Atent la dinamica fenomenului cultural românesc, autorul manifestă o precizie chirurgicală în depistarea punctelor de presiune din configurarea canonică a peisajului literar, ceea ce-i permite repoziţionări teoretice bine argumentate
Şantierele deschise şi obsesiile intelectuale surdinizate de presiunea altor obligaţii profesionale fac deseori parte din regula jocului creator în cazul multor universitari. Însă, destinul aparent fracturat al scrierilor generate în acest proces de participare intelectuală discontinuă şi diseminantă nu împiedică realizarea unei coeziuni programatice atunci când ele sunt reunite în paginile unui volum cum este Radicalitate şi 
nuanţă, de Mircea Martin, apărut în 2015 la Editura Tracus Arte din Bucureşti. Răspunzând unor „injoncţiuni amicale referitoare la numărul redus al cărţilor” pe care le-a publicat până acum, profesorul bucureştean adună în paginile acestui volum articole, eseuri, evocări şi interviuri care sunt angajate, în ansamblul lor, într-o pledoarie implicită „în favoarea actului discriminator fără de care nici literatura şi nici cultura în genere nu se pot dezvolta firesc”.
Explorările selective ale operei câtorva critici reprezintă primul act al acestei pledoarii, subiecţii aleşi – G. Călinescu, Tudor Vianu, Edgar Papu, Mircea Zaciu, Cornel Ungureanu, Nicolae Manolescu, Ion Pop şi Virgil Podoabă – oferind cadrul unei hermeneutici obiective, cu laterale teoretice surprinzătoare şi poziţionări adeseori incomode faţă de idiosincraziile culturale şi de mentalitate aflate în vogă la momentul respectiv. Sunt texte în care reverenţa excelenţei nu exclude acuitatea cinică a receptării fenomenelor culturale: „Cum actualitatea unui mesaj sau a unei figuri din trecut depinde în mai mare măsură de cerere decât de ofertă – notează Mircea Martin în Recitindu-l astăzi pe Călinescu –, mă tem că această comemorare [cincizeci ani de la moartea lui G. Călinescu] nu are loc sub cele mai favorabile auspicii epocale”. Mefienţa criticului se conjugă aici, la modul retoric, cu suspiciunea generaţiilor mai noi faţă de lucrările de sinteză şi se dezvoltă într-o polemică centrată pe declasarea ideii de naţiune, de identitate naţională în multe şcoli de gândire, dar pregnantă în discursul călinescian. Cu rezonanţe retrospective într-un articol din 1982, dedicat reeditării Istoriei… lui Călinescu, redat în capitolul al treilea al volumului, analiza câtorva fragmente din opera acestuia îi oferă lui Mircea Martin pârghiile unei contraofensive menite să revalorizeze simultan atât valoarea pedagogică a textelor călinesciene, cât şi idealitatea intrinsecă a ideii de naţiune.
Atent la dinamica fenomenului cultural românesc, autorul manifestă o precizie chirurgicală în depistarea punctelor de presiune din configurarea canonică a peisajului literar, ceea ce-i permite repoziţionări teoretice bine argumentate, coagulate deseori la intersecţia studiilor de caz cu esenţializarea tabloului cultural de ansamblu. „Pentru noi, «obsedant» cu adevărat n-a fost deceniul proletcultist, cum credea Marin Preda, ci deceniile interbelice” – observă criticul în Actualitatea lui Tudor Vianu, text în care reflecţia asupra „incompatibilităţilor care apar astăzi în posteritatea vianescă” se metamorfozează într-o conceptualizare a dihotomiei actualitate imediată – actualitate perenă, dublată de o deontologie critică potenţial recuperatoare.
Actualizate sau suspendate în zone creatoare mediane, portretele criticilor literari incluşi în Radicalitate şi nuanţă survolează nuanţat opera, recuperează pe alocuri ipostaze profund umane şi izolează aspecte definitorii pentru personalitatea acestora. De pildă, Mircea Martin remarcă „aerul războinic al comentariilor critice semnate de Mircea Zaciu” (O critică a „hranei spirituale”), admiră longevitatea cronicarului literar Nicolae Manolescu subliniind voinţa de singularizare a acestuia (Criticul „nepereche” al literaturii române postbelice), accentuează contrastul benefic dintre structura intelectuală aşezată a lui Ion Pop şi abordarea unui subiect insurgent cum este Avangarda (Ion Pop şi legitimarea modernistă a Avangardei româneşti), decantează implicaţiile contextului şi înclinaţia ezoterizantă din textele lui Cornel Ungureanu (Suflu epic, contextualism, ezoterism) şi subliniază coerenţa dintre concepţia despre literatură sau viaţă şi practicarea lor la Virgil Podoabă („Experienţa revelatoare” şi tematizarea ei în literatura română contemporană).
Secţiunea secundă a volumului, intitulată Celebrări, se deschide cu un omagiu adus lui Solomon Marcus în 2011 şi continuă cu o diagnoză nuanţată a evoluţiei intelectuale a lui Ion Ianoşi, publicată iniţial în 1988. Admiraţia fără rezerve, bazată pe comuniunea de valori, marchează concentrata incursiune bio-bibliografică consacrată lui Eugen Simion (Eugen Simion – construcţia de sine), pe când respectul pentru creaţia intelectuală accentuat personalizată permează textele scrise despre Ilina Gregori şi Mircea A. Diaconu. Elogiul devine programatic în Evocări, serie de portretizări intelectual-existenţiale sensibile, ai cărei subiecţi sunt de prea multe ori reputaţi teoreticieni, critici şi scriitori plecaţi dintre noi: Silvian Iosifescu, Ion Negoiţescu, Adrian Marino, Liviu Petrescu, Marin Mincu, Andrei Bodiu, Zoe Dumitrescu-Buşulenga, Tudor Vianu (despre a cărui carte, Ideile lui Stendhal, aflăm dintr-unul din interviurile transcrise în volum, Mircea Martin a scris prima cronică), Vera Călin, Valeriu Cristea, Ioan Petru Culianu, Laurenţiu Ulici, Marian Papahagi, Gheorghe Crăciun.
Articolele grupate în Consemnări etalează o acuitate critică ce nu exclude manifestarea unor reţineri chiar şi în raport cu anumite aspecte şi cărţi elogiate (cum sunt cele ale lui Marin Mincu sau Mircea Cărtărescu), o constantă regrupare în limitele atitudinale ale criticului obiectiv şi constructiv, cu rare alunecări ironice. Alte consemnări sunt participative: astfel, scriind despre efortul lui Liviu Rusu de a-l „apăra” pe Titu Maiorescu, criticul remarcă faptul că acesta „păstrează în polemică o demnitate profesională şi chiar un anume farmec nescontat”; salutând performanţa ediţiilor franceze ale operei lui Adrian Marino, el observă că „netulburat de rezervele ori zeflemeaua unora dintre colegii de breaslă autohtoni, Adrian Marino îşi continuă cariera internaţională, forţând universalitatea să ia act de numele său”. Polemic, Mircea Martin apără perenitatea criticii într-unul dintre textele consacrate lui Romul Munteanu (Vocile critice moderne), atrăgând atenţia asupra calităţii dialogice a vocilor critice. Atent la detalii, consemnează subtilitatea rezervelor din tonalitatea calmă şi imparţială a discursului sofisticat conceptual al lui Ion Vlad şi atrage atenţia asupra inepuizabilei dispoziţii ludice a lui Laurenţiu Ulici. Imparţial şi fidel propriului crez identitar, autorul transformă cronica exilului lui Ion Vianu şi Matei Călinescu într-o pledoarie pentru respectarea circumstanţelor şi opţiunilor culturale, a identităţii fiecăruia, în ultimă instanţă. În cele din urmă, Jurnalul de la Păltiniş. Legitimarea prin cultură şi legitimarea prin delegitimare oferă o interesantă apărare a caracterului literar al Jurnalului…, deloc incompatibil – în viziunea lui Mircea Martin – cu semnificaţia sa filosofică, şi, o extensivă consolidare polemică a valorii criticii literare.
Radicalitate şi nuanţă, eseul care conferă titlul întregului volum, supune dezbaterii o temă întrezărită fragmentar în multe dintre eseurile anterioare, fie explicit, fie atitudinal, pornind de la experienţa multiplă a actului cultural (lecturi, conferinţe, conversaţii, gesturi), şi a actului existenţial, în general, în care radicalizarea şi nuanţarea reprezintă procese implicite. Inexistente în stare pură, „ci, întotdeauna, în anumite contexte şi impregnate de personalitatea celor care le pun în acţiune”, radicalitatea şi nuanţa sunt privite ca „modele de acţiune intelectuală”. Teoretizând preponderenţa monologică a discursului radical şi condiţia dialogică a nuanţării, Mircea Martin refuză să vadă în ele iniţiative ale unor autori diferiţi, neagă „radicalitatea fără nuanţe”, afirmând: „Nuanţa este reverenţa pe care luciditatea o face unui adevăr pe care radicalitatea singură riscă să-l deformeze prin însăşi impetuozitatea exerciţiului său. De fapt, nuanţa este reverenţa pe care orice gânditor s-ar cuveni s-o facă unui adevăr al cărui singur deţinător se va fi crezut o clipă – în apexul radicalităţii – că este”.
Elaborate de-a lungul mai multor decenii, textele adunate în acest volum au o calitate transcontextuală. „Oricum – mărturiseşte autorul –, nu am fost nicicând, din câte mă ştiu, un vânător al actualităţii”. Şi totuşi, actualitatea, în esenţa ei, reprezintă vectorul de diseminare a energiilor intelectuale ale criticului şi teoreticianului, rezultatul fiind o impresionantă galerie de idei şi judecăţi de valoare, ferită de absolutizări şi exaltări, iar atunci când intervine în economia discursivă, ea încorporează o dimensiune participativ-afectivă, firească în actul critic exersat de către Mircea Martin. Mai mult decât atât, actualitatea şi sensibilitatea investite în discurs, curajul opţiunilor critice, îmbrăţişarea nuanţelor şi polivalenţa proiectelor intelectuale transformă textele lui Mircea Martin într-o incitantă bază de dialog, într-o mostră de „viaţă deschisă”, dacă e să preluăm sintagma prin care el descrie în 1986 studiile lui Edgar Papu. (Freamătul erudiţiei)
