Dacă tot suntem pe cale să ne obişnuim să numim filmele „conţinut”, probabil că nu am mai pune la inimă fenomenul care a marcat sfârşitul anului trecut şi începutul noului an. Cifre fabuloase de câştiguri cinematografice au fost semnalate atât în box office‑ul mondial, cât şi în cel românesc. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu am început, după perioada interdicţiilor pandemice, să frecventez sălile de cinema şi să văd pe un ecran mare premierele. Nu spun ceva nou afirmând că filmele sunt anume făcute pentru a fi văzute astfel, în întuneric şi alături de alţi privitori, care probabil împărtăşesc reacţiile tale. Spectatori intrând cu pungi uriaşe de popcorn, pahare şi sticle de Coca Cola sau recipiente din plastic în care picanţii nachos se scaldă în sos au pus stăpânire pe sălile de cinema, foarte decişi să se distreze.
Ne aflăm în plină dictatură a divertismentului. Să‑i spunem fundamentalism al divertismentului? Mă ajută să înţeleg fenomenul lectura cărţii lui Mario Vargas Llosa, Civilizaţia spectacolului, pe care am început s‑o citesc. Zice nobelistul, descriind astfel lumea de azi: „Rădăcina fenomenului se află în cultură. Mai bine zis, în banalizarea prin ludic a culturii dominante, în care valoarea supremă este acum să te distrezi şi să te distrezi, lăsând deoparte orice altă formă de cunoaştere şi orice ideal. Oamenii răsfoiesc ziarul, se duc la cinematograf, deschid televizorul sau cumpără o carte ca să se simtă bine, în sensul cel mai simplu al cuvântului, nu ca să‑şi bată capul cu griji, probleme, îndoieli. Totul pentru a fi distras, pentru a uita de lucrurile serioase, neliniştitoare şi dificile şi a se abandona unei distracţii uşoare, agreabile, superficiale, vesele şi stupide, pur şi simplu.”
Desigur, într‑un fel e de înţeles de ce oamenii fug din faţa televizorului de acasă, unde se văd mereu imagini terifiante şi ni se explică de ce ar fi bine să ne obişnuim cu ideea că va fi război. E de înţeles şi că se duc la cinema pentru a socializa, împreună cu prietenii care râd la aceleaşi glume ca şi ei. Asta ar explica, de pildă, succesul unui film precum Teambuilding (regia Matei Dima, Cosmin Nedelcu, Alex Coteţ), care a făcut încasări de aproape 5 milioane de dolari în sălile de mall, înainte de a ajunge în distribuţia platformei de streaming Netflix, unde încă este vizionat de cei intrigaţi de disputa încă vie din jurul lui. Unii recunosc a se fi distrat copios la această satiră a vieţii corporatiste din România. Unii au văzut în film, dincolo de stereotipurile din descrierea caracterelor şi a diferenţelor regionale (arată şi vorbesc exact ca în bancuri „sudiştii”, ardelenii şi moldovenii), o critică a capitalismului, pur şi simplu. Unii dintre cei care au intervenit în dispută au subliniat importanţa apariţiei unui astfel de film pentru a echilibra bugetul cinematografiei noastre, a cărei legislaţie prevede taxarea unui procent din bilet, banii mergând la bugetul C.N.C., care ar putea finanţa filmele de festival.
Aceleaşi argumente lucide au recunoscut şi legitimitatea unor alte lungmetraje, cu rezultate de box-office spectaculoase, precum Romina VTM, destinat mai ales iubitorilor de manele, cu încasări de aproape 2 milioane de dolari. Dacă ne uităm şi pe lista recordurilor de încasări din sălile noastre de cinema, putem observa că Teambuilding plus Romina au câştigat, împreună, în sălile noastre, cât Avatar. Calea apei, partea a doua a francizei iniţiată de James Cameron, care a înregistrat deja, worldwide, peste 2,2 miliarde de dolari.
Unii s‑au indignat observând nivelul scăzut al umorului din comediile noastre recente, alţii, ca Stere Gulea, au nuanţat inteligent opinia lor. Într‑un interviu acordat Ramonei Ursu pentru Sun Media, regizorul ecranizărilor după Moromeţii (a doua, lansată în 2018, înregistrând 200.000 de spectatori, o cifră impresionantă la nivelul acelui an) a spus despre Teambuiling că „nu e un film, ci un gen de entertainment la care te duci să mănânci popcorn şi să râzi la «kind reminder»”, precizând că nu blamează aceste producţii.
Au apărut şi comediile cu pretenţii ceva mai mari, care nu au stângăcia folosirii instrumentarului cinematografic din cele două deja citate şi, în plus, beneficiază de creaţii actoriceşti remarcabile. Este, de pildă, cazul Taximetriştilor (box‑office de 550.000 de dolari), adaptare a spectacolului de teatru de succes semnat de acelaşi regizor, Bogdan Theodor Olteanu. Interpretările unor Rolando Matsangos, Alexandru Ion, Maria Popistaşu au fost unanim apreciate. Seria comediilor de succes a continuat cu Ramon, regizat de faimosul Jesús del Cerro şi avându-l drept star pe interpretul principal, Pavel Bartoş, care prelungeşte în povestea cinematografică prestaţiile sale din emisiunile de la Pro TV. Păţaniile provincialului naiv la Bucureşti reciclează, în general, scheme ale comediilor de situaţie şi culminează cu un happy-end scădat în sentimentalism, actorul‑vedetă evidenţiind, în interviuri, şi că filmul lui nu conţine înjurături (ceea ce li s‑a reproşat celorlalte).
Tot un naiv este şi eroul comediei Mirciulică, semnată de interpretul principal, Mircea Bravo, dar un naiv care demască reţeaua corupţiei dintr‑un mic oraş ardelenesc. Este un alt succes de încasări (1,6 milioane de dolari) care, după trecerea prin sălile de cinema, a ajuns în distribuţia Netflix. La fel s‑a întâmplat cu Nunţi, botezuri, înmormântări de Alexandru Lustig, alt regizor de teatru care s‑a pus în slujba divertismentului cinematografic. El mizează mai mult decât alte comedii pe calitatea prestaţiilor actoriceşti, distribuţia incluzând nume precum Şerban Pavlu, Anca Sigartău, Gheorghe Ifrim.
Suntem anunţaţi că urmează şi alte asemenea producţii româneşti, menite să insufle optimism într‑un public destul de aproape de depresie, din motive pe care nu mai are rost să le mai amintesc. Ceea ce ar trebui observat – şi amintit nostalgicilor după comediile făcute înainte de 1990 –, este că originea acestor filme este comună cu a celor „vechi”: succesul TV al unor actori, pe care publicul e foarte curios să‑i vadă şi pe marele ecran. Deşi mulţi critică azi umorul discutabil al seriei cu Brigada Diverse (regia Mircea Drăgan), văzută de peste 10 milioane de spectatori la vremea lansării şi de mulţi telespectatori în anii 1990, mulţi se recunosc impresionaţi de interpretarea unor Toma Caragiu, Dem Rădulescu, Sebastian Papaiani, Stela Popescu.
Slăbiciunea publicului pentru anumiţi actori motivează, în principal, interesul faţă de comedia românească, ceea ce ar putea genera şi alte producţii, sperăm mai bine scrise şi regizate. Desigur,
când vine vorba despre cinematograful destinat marelui public, ar trebui să ţinem cont şi de părerea unor specialişti care au reflectat îndelung asupra acestui tip de „conţinut”. Aş încheia cu un citat din apreciaţii filmologi francezi Gilles Lipovetsky şi Jean Serroy, care, în volumul lor „Ecranul global” (apărut la „Polirom” în 2008), explicau: „Cinematograful se însoţeşte într‑adevăr de o retorică a simplităţii, aptă să solicite un minimum de efort posibil din partea celui considerat destinatar al său. Obiectivul nu este elevaţia spirituală a omului, ci un consum mereu reînnoit de produse, promiţând o satisfacere imediată şi nepretinzând nicio formaţie, niciun reper cultural specific şi savant. Arta‑cinematograf este mai întâi şi mai înainte de toate o artă a consumului de masă. Nu are nici o altă ambiţie decât aceea de a servi drept divertisment, de a furniza plăcere, de a permite o evadare din cotidian facilă şi accesibilă tuturor, spre deosebire de operele avangardiste, ermetice şi deranjante, destinate să revoluţioneze lumea veche, să ducă la apariţia «omului nou».Ceea ce trebuie oferit sunt noutăţi produse sistematic astfel încât să fie cât mai accesibile posibil şi spre divertismentul unui cât mai mare număr de consumatori. În asta constă modernitatea ireductibilă a cinematografului.” Iată o apreciere care ne face să acceptăm, fără sentimente de vinovăţie, efectul evazionist al filmului.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
