Publicarea Caietelor negre (sub titlul Reflecţii) s-a constituit în încă un prilej (al câtelea?) pentru judecarea lui Heidegger. Caietele (despre care se vorbeşte încă din anii 1930, când Heidegger abia începuse să-şi noteze gândurile) s-au lăsat aşteptate până în 2014 (exasperând cu siguranţă mulţi inchizitori care aveau sentinţele gata scrise, din care unii probabil au pierit fără satisfacţia de a le putea face publice) din cauza dorinţei exprese a filosofului că acestea să apară în ultima parte a operelor complete. De la ultima judecată, „tribunalele” sau acuzatorii pe cont propriu şi-au diversificat instrumentele de lucru: dispun de noi cadre legale, au crescut în număr, s-au întărit ideologic (îndeosebi prin marxizare), dispun de trusturi de presă ideologizate, au la activ reuşite deloc neglijabile, care le dau curaj (spre exemplu, în Germania, Goethe este considerat un precursor al naţional-socialismului!). În judecata cea mai recentă, au abordat tema susţinerii naţional-socialismului publicaţii pe care filosoful le-ar încadra fără ezitare în valul de pustiire fabricantă (Reflecţii XII). S-au lansat titluri de o banalitate absolută, comic shakespeariene, sforăitoare, de genul The King is dead. O dezbatere în jurul Caietelor nu a survenit cu adevărat, părând că cei care ar fi vrut să fie, într-un fel sau altul, mai nuanţaţi, s-au temut de forţa copleşitoare a celor care erau împotriva filosofului.
Cei care încearcă să scoată la lumină drama din Caietele negre nu-şi dau seama nici un moment că, de fapt, drama sunt chiar ei. Insistenţa pe acele pasaje care au conţinut condamnabil a fost însoţită, implicit, şi de sugestia potrivit căreia Caietele nu au nici un alt conţinut demn de atenţie (neadevăr de care erau conştienţi), că ceea ce este discutabil sau condamnabil în cuprinsul lor reprezintă conţinutul lor în întregime. Aceste elemente de senzaţie au ocultat fragmentele de valoare ale Caietelor, în multe din paginile lor un diagnostic drastic al modernităţii, nu ca o contestare a acesteia, ci ca îndreptar necesar (pentru corectare sau depăşire), ce îşi află acum, parcă, o actualitate mai acută decât niciodată. Caietele vin cu contribuţii importante şi, pe alocuri, cu totul noi în ansamblul gândirii heideggeriene, extrem de relevante tocmai pentru epoca care vrea să-l judece pe Heidegger. În fine, spune multe despre aceşti judecători de profesie (în termenii lui Heidegger, cei care nu mai caută adevărul, ci doar validitatea) faptul că au lăsat intenţionat să treacă neobservate pagini excepţionale de critică a modernităţii, pagini neliniştitoare, ce ne îndeamnă la cea mai serioasă reflecţie. Aici cred că este punctul central al Caietelor.
În Caiete, critica modernităţii se face prin conceptele de distrugere (Zerstörung) şi de pustiire (Verwüstung): „Distrugerea este semnul prevestitor al unui început ascuns; pustiirea este ecoul
unui sfârşit deja decis.” (Reflecţii XII). Primul lucru pustiit este gândirea. Heidegger reia subiectul tehnicii: modul privilegiat, aproape unic, de percepere a realităţii a devenit tehnic (Alexandru Dragomir, student al lui Heidegger, spune că tehnica a devenit o dublare a naturii, deci loc privilegiat de desfăşurare a fiinţării). Suntem aproape permanent (în sensul existenţei zilnice) conectaţi la ceea-ce-este-la-îndemână. Omul modern se percepe strict ca subiectum, un „calculator” obsedat de cunoaşterea utilă/ funcţională a realităţii/ naturii. Ştiinţa modernă a naturii, care a debutat în modernitate ca o formă de utilizare a raţiunii, nu mai este însă o cunoaştere respectuoasă faţă de natură, centrată pe însăşi ideea de cunoaştere, pe acumularea de cunoaştere, ci este o cunoaştere funcţională, exploatanta, „calculatoare”, centrată pe ideea utilităţii ei pentru de un progres care a devorat realitatea naturii. Omul este obsedat de dominarea lumii prin tehnică; acest efort pare că se mişcă acum singur, de la sine, namaiputând fi oprit. Dar, de la un instrument de dominare a naturii, tehnica a ajuns să domine omul. Supunerea voluntară faţă de tehnică goleşte astfel gândirea, ne avertizează Heidegger, creând un „mare vid” (Reflecţii IV). Omul este prins într-un mecanism tehnic în care nu este conştient că a rămas fără autonomie. Fetişizarea progresului (văzut că „nesfârşit” încă din Iluminism) se bazează în principal pe exploatarea naturii, „din ce în ce mai ingenioasă şi mai arbitrară” (Reflecţii IV). Respectul pentru natură a sucombat în faţa cunoaşteri funcţionale. Natura, care era înscrisă în ordinea fiinţării, un loc de desfăşurare a fiinţării, un obiect al contemplaţiei, a ajuns mutilată în căutarea progresului. Tehnologizarea desemnifică lucruri, creând goluri. În supunerea realităţii de către subiect omul dispare. Structura modernităţii este una tehnică, nonspirituală. Tehnologia, devenită „centru al fiinţării”, a imprimat omului o obsesie pentru tehnicitate, exactitudine, măsurare, eliminând posibilitatea unei existenţe cu semnificaţie, a unei gândiri critice a existenţei. Tehnicitatea a permis „fabricaţia dezlănţuită a fiinţării” (Reflecţii XII).
Se pustieşte apoi limba. „Ceea ce durează, ctitoresc poeţii” este un citat din Hölderlin deseori invocat de Heidegger, citat cu care pune în evidenţă relaţia privilegiată dintre fiinţă şi limbă, pe care îl considera casa fiinţei. Limba dispune şi condiţionează posibilităţile de experienţă ale fiinţei; cu cât limba este mai săracă, cu atât experienţa fiinţei este mai săracă. În Caiete, Heidegger reia această temă, constatând că pustiirea limbii se desfăşoară cu consecvenţa lucrului malign (Reflecţii IV). Umanitatea a ieşit în secolul XX, în special după apariţia televiziunii, din epoca milenară şi productivă a logosului, neglijat acum în favoarea imaginilor. Limba a ajuns astfel tot mai puţină, tot mai săracă, tot mai coruptă. Originalitatea şi veridicitatea fiinţei stau în relaţia cu cuvântul. Temeiurile esenţiale sunt distruse de pustiirea limbii (Reflecţii IV). În modernitate, limbile s-au îmbogăţit în dicţionarul lor tehnic, s-au tehnicizat, au ajuns să semnifice acţiuni elementare şi au sărăcit în cuvinte bogate în semnificaţii, s-au simplificat până la nivelul unor simple coduri de comunicare a unor semnificaţii elementare.
În fine, dar mai ales, Heidegger avertizează asupra pustiirii fiinţei. Fiinţarea, în termeni de autenticitate, înseamnă legarea intimă a fiinţării de fiinţa fiecăruia. În era mecanicităţii, a dominaţiei a ceea-ce-este-la-îndemână, a fabricaţiei în serie, fiinţarea se standardizează şi devine complet străină fiinţei noastre. Devenim, în viaţa reală, un fenomen al altceva decât al propriei noastre fiinţe. Expresivitatea şi originalitatea proprii se pierd, astfel că, la o analiză şi sumară, am fi şocaţi cât de mult fiinţările noastre seamănă unele cu altele, fiind închise către propriile fiinţe şi identice cu celelalte fiinţări. Orizontul autenticităţii este, din acest motiv, la apus. Meditaţia sinelui şi meditaţia asupra propriului sine au dispărut. Mass-media distruge creşterea interioară a sinelui unic. Fiinţa este expediată în contabilizare. Dar nu doar fiinţa se pustieşte, se pustiesc şi posibilităţile ei (Reflecţii 12).
În epoca în care „pustiirea spiritului este luată drept spiritul însuşi” (Reflecţii XIV), impactul Caiatelor negre este, mai ales, unul neliniştitor. Începând de la Iluminism, cu steagul şi obsesia progresului în faţă, omul a sacrificat tot ceea ce acumulase în mii de ani de evoluţie spirituală, iar asta îl face pe Heidegger să afirme, conservator (reacţionar ar spune unii), că „omul occidental a ajuns într-o stare în care i se interzice refugiul în toate conceptele familiare precum patrie, cultură, popor, însă şi stat şi biserică, dar şi societate şi comunitate, deoarece ele însele au fost reduse la simple pretexte şi abandonate în favoarea îndrăgitului progres.” (Reflecţii XII).
Textele citate provin din volumul Martin Heidegger. Adevărul despre Caietele Negre, Friedrich Wilhelm von Hermann, Francesco Alfieri, Raţio et Revelaţio, 2021
■ Prozator, eseist
Mirel Taloş
