-trei ani, se îmbolnăvise de plămâni şi, cu radiografia în mână, nemulţumită de ce vedea, doctoriţa îl întrebase:
Câte ţigări aţi fumat pe zi?
Poftim? a întrebat el, aproape revoltat. Ce întrebare e asta?
Doctoriţa a repetat întrebarea.
Corect ar fi să mă întrebaţi: câte ţigări fumaţi zilnic?
Femeia s-a uitat la el cu ochii ieşiţi din orbite.
Domnule, dumneavoastră ştiţi ce văd eu aici? a întrebat şi a arătat cu mâna dreaptă spre radiografia pe care o ţinea în lumină, cu degetele mâinii stângi, evidenţiind două caverne de toată frumuseţea spurcată.
Ştiu, a răspuns Lelu. Dumneavoastă vedeţi acolo că mi s-au amputat bucăţi esenţiale din trup, Basarabia, Bucovina de Nord… Puneţi-mi-le la loc!
El era cel care ameninţa.
Au negociat şi au stabilit: maximum şase ţigări pe zi. Să se ţină Lelu de cuvânt? Cafeaua cerea ţigară, biblioteca pretindea ţigări, cititul celor o sută de pagini impunea fumatul. În fumul de ţigară, el vedea patria re-unită. El socotea că nu fuma, ci îşi întregea viziunea.
Sunt un om ordonat, îi spunea Aurei.
Ştiu, răspundea ea. Te sacrifici. Tu îţi anticipezi sfârşitul!
Lelu era un bărbat bine făcut, cu ochii căprui, calzi, fruntea înaltă, bunătatea i se citea pe faţă, iar fermitatea glasului şi gesturile hotărâte impuneau respect şi adesea ascultare. Dar mai presus de orice,
Lelu era un vizionar! Lelu, descendent din Litovoi şi Bărbat.
Beijing, ianuarie 2018
