Pentru mine Florin Faifer este un profesionist care îmbină erudiţia cu performanţa stilistică. Rara avis! Şi, în plus, e un om aparte, mereu misterios, cu tristeţile sale preţioase, dar şi cu un imbatabil simţ al umorului. Semn obligatoriu de aleasă inteligenţă, la urma urmelor.
La începuturile mele publicistice, Florin Faifer a fost, pe lângă puţini alţii, un model. Este foarte important de la cine înveţi să scrii, de la cine deprinzi nu doar trucurile retorice, ci şi subtilităţile meseriei. Iar în materie de subtilităţi 
Florin Faifer e greu de egalat. Cum te prezinţi în faţa cititorului? Critica literară este un discurs amoros, accentuat subiectiv, care caută să seducă ori, aşa cum socotea Ibrăileanu, unul ştiinţific, care nu trebuie decât să etaleze argumente punctuale, într-o formă cât mai austeră? Eu unul am optat de la bun început pentru prima ipoteză. Tocmai de aceea, am şi găsit în cărţile lui Florin Faifer un perfect, deşi intangibil, ba chiar inhibant îndreptar (pătimaş) de charismă discursivă. Dar a te bloca asupra detaliului că autorul Semnelor lui Hermes scrie „bine” înseamnă a-i lua mai puţin decât îi dai, a-l lăuda cu ocaua mică. Sigur că scrie bine, chiar foarte bine, uneori chiar abuziv de bine. Dar nu o face ostentativ, textele sale nu sunt manieriste sau provocator ornamentale. Ele respectă un temperament cu suprafeţele sale luminoase şi cu adâncimile lui obscure. E şi tămâie, şi otravă în cărţile şi articolele lui Florin Faifer. E şi disponibilitate de admiraţie, şi empatie faţă de eşecurile unor scriitori naufragiaţi în uitare, dar şi maliţie justiţiară. Şi mai este ceva, deloc la îndemâna oricui: multă erudiţie, o autentică erudiţie. Acel „bine” care tot intră în discuţie, acea excelenţă stilistică acoperă sau, mai corect, face posibil un miez consistent.
După ce şi-a îndeplinit, decenii la rând, datoria salahorind, alături de alţi admirabili şi altruişti cercetători, pe şantierele unor dicţionare academice, Florin Faifer a revenit la vechiul şi constantul său amor: teatrul. Ultimele tomuri reprezintă, cum le numeşte chiar regizorul lor, „incursiuni” în istoria teatrului universal ori pe teritoriul, doar în aparenţă mai uşor de cucerit, al dramaturgiei naţionale sau pe cel, mai modest, dar nu lipsit de importanţă, al criticii dramatice româneşti. Sunt trei tomuri, ieşite din experienţa profesorală a istoricului literar convertit în dascăl (de un şarm discret-agresiv, nici nu are cum fi altfel), în care primează nu doar informaţia, ci şi jocul (întotdeauna cu substrat erotic, ne avertizează George Steiner, care dedică un frumos eseu temei) dintre magistru şi discipol. De aici, poate, şi ludicul, ironia, cozeria permanentă a acestor sinteze. De aici, cu siguranţă, şi structura lor explicativă, răbdătoare, rezumativă pe alocuri, de un didacticism plăcut, lipsit de morgă şi de cultul sfintelor stereotipii ale genului. Lui Florin Faifer nu îi vine bine academismul rigid, de aceea, tot ce scrie poartă marca personalităţii sale. El gândeşte, de fiecare dată, viu, trece totul printr-ul filtru personal. În cazul puţinor istorici literari e mai valabilă butada lui Buffon, privitoare la stilul care este omul.
O vreme, îl mai zăream pe Florin Faifer ocupând un loc din ultimul rând pe la susţineri de doctorat, pe la premiere. Era o şansă să nimeresc în vecinătatea lui şi să-i ascult comentariile caustice şi sclipitoare sau să primesc tot felul de bileţele care musteau de ironii bine ţintite, pe care să le raportez la figura sa de sfinx serios, absorbit în propria gravitate. De ceva timp însă, scriitorul pare a se fi retras din agora. Îi mai găsesc câte o rubrică şi o citesc pe loc, dar şi asta se întâmplă mai răruţ. E păcat; e unul dintre oamenii de la care am învăţat multe, pe care l-am preţuit şi-l preţuiesc, chiar dacă stângaci, de când aveam caş la gură. (E posibil să mai am…) De la Florin Faifer ar avea de învăţat orice june care se iluzionează că are ce face în domeniul acesta atât de pretenţios, care te răsplăteşte târziu şi cu parcimonie, care este istoria literară. Pentru noi, cei care mai suntem încă (socotiţi, din inerţie sau pe bună dreptate sau pur şi simplu din norocul chior că după noi nu s-au ivit şi alţii mai buni sau baremi mai harnici) tinerii critici literari ai Iaşului, Florin Faifer rămâne un reper.
Reproduc mai jos (unde altundeva?) exerciţiul de admiraţie pe care l-am compus când eram mai tânăr şi la trup curat, nu (neapărat) din lene, ci pentru că nu am de înlocuit nici o virgulă. Ceea ce înseamnă că am şi eu resursele mele de fidelitate. Mă străduiesc şi acum să devin un bun învăţăcel al lui Florin Faifer.
***
Pe Florin Faifer scriitorul l-am admirat cu destul timp înainte de a apuca să îi strâng mâna. Îi citisem cărţile şi descoperisem cu încântare pe criticul care scrie cel mai bine din branşă (nu sunt vorbe mari); când îşi pune în minte, autorul Semnelor lui Hermes e cel mai virtuoz dintre toţi combatanţii. Am încercat să fur meserie, dar, necizelat cum 
sunt, nu s-a lipit mare lucru de mine. Dar unele dintre cele mai rafinate condeie din Iaşi pe cărţile lui Florin Faifer şi-au făcut şcoala. Mă gândesc la Dragoş Cojocaru (un eseist savuros şi erudit) şi la Antonio Patraş, care a devenit, în ultima-i carte, mai ghiduş decât l-aş fi bănuit odată.
Pluta de naufragiu am citit-o cu rare delicii şi am recenzat-o complexat şi, de aceea, stângaci. Eram mai tinerel atunci şi aveam alte cutezanţe… (Nu râdeţi, la cei 30 de ani ai mei, 4-5 ani scăzuţi sunt ceva!). Cu cea mai recentă carte a sa, Filtru, a făcut naveta între birou şi noptieră luni de zile, tot îndemnându-mă să o hărţuiesc cumva… Dar nu ştiu de ce m-a inhibat. Mai ales că era acolo un text despre memoriile Ninei Casian, pe care jubilasem citindu-l când discretul auctore ni-l încredinţase, nu mai reţin pe ce ocolite căi, întru publicarea în paginile elegantisimelor Însemnări ieşene. I-am ales atunci, împreună cu Emil Iordache (fie iertat!), nişte ilustraţii potrivite, toate reproduceri ale unor nuduri.
Am găsit că acesta era textul său cel mai reuşit şi, când i-am aruncat, ceva mai târziu, obraznica impresie, a confirmat amuzat. Pot reproduce din memorie unele fraze de acolo şi chiar o fac: „Îl înşeală cu un randament nu-i fie de deochi pe mult prea înţeleptul partener de viaţă, dar îl păstrează, spasm de spasm, în inimă”. Nu-i aşa că aţi devenit curioşi? Căutaţi şi cetiţi! Ironia lui Florin Faifer, maliţioasă sau misogină cât să dea bine, nu e însă niciodată gratuită. Are el ce are (şi bine face!) cu acele damicele care, „păcătuind asiduu, ar dori să treacă drept «idealiste»”.
Dar gama pe care Florin Faifer se manifestă este mult mai largă. Alături de vechea echipă de la Institutul Philippide, el este unul dintre salahorii altruişti cărora le datorăm acel nedepăşit Dicţionar al literaturii române de la origini la 1900, dar şi mai recentele volume din DGLR. Numai un erudit poate gusta literatura unor autori care îşi cam merită (semi)anonimatul; în astă privinţă, Pluta de naufragiu m-a alfabetizat. Criticul este un melancolic şi un sentimental şi scrie opunându-se după puteri unui sentiment al zădărniciei; e un gest de dreptate cumva, recuperator oricum.
Florin Faifer este un prozator, căci scriitorii şi scriitoraşii care îi intră în atenţie devin obligatoriu personaje delectabile sau enervante.
În fine, de când l-am cunoscut, întâlnirile noastre au fost cumva ratate. Am avut impresia că a rămas mereu ceva de spus sau ceva nespus, dar asta e foarte bine. E un timid, eu aşijderea. El e, în plus, şi un discret. Unul care parcă încearcă să se ascundă după ramele groase ale ochelarilor, dar care nu îşi refuză un zâmbet pişicher. De câte ori îl văd, am impresia că sigur coace el ceva. Şi aşa şi este. Pentru că de citit îl citesc regulat, pe unde apuc: ba în Convorbiri literare, ba în Revista română, ba te mai miri pe unde. Pentru că, am impresia, îi place uneori să-şi ferească textele de revistele cu mare tiraj şi audienţă. Dacă ar ţine o rubrică săptămânală în vreun cotidian, aş sta la coadă ca să-l cumpăr.
Pentru mine Florin Faifer este un profesionist care îmbină erudiţia cu performanţa stilistică. Rara avis! Şi, în plus, e un om aparte, mereu misterios, cu tristeţile sale preţioase, dar şi cu un imbatabil simţ al umorului. Semn obligatoriu de aleasă inteligenţă, la urma urmelor.
