„Morţii nu sunt absenţi, ci invizibili.”
(V. Hugo)
Cu ceva vreme în urmă, Cornel Ungureanu publica, la Junimea, o carte despre D.R. Popescu şi întrebările care rămân, interogând epoca şi încercând să afle dacă, odată cu „schimbarea vremurilor”, intrând în „lumea maimuţelor”, mai există literatură. Dar nu asupra acestui volum (90 p.) vom zăbovi, mai ales că el preia vreo trei capitole dintr‑o carte mai veche a criticului timişorean, apărută la Craiova (Zilele şi nopţile săptămânii, 2011), care se voia „o introducere în opera lui D.R. Popescu”. Cum, după ’89, D.R. Popescu, în pofida avalanşei editoriale, a fost neglijat, aducem în atenţie câteva titluri, mai deloc comentate, deşi ar fi meritat o altă recepţie (fără a se înscrie în proza „de vârf” a celui „uitat”, recent plecat).
Aproape necunoscut, romanul Săptămâna de miere (1999) s‑a ivit, aflăm, după „o îndelungată cercetare”. Prozatorul, iniţial, gândise o trilogie, alăturând romanului în cauză alte două cărţi, Delta şi Oglinda; şi acest proiect a fost părăsit, rămânând doar tentativa de a lumina („niţeluş”, zice şăgalnic autorul) lovitura, pusă la cale de „o mână de evrei”, la banca din Giuleşti (28 iulie 1959), atacând „maşina cu bani”. Evident, nu e vorba de o supervizare, juridică sau politică, a cazului, ci de o falsă reconstituire, „cu mijloacele blajine ale condeiului”. Adică, absorbind în magma textului, dincolo de „ancorarea” în epocă, mărturii disparate, în conflict, sub semnul supoziţiei, încâlcind firele epice într‑un atractiv „spectacol de vorbe”.
Suntem în anii în care nebunia de după război „prindea viaţă”, surpând temeliile lumii vechi. Istoria, cugetă un personaj, trebuie distrusă; ea înseamnă „o continuă visare”. Leon, un evreu „de nădejde”, pricepe că marxiştii, ca şi iacobinii, vor fericirea cu forţa. Opera socialismului ar fi o lume în sărbătoare, chiar dacă Tase, protagonistul‑pivot, o înţelege ca o societate fără suflet, plină de lozinci. Cum Marx oferise un text absolut, stabilind „nişte legi”, ideologia pare „un paradis al cauzei comune”, deşi Lică (Alexandru Ioanid, cumnatul lui Drăghici, implicat în afaceri cu case) conştientizează prăpastia dintre ideal şi realitate. Aventurierul Tase, scos din învăţământ, un „sufleţel oniric” şi „hoţ de femei”, ar vrea să‑şi izbăvească „poporul”, ajutându‑l cu bani. Or, copoiul de rasă Cazimir Ionete, tălmăcitor / colecţionar de vise, ins fără vârstă, un arhetip sau o ficţiune, pătrunde în visele lui Tase şi denunţă abandonul: Tase, fluturele rătăcitor, „marţafoiul gagicar”, vrea să‑şi cheltuiască beţia de viaţă, uitând de ideile pentru care a luptat. Nebunia în care intrase „ca într‑o poveste” (jaful) îl va teroriza; bucureşteanul Tase, „nu evreu sau român” (cum se prezenta), nu mai crede nici măcar în sine. Deşi planul croit păruse perfect, povestea „năroadă” a atacului banditesc îi întreţine spaima, o „teroare friguroasă”; curajul sălbatic (iniţial), apoi paşii rătăciţi, vânat de oamenii lui Drăghici îl aruncă în plasa coşmarului, în gura puştilor, „trăind” visul execuţiei. Dacă duşmanii au fost puşi „cu botul pe labe”, cei din banda teroristă află că tovarăşii de luptă şi de idealuri sunt mai periculoşi. Soldaţi devotaţi, evreii roşii „uită cine‑au fost ieri”, se dezic de legătura cu Partidul, vor să o şteargă în Izrael. Ceea ce intenţiona şi enigmaticul Tase, apelând la sprijinul petrecăreţului Gogu, alt personaj important al epocii. O epocă suspicioasă, pe care însuşi Gogu‑Torquemada o califică drept „curvăsărie ideologică”, promovând răul ca formă a
inteligenţei.
Roman cu cheie, negreşit, şarjat, Săptămâna de miere poate fi citit cu certe delicii detectivistice. Dacă în Tase zace o enigmă (cum crede Gogu), presimţirea „glonţului în aer” anunţă primejdia morţii. Se filmează reconstituirea evenimentelor şi Gogu Damian Cucu‑activistenco, un legionar pe dos, acum (zice Tase) ar vrea să afle visul Leonorei‑fluturăreasa, ţintuită în scaunul cu rotile, fosta soţie a lui Tase, vorbind despre o iubire moartă. Intră în scenă şi regizoarea Marta, apare Clorofila (cea cu haz), Geta îşi joacă viitorul poetic, toate în suita iubitelor lui Tase. Sub ochiul de ciclop al lui Gogu sau vegheat de Cazimir, cel care – „ca martor sigur al viselor” – ştie tot, Tase îşi joacă soarta. Ca să nu mai pomenim de Leonte Răutu, anticristul.
Voit încâlcit, poematic, scris cu poftă, fără complicaţii tehnice, roman‑pamflet (pe alocuri), Săptămâna de miere este, de fapt, înţesat de aluzii. „Fluturele” Tase, un evreu crescut în „drojdie proletară”, străin – „sub plapuma Bucureştiului” – de calendarul şi sărbătorile evreieşti, denunţă activismul fără rost. Se refugiază, învins, în eros, intră pe lista duşmanilor poporului, pare a subscrie părerilor lui Napoleon Damian Cucu (tatăl lui Gogu, cel care „veşnic nu dormea”), temător că „viitorul nu ne va înţelege”.
Dar inventivul Dumitru Radu Popescu, pătrunzând în lumea artiştilor, strecoară, bineînţeles, o bogată anecdotică, cu deschidere parabolică. Filmările la Peştera liliecilor, înfruntarea dintre Ulise şi Polifem par a ţine, epidermic, de o „mitologie digestivă”; întâmplările, abil încifrate, vorbesc, însă, despre tragedia puterii orbite şi prilejuiesc, ca în toate romanele sale, de altminteri, o dezbatere stufoasă asupra condiţiei umane, tangentă politicului, descifrând tâlcurile Istoriei, asezonată cu lungul cortegiu al traumelor, spaimelor, complexelor atavice, traversând epocile. Fiindcă Tase, despărţindu‑se de utopia maselor fericite, ispitit, în ochii lui Gogu, de „nehămesire”, îşi va afla leacul, speră, într‑o eternitate de miere, în preajma femeilor.
Acum, Dumitru Radu Popescu nu mai pare „intimidat de claritate”, cum suna un vechi reproş, formulat de severul Eugen Negrici. De fapt, cu merite de netăgăduit în modernizarea prozei noastre, atingând recunoscute performanţe formale, manifestând „o patimă a interpretării” într‑o lume săracă în certitudini, trasă într‑o relativizare convenabilă, ambiguizantă, adormind cenzura de altădată, prozatorul transformă orice „nelinişte formală”, constata tot E. Negrici, într‑o metonimie politică. Cu vocaţie etică, chiar evadând în zona irealităţii, ficţionalizând / obscurizând documentul (fie el şi reprodus), Dumitru Radu Popescu ne oferă, indiferent de temă, o proză convulsivă, cu substrat politic. Sau, cum spunea Irina Petraş, o proză interogativă, „socratică”, la scară înalt‑umană, moşind, în hăţişul romanesc, prin depoziţii conflictuale, naşterea Adevărului (plural, metamorfic, ocultat, falsificat etc.). Adevărul – ne avertiza însuşi prozatorul – „are un farmec al său pe care dacă nu‑l cauţi nici n‑o să‑l găseşti”.
Vânătoarea regală, o capodoperă, indiscutabil, îngăduia tocmai această extensie. Fiindcă orice „vânătoare” este, de fapt, o căutare, inclusiv (sau în primul rând) a adevărului. Confesiunile lui Nicanor, proiecţia zoomorfă, eforturile procurorului Tică de a afla ce s‑a întâmplat cu învăţătorul Dunărinţu, tatăl său, în agitaţia colcăitoare a epocii, reconstituie, factologic şi simbologic, un timp în schimbare; vocea auctorială se retrage, repovestirea înseamnă o „îndepărtare” de adevăr, iar seismele Istoriei, încercând a ctitori febtil o lume nouă, cer „stârpirea” din temelii a celei vechi (bătrâna Maria care agonizează şi „lumea” ei). Or, „e şi asta o turbare”, citim, lămuritor, în Vânătoarea regală, un ciclu masiv, dezvăluind angoasele în faţa timpului (sau „a feţelor timpului”, mereu în prefacere). Prozatorul pledează, voalat, pentru continuitate/ repetabilitate. Există, înţelegem, o „corespondenţă subterană” între noi, cei de azi, şi cei de altădată; fragmentarismul, dispersia fiinţei, pierderea de sine nu înlătură o obsesivă întrebare: ce şi cât purtăm în noi, în zestrea fiinţei noastre, din încărcătura genetică şi problematică a înaintaşilor. Ancheta lui Tică, reconstituind drumul tatălui, îşi propune – în primul rând – a‑i prelua „învăţătura”. Aşa cum prozatorul însuşi, într‑o mărturisire mai de tinereţe (v. Fotografii de familie, reluată în volumul Virgule, 1978), preciza: „suntem acolo unde‑am învăţat lumea şi unde sunt părinţii noştri”. Rânduri prin care îl cinstea pe învăţătorul Traian Popescu din Dănceu‑Mehedinţi, tatăl său, şi, desigur, şi „spiţa de bărbaţi din care s‑a ivit”. Ca romane „neterminate”, cărţile lui Dumitru Radu Popescu, greoaie, masive, „poliţiste”, rămân provocatoare; or, ancheta întreprinsă de scriitor „trebuie terminată de cititor”, ne îndemna autorul Vânătorii regale.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
