Virgil Mazilescu trebuie privit, însă, nu doar ca un poet al limbajului, oricât de încifrat, ci şi ca un poet al fiinţei, cu un discurs liric ce are o miză clar ontologică, dispusă într-un registru neoexpresionist
Poezia lui Virgil Mazilescu este reputată, înainte de toate, prin ermetismul ei, prin încifrarea sensurilor, care, pentru a putea fi percepute, presupun un anumit efort hermeneutic. Există, totuşi, între poemele de început, şi texte ce se remarcă prin limpezimea imagistică, prin acurateţe semantică. Poetul, cu o 
existenţă tragică, a publicat relativ puţin. Debutul editorial s-a produs în 1968, cu Versuri. În 1970 publică Fragmente din regiunea de odinioară (poeme în proză), în 1979 e publicat volumul antologic Va fi linişte va fi seară, cuprinzând numeroase poeme inedite, iar în 1983 este editat volumul Guillaume poetul şi administratorul. Poezie ce trăieşte, cum observa Ilie Constantin, parcă în afara cuvintelor, desprinzându-se de ele, alimentând energiile poemului din tensiunea greu de disociat a tăcerii şi rostirii, lirica lui Mazilescu a fost percepută în diferite moduri de critica literară. O parte a criticii a socotit că Mazilescu este un „poet de limbaj”, elaborat, rafinat, atras de artificiu, nu cu scopul exacerbării retorice a limbajului, ci, din contră, pentru configurarea unui minimalism poetic, prin distorsiuni sintactice, blancuri, omisiuni, întreruperi etc. ce au rolul de a revela o insolitare suplimentară a limbajului poetic. Eugen Negrici caracteriza lirica lui Mazilescu prin formula fericită: „o stilistică a eschivei”. Virgil Mazilescu trebuie privit, însă, nu doar ca un poet al limbajului, oricât de încifrat, ci şi ca un poet al fiinţei, cu un discurs liric ce are o miză clar ontologică, dispusă într-un registru neoexpresionist, un discurs ce încorporează în sine „«marile teme» ale modernităţii: moartea, nebunia, suferinţa, Poezia cu majusculă” şi care percepe „mistica poeziei ca instrument de mântuire, gravitatea rostirii” (Mircea Cărtărescu).
Gheorghe Grigurcu observă, cu îndreptăţire, că poezia lui Mazilescu poate fi comentată mai ales în grilă suprarealistă, prin suspendarea logicii cotidianului şi beneficiile oniricului, ale imaginarului nocturn, prin haloul de transcendent ce coboară adesea asupra textului sau prin jocul intermitent al instanţelor temporale, supuse unui proces de impersonalizare. Grigurcu reproşează acestei poezii un „cinism” exagerat şi „divagaţii de gust îndoielnic”, comparându-l pe poet cu alte structuri lirice afine, de tipul Ion Vinea, Gellu Naum, Nichita Stănescu. Gheorghe Grigurcu consideră că Virgil Mazilescu „rămâne prin melodramatismul său obscur, lucrat cu o îndârjire ce i-a eliminat în bună parte confuzia şi, mai presus, ca un personaj memorabil al boemei noastre literare”. Cornel Regman vorbeşte despre un exces de încifrare, despre o tentaţie (minimalistă, am zice noi) a parabolei, concluzionând că, în cadrul poemelor lui Mazilescu, „mişcarea favorită este cea esopică”.
Lucian Raicu observă forţa fascinatorie a poemelor lui Mazilescu, relevând faptul că „poemele acestea au strania putere de a se impune, de a deveni familiare în toate detaliile lor aparent hazardate, încât după ce le-ai parcurs de două sau de trei ori le regăseşti încadrate într-un contur de intimitate cordială chiar şi atunci, şi mai ales atunci, când vorbesc despre lucruri întru totul neîmbietoare, despre (să zicem) moarte”. Interesantă este şi opinia critică formulată de Valeriu Cristea, conform căreia „o ciudată comuniune se realizează aici pe deasupra comunicării, dincolo de sensul imediat, care poate scăpa, al cuvintelor înlănţuite adesea într-o frazare ininteligibilă”.
Criticul Al. Cistelecan crede că nu se poate vorbi, în poezia lui Mazilescu, de o originalitate frapantă, semnificativă fiind, mai degrabă, retorica ironiei, „al cărei precipitat – angoasa – pare o achiziţie involuntară”, dar şi o poetică a omisiunii, prin care comunicarea poetică este pusă în dificultate, iar afectele sunt camuflate, poezia funcţionând printr-o „inginerie ironică a confesiunii”, configurându-se o „nouă linie tehnologică de asamblare a unor substructuri” ale poeziei, cu „o producţie în regim depresiv-convenţional şi înclinat spre gratuitate”. Criticul concluzionează, considerând, pe bună dreptate, că Virgil Mazilescu a ilustrat cu strălucire poezia de atmosferă. Desigur, o atmosferă minimalistă, estompată, a epurei şi retranşării.
Al. Cistelecan constată şi radicalizarea gradată a dramatismului liric, cu o amplificare a mizei existenţiale, „reveria blazată”, tipic mazilesciană, derulându-se „pe liniile unui scenariu al extincţiei în care patetismul e imanent sugestivităţii”. Criticul consideră, nu fără îndreptăţire, că „poemele lui Virgil Mazilescu sunt o capcană: ele vorbesc despre disperare şi spaimă, despre alienare şi moarte cu afectată plictiseală şi dezinteres, cu sarcasm şi oboseală, într-o aparenţă familiară şi colocvială. Cu asemenea şoşele şi momele el îşi ademeneşte cititorul la marginea prăpastiei, lăsându-l acolo în pragul vertijului”.
Autorul unei monografii consacrate lui Virgil Mazilescu, Ion Buzera priveşte această poezie din unghiul contralimbajului pe care ea îl reprezintă şi întrupează, în contextul lirismului românesc postbelic: „Pe cât de neputincios pare poetul în a-şi exercita funcţiunea, pe atât de vital, de dur, de încrâncenat chiar devine el când resimte nevoia inventării unor «contralimbaje», a unor debuşee în fond care se vor plia la rigoare pe fluxul însuşi al poemului.”
Pentru Ion Buzera particularităţile esenţiale ale liricii lui Mazilescu sunt: sintaxa insolită, prezenţa unei „poveşti” subtextuale, tentaţia fragmentarismului discursului poetic, apelul la fluxul retroactiv al imaginarului, vizionarismul, epicizarea poemului, mixajul afectiv, predispoziţia spre autocomentariu, „dezumanizarea“ eului liric, coincidenţa contrariilor etc. Desolemnizarea limbajului, înclinaţia spre frondă, tentaţia minimalismului expresiv şi imageriile onirice pot fi întâlnite în majoritatea poemelor lui Virgil Mazilescu. Ilustrativ pentru aceste trăsături ale discursului liric mi se pare poemul cronică: „Iată, de pildă, cum dintr-un tablou vag alegoric se degajă o neliniştitoare senzaţie de profunzime, de gravitate şi urgenţă: pe unde plutiră cetăţi vâsleşte şi lacrima / ochiului nostru care este al doisprezecelea / iar dincolo (tânără tânără) o pisică a norilor / pipăie ghiozdanul penarul şi călimara / din ghiozdan – în drumul spre şcoală / drum de frunză veche noapte bună // noapte bună aici şezum şi plânsem / şi dacă unei patrii imaculate / pasărea i-a spus din când în când la revedere // de ce trebuie să ne oprim tocmai noi / şi brusc să ne înălţăm la cer // cu oboseală multă, cu oboseala din cenuşa / acelei industrii dintre cuvinte // pe unde plutiră cetăţi ar mai fi oare posibilă / întoarcerea absenţei în ambalaje (inimă ochi) de aur” (cronică).
Există, în opera lui Mazilescu, o sumă de poeme care se încadrează în acea tentaţie a literaturii „esopice”, de care vorbea Laurenţiu Ulici, poeme caracterizate prin tensiunea imagisticii, tentaţia parabolei, sugestia protestului: „asocierea frigului cu întunericul este o operă măreaţă – şi în asemenea condiţii / ce caută ce mai caută vorbele mici şi grase pe câmpul de luptă ce caută / purceii mici şi graşi în cocina din trecutul fiecărei existenţe // şi sub degetele mele fragile părul celui care afirmă ritos că asocierea / frigului cu întunericul constituie o operă într-adevăr măreaţă // doreşti tu cumva să-mi mângâi fruntea vrei tu să îngân repede un marş războinic / o guillaume! apune şi soarele mi-a fost dragă ziua de ieri / se încheie şi veacul – ziua de ieri mi-a fost dragă” (margareta îl înţelege într-o foarte mică măsură pe guillaume).
Ermetismul lui Mazilescu transpare din versuri în care cuvintele, provenind din registre semantice îndepărtate, se caută unele pe altele, sub spectrul unor înrudiri insolite, a unor analogii relevante sau corespondenţe neaşteptate („are cineva dintre dumneavoastră vreun sânge/ singurătatea se înalţă lângă poduri/ ca un avion al sufletului nostru celui mai metalic/ atât vă întreabă fratele meu şi nimic mai mult/ şi nimeni/ nu se îngrozeşte se aud apele orbind/ şi atâtea perechi de buze rătăcite prin coşurile/ gunoierilor domnişoară elevă/ domnişoară studentă/ o! moarte însămânţată/ singurătatea se înalţă lângă poduri/ oboseala cu lumânarea ei” (Va fi linişte, va fi seară).
Virgil Mazilescu a fost un poet de o discreţie desăvârşită. A spus puţine despre poezia altora şi aproape deloc despre propria lui poezie. De altfel, într-un poem din volumul Va fi linişte va fi seară, întâlnim şi o sugestivă po(i)etică implicită a lui Virgil Mazilescu, o proiecţie simbolică a unei poezii ce îmbină cu abilitate tranzitivitatea şi reflexivitatea: „şi altceva în afară de faptul că m-am născut şi că trăiesc şi că probabil voi muri cutremurându-mă (ceea ce de altfel am vrut să spun şi acum 2 ani şi acum 3 ani de zile) deocamdată vai nu pot spune”. Doar un lucru ar mai fi de precizat: Virgil Mazilescu a fost unul dintre puţinii poeţi care au ilustrat cu strălucire şi tragism ideea de libertate a poeziei şi gândirii poetice, într-un moment în care libertatea era confiscată şi batjocorită.
■ Bibliografie critică selectivă
Ion Buzera, Virgil Mazilescu, Editura Aula, Braşov, 2000; Matei Călinescu, Cinci feţe ale modernităţii, Ed. Polirom, Iaşi, 2005; Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999; Paul Cernat, Avangarda românească şi complexul periferiei. Primul val, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2007; Al. Cistelecan, Poezie şi livresc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987; Dinu Flămând, Intimitatea textului, Editura Eminescu, Bucureşti, 1985; Gheorghe Grigurcu, Existenţa poeziei, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1986; Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Ed. Paralela 45, Piteşti, 2008; Marin Mincu, Poezie şi generaţie, Editura Eminescu, Bucureşti, 1975; I. Negoiţescu, Scriitori contemporani, Editura Dacia, Cluj, 1994; Eugen Simion, Scriitori români de azi, III, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1984; Laurenţiu Ulici, Literatura română contemporană, Editura Eminescu, Bucureşti, 1995.
