Despre triumful marxismului în Europa de Est şi cucerirea României de comunism au apărut tone de cărţi, dar nu ştim nimic despre natura umană care a prilejuit, favorizat, cultivat şi tânjeşte încă după învârtiţii istoriei, care au reuşit, prin ideologia comunistă, să trăiască pe spezele unui popor naiv şi manipulabil din cauza ignoranţei.
Unde s‑a aflat uriaşul rezervor istoric care a hrănit regimul comunist? Care au fost faliile pe care istoria milenară a acestei părţi de lume nu a reuşit să le armonizeze cu relieful apropiat? Începutul comunismului se află ascuns în devălmăşia valahă medievală şi în continuitatea foarte dârză a constrângerilor absurde, până târziu în timpurile moderne.
În timp ce ţăranul occidental fie se profesionaliza într‑o meserie preurbană, fie îşi încropea o fermă prin asociere sau unic proprietar, ţăranul valah, la mijlocul secolului al XIX‑lea, se îngropa de viu la un metru în pământ şi respira printr‑un beţigaş cu măduva scoasă, în plină iarnă. Motivul? Nu avea cu ce plăti capitaţia, iar taxidarii îl puteau aresta, înrobi, întemniţa etc. Erau măsuri represive.
Două lumi, două moduri de a trăi. Într‑un fel îşi trăia fizionomia partidul comunist italian sau francez în anii ’50, şi cu totul alta era atitudinea umană a partidului comunist român în aceeaşi perioadă. Faliile care au despărţit cele două comportamente s‑au coagulat în Evul Mediu şi s‑au conturat treptat, cu trecerea secolelor.
Subteranul valah şi‑a trăit existenţa milenară în bordeie îngropate în pământ şi de acolo a sărit sprinten să sprijine noul regim, aşteptat de atâta amar de vreme. Aceste două falii au fost sesizate şi descrise de boierul Dinicu Golescu. Pe de o parte, exista falia culturală şi comportamentală dintre spaţiul moldo‑valah, primitiv, sărac şi Europa civilizaţiei, a ordinii, preocupată de bunăstarea şi demnitatea cetăţeanului, iar pe de altă parte, o falie interioară, tipică unei societăţi dizarmonice, lipsită de consistenţă, aceea dintre clasa politică şi populaţie. În spaţiul românesc, cele două lumi s‑au pândit în istorie una pe alta, pentru a se devora într‑o confruntare finală. Puterea a fost atât de indolentă, încât nu a marcat printre preocupările ei seculare problema exilului social, destinul celor marginalizaţi şi obligaţi să respire la periferia istoriei. Cei exilaţi din istorie au punctat la vremea potrivită saltul prilejuit de circumstanţe bizare, neaşteptate, hrănite de o ideologie utopică, dar „vândută” frumos, promiţător. Însă, după cum vom vedea, utopia avea deja ierarhii, aspiraţii, idealuri, toate dospite secular.
Spaţiul românesc a cunoscut cu anticipare o realitate socială asemănătoare comunismului, care doar a inversat rolurile: „Secole de‑a rândul obiceiul pământului a fost invocat împotriva legii, iar legea împotriva obiceiului pământului, pentru ca arbitrariul domnesc şi corupţia dregătorilor să desăvârşească haosul.”[1]
În acea perioadă, numită generic „fanariotă”, dar nu foarte diferită de secolele anterioare, pentru cei mulţi şi fără privilegii s‑au întâmplat metamorfoze afective, care au subminat românilor „încrederea în lege, ordine şi decenţă. Ţăranii au fost transformaţi în sclavi mizeri. Niciun român nu putea spera să supravieţuiască decât dacă era dispus să se târască la picioarele boierului care, la rândul său, se târa în faţa domnitorului, acesta se târa literalmente în genunchi şi coate în faţa funcţionarilor turci, ce făceau acelaşi lucru în faţa superiorilor de la Constantinopol, iar aceştia, la rândul lor, puteau fi trimişi la eşafod din cauza toanelor unui padişah capricios. Această perioadă a deposedat marea masă a populaţiei de orice sentiment al onoarei şi independenţei. A făcut ca foamea, mizeria, nedreptatea şi abuzurile să fie starea normală a existenţei umane, astfel încât românul obişnuit, fie el ţăran sau boier, îşi vedea de afacerile lui ca un câine care a fost bătut atât de des, încât nu îndrăznea să dea din coadă fără permisiune…”[2]
Deşi acest pasaj descrie realităţi ale secolului al XVIII‑lea, ele sunt foarte familiare perioadei 1948‑1989, când ierarhia servituţilor medievale a renăscut din obişnuinţa de a trăi a celor mulţi. Totul s‑a petrecut asemenea unei invazii de jos în sus „a invidioşilor şi a răilor puşi să pedepsească pe cei – spre nefericirea lor – înzestraţi de natură cu vinovăţia inteligenţei şi vinovăţia culturii”[3].
Comunismul a readus, după o uitare de 100 de ani, realităţile secolului al XVIII‑lea, coborând întreaga ţară la nivelul locuitorilor simpli, cu aşteptări în imediat. Petre Pandrea, după cercetări personale, a afirmat, pe bună dreptate, că, „în ţările independente, stilul de viaţă se formează cam în modul următor: clasa dominantă hotărăşte modalitatea, gustul şi felul de viaţă. În semi‑colonii, stilul de viaţă se impune de jos în sus. Iarba grasă – pirul – acoperă palatele de marmură ca în India. Stilul de viaţă este dictat din afară, dar pentru menţinere intervin – hotărâtor – straturile populare”[4].
România modernă a fost creată de omul complex, iar prin comunism, societatea a fost coborâtă la nivelul omului simplu care‑şi trăieşte viaţa liniar, potrivit sloganului post‑decembrist „noi muncim, nu gândim!”. Omul care nu‑şi pune probleme, căruia îi este bine oricum, reprezintă de fapt tipologia umană care a hrănit proiectul „omului nou”, reificat şi reformatat ideologic, pentru a nu putea trăi fără indicaţiile preţioase ale liderului.
Comunismul a sălăşluit ascuns şi în „obiceiul” românilor de a munci, lucru care‑l mira într‑atât pe Grigore Peucescu la 1870, încât acesta a consemnat această „irealitate imediată”: „nu s‑o băga un ţăran slugă, să‑i dai marea cu sarea şi Oltul cu totul! Se bagă logofăt, ca să umble cu biciul pe umeri şi să poruncească la ceilalţi; iar argat, numai când nu are ce să mănânce.”[5]
Puterea de după 1947 a avut, la rândul ei, amprenta omului simplu ajuns în fruntea bucatelor şi a haremului, devenind chiar un substituent al lui Dumnezeu, după cum afirma I.D. Sîrbu în anii 1980: „Mă vedeţi pe mine rugându‑mă unui Dumnezeu mic şi slab ca să mă apere de un Popescu mare şi tare?!” Nu‑i de mirare că „funcţionarul politic a înlocuit la noi pe latifundiarul care‑şi păpa moşiile ca pe o porţie de măsline”[6].
În vara anului 1944 erau în jur de 400 de comunişti în România, după estimările ministrului liberal de atunci, Gheorghe Tătărăscu, amintit de fiica acestuia, Sanda Tătărăscu‑Negroponte; aşadar, un număr atât de mic, încât nici măcar un sindicat nu puteai să înfiinţezi. Acest vârf de lance şi‑a aliat subteranele sociale, cărora le‑au dat un sens în istorie. Pentru prima oară. Cursul istoriei este de‑terminat de maniera în care un regim politic reuşeşte să manipuleze gândirea oamenilor. În acest caz, platforma politică are o importanţă secundară: prioritară este operaţia de seducţie. Comuniştii au înţeles forţa pe care o poate avea subteranul social activat istoric. Au demonstrat acest lucru prin revoluţia bolşevică din Rusia. Iar mojicul primitiv de pe platourile ruseşti nu era foarte diferit ca structură sufletească şi rol istoric de aceia ce compuneau şi mai compun şi azi România profundă, afectiv înrădăcinată în Evul Mediu. Cele mai serioase avertizări în istorie pornesc din subteranul social. Oricând, printr‑o bizară inversare de roluri, din subteranul acesta fecund, tranzitează diurnul un neînţeles, un marginal, care devine stăpân absolut.
La începutul anilor ’40, săracii Bucureştiului şi ai târgurilor româneşti numărau sute de mii de suflete, cea mai mare parte a lor dispărând noaptea în spaţii care nu au fost cartografiate vreodată. O mare parte trăiau la periferiile mahalalelor, din ce dădea Dumnezeu. Marginalizaţi de semenii lor şi forţaţi să trăiască într‑o lume pe care şi‑o doreau schimbată, majoritatea acestor suferinzi sociali va căuta răzbunare în timpul regimului puterii populare. Această sărăcime socială mai înseamnă, pe lângă puţinătate culturală, şi neputinţă cotidiană. Pe sprijinul lor a contat noul regim popular când a promovat „originea sănătoasă”, iar refuzaţii seculari au devastat sistematic, manipulaţi cu uşurinţă, vechea societate românească construită cu greu timp de două sute de ani, în osmoză cu Occidentul. Venise timpul vulgului, care a colonizat şi ruralizat cotidianul urban al României; „omul nou” a implantat un peisaj uman radical diferit, descris de Constantin Olariu în memoriile sale: „aceştia aduseseră cu ei şi mentalitatea de la ţară, începuseră a sădi în faţa blocurilor cartofi, ceapă, morcovi, pătrunjel, mărar, ardei şi scoteau la intrările blocurilor preşurile din bucătării şi scăunelele, pentru a căsca gura, seara, la trecători. Vara, bărbaţii beau la bodegi, goi până la brâu, ţigăneşte, ori tolăniţi în puţina iarbă de lângă pereţii caselor, încăierările şi înjurăturile deveniseră curente pretutindeni, legea pumnului şi a cuţitului se împământenea, luînd locul comportamentului civilizat. Ne întoarcem spre preistorie, iar Capitala suferea cel mai grav. Duminicile şi în zilele de sărbătoare te şoca un fenomen: puţina lume bună ce mai rămăsese ieşea să se plimbe la Şosea, la aer curat, în vreme ce mahalalele şi periferiile năvăleau în centru – pe bulevard, pe Calea Victoriei până la Palat, spre Piaţa Unirii ‑, infestând cu duhori aerul sălilor de cinematograf şi umplând de scuipaţi şi râgâieli bodegile, cârciumile, trotuarele din inima Capitalei şi aleile din Cişmigiu. O lentă transformare în rău, care în curând avea să îndepărteze Bucureştii de atmosfera şi aspectul capitalelor civilizate din Europa”.[7]
Comunismul românesc a profitat de o particularitate socială interbelică: lipsa de eficienţă a programelor instituţionale privind asanarea socială, igienizarea şi culturalizarea întregului angrenaj al nocturnului social. Prăbuşirea în istorie a unei societăţi, în particular, şi a unui popor, în general, este cauzată, pe de o parte, de ignorarea voită şi agresivă faţă de periferiile sociale, de la săraci la infirmi, iar pe de altă parte, de indiferenţa legată de creşterea demografică a pauperizării sociale, care este factor colonizator al subteranului social. Rezultatul va fi un nou cataclism social, a cărui forţă poate mătura fără oprelişti regimuri politice, sisteme sociale aparent armonios articulate, dar şi valori culturale construite cu greu.
Astăzi, sărăcia progresivă care se extinde în multe straturi sociale contemporane se manifestă şi prin demoralizare faţă de propriul viitor, dar şi scepticismul faţă de rezolvarea unei probleme fără şpagă sau pile. Multitudinea problemelor sociale urcă în progresie geometrică pe scala indiferenţei oficiale, iar aceste realităţi au o vechime remarcabilă.
Constantele istorice sunt adesea ignorate deoarece accesoriile cotidiene şi instrumentele de tortură sunt diferite de la o epocă la alta, însă fenomenele sunt practic identice. De pildă, naţionalizarea se presupune a fi o particularitate comunistă, fără precedent istoric, ceea ce este un fals.
Sute de ani, hainia domnească pentru o tabără sau alta, o familie nobilă sau o comunitate aparent opozantă sau diferită aşteptărilor celui puternic, a însemnat pierderea totală a bunurilor, a siguranţei personale, finalizată uneori cu execuţia capitală. Sute de ani „dreptatea a fost întotdeauna a domnului, fiind identică cu voia celui mai mare”.[8]
Românii au văzut în cursul istoriei lor, cu fiecare generaţie chiar, astfel de peisaje cotidiene, din care cei mai mulţi nu făceau parte şi se uitau pasiv, ca simpli spectatori. Astfel că o „hainie” în plus sau în minus nu are relevanţă la scară istorică, pentru cei mai mulţi dintre spectatori. Cu atât mai mult cu cât poporului spectator i s‑a dat impresia că poate deveni posesorul unor bunuri ca urmare a unei mari „îndreptări istorice”![9] A deveni proprietar, îmbogăţit, din nimica toată, fără muncă şi cu uşurinţa miracolului, a însemnat pentru gloată minunea istorică împlinită. Mulţi au primit locuinţă pe de‑a gata în casele naţionalizate sau noile cartiere dormitor, însă doar dacă aveau „origine sănătoasă”. Această „origine sănătoasă” a creat şi alimentat imaginea unui privilegiu fără precedent istoric pentru cei mulţi, şi de aceea nostalgia de azi este atât de prezentă.
Regimul popular, „urându‑i pe oamenii de cultură, voiau să coboare întreg poporul la nivelul lor, spre a nu se mai simţi în inferioritate”, lucru care le‑a reuşit pe deplin dacă urmărim pasajele vieţii sociale contemporane. Puterea nu preferă omul complex. Spre deosebire de regimurile comuniste din Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, unde au existat partide socialiste puternice şi mişcări comuniste intelectualizante, forjând într‑o populaţie majoritară mult alfabetizată şi educată în spirit civic, în România nu a existat decât o slabă mişcare socialistă. De aceea românul cultivat a fost eliminat sistematic cu ajutorul necondiţionat, naiv şi ignorant al gloatei, iluzionată cu eliberarea dintr‑o istorie marginală.
Triumful marxismului în Europa de Est a avut nuanţe şi etape diferite de la un popor la altul, în funcţie de nivelul acestuia de cultură, precedente istorice în mişcarea socialistă şi modalităţile de rezistenţă la compromisuri, rolul bisericii fiind primordial în acest ultim tip de educare populară.
În panoplia cărţilor despre a doua parte a secolului XX avem câteva noi mărturii editoriale publicate de Corint şi Hmanitas, pentru o lectură a pragului dintre ani. Un prag al incertitudinilor, cu fiecare an trecut după 1945, aşa cum simţim şi astăzi, în miljocul unui alt război al cărui îngheţ se apropie tot mai mult. Despre primii ani de comunism începem cu „o mărturie occidentală din anii 1946‑1947” oferită de Robert Bishop şi E.S. Crayfiled, şi anume Mosova înhaţă România. Această carte poate fi lecturată în oglindă cu volumul semnat Gheorghe Onişoru, Stalin şi poporul rus… democraţie şi dictatură în România contemporană. Premisele instaurării comunismului. Ambele volume apărute la Editura Corint.
Cât despre primele decenii de regim comunist, prezentăm două studii de caz biografice semnate Doina Jela, Această dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asasinat, la Editura Corint, şi Monica Pillat, Bunicul meu fără mormânt. Gheorghe Ene Filipescu, publicată la Editura Humanitas.
Această panoplie recentă a cărţilor despre comunism se încheie cu o perspectivă venită din exterior, oferită de Nicolette Franck, „o jurnalistă a războiului rece”, şi ale cărei mărturisiri le regăsim în volumul Nimfa, îngrijit de Diana Mandache, la Editura Corint. Acest din urmă volum oferă o perspectivă jurnalistică pentru întreaga perioadă comunistă din România, din faza eroică a anilor 1950 până la finalul înfriguraţilor ani 1980.
■ Scriitor, istoric, publicist şi editor
Note:
[1] Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Universul Enciclopedic, 1997, Bucureşti, p. 240.
[2] Nicolas M. Nagy‑Talavera, Fascismul în Ungaria şi România, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996, p. 16.
[3] Dr. Şerban Milcoveanu, Pactul cu diavolul, Bucureşti, 2005, p. 85.
[4] Petre Pandrea, Helvetizarea României, Editura Vremea, Bucureşti, 2006, p. 56.
[5] Grigore C. Peucescu, Îmbunătăţirea stării ţăranilor, a II‑a conferinţă la Ateneu, Tipo‑litografia Dor. P. Cucu, Bucureşti, 1888, p. 30.
[6] Petre Pandrea, op.cit., p. 71.
[7] Constantin Olariu, Bucureştiul monden. Radiografia unei prăbuşiri (1940‑1970), Editura Paralela 45, Bucureşti, 2006, pp. 229‑230.
[8] Daniel Barbu, Etica ortodoxă şi «spiritul» românesc, apud «Firea românilor», Editura Nemira, Bucureşti, 2000, p. 56.
[9] „(…) naţionalizarea s-a făcut bine şi repede, până la prânz era gata în toată ţara… ministerele plăteau la timp şi muncitorimea a fost aşa zicând mulţumită, nu mai trăgea la jug pentru patroni, acum era ea stăpână pe toate.” (Radu Tudoran, Sub zero grade, Editura Arta Grafică, f.a., Bucureşti, p. 294).
Adrian Majuru
