În familia unor „oameni simpli”, din Punţile (Mircea Cărtărescu, Melancolia, ediţie adăugită, Humanitas, 2021), viaţa unui copil are „un farmec trist şi ciudat”. Mama pleacă la cumpărături, iar timpul scurs i se pare copilului îndelungat, nedefinit, însă redefinit de narator el înseamnă un termen foarte larg, de la zile, luni până la ani. Copilul e mulţumit că rămâne liber: „Nu mai era nimeni să‑l certe”. Complicat e ce se petrece în creierul lui, în amintire. Însoţindu‑şi mama odată în magazinul Concordia, păstrează imaginea ei, o vede monstruos, chiar morbid: „Întinsă în racla uriaşului magazin”, „mama în negativ, matriţa mamei”. Plângând, copilul intră în „adâncurile mamei sale enigmatice şi depresive ca o zeiţă a singurătăţii”, ieşind din sine pentru a accede în alt timp, într‑un avatar: „Parcă copilul ar fi trăit înainte şi alte vieţi”. Şi nu exclusiv omeneşti, având în vedere „vocea lui pergamentoasă de fluture”.
Tatăl copilului e o trecătoare prezenţă în memorie. Copilul e singur, pentru că, după mamă, şi tatăl pleacă. Ambii părinţi mai capătă împreună reflectări suprarealist‑urmuziene. Materia alcătuirii lor e cauciucul; există undeva pe‑aproape fabrica de cauciuc Quadrat. Rămâne, totuşi, diferenţa că tatăl e „de cauciuc”, pe când mama e „de cauciuc plină de ziare”.
Timpul e de „iarnă adâncă şi grea”, dar constatăm că el trece prin „toate anotimpurile”. Alternează extremele, e când iarnă friguroasă, când caniculă. Prinde corp mental un spaţiu nou, dincolo de cel obişnuit, dintr‑o „altă lume”, se deschide, primim informaţia mai târziu, „uşa către lumea cealaltă”. Lumina întrevăzută e tot din „altă lume”. Printr‑o reducţie de sentiment generat de atmosferă, există „lumina melancolică”. O stranie simplitate ori simplificare e „curcubeul de o singură culoare”.
Apartamentul din „marele bloc” de 12 etaje e închipuit ca o navă, precum în Solenoid. Imaginea existenţei e de plutire postumă. Închipuirea fără graniţe a băiatului e rodul voinţei vizionare. El „vedea tot ce voia”. Îşi (între)vede vârstele viitoare, suprapune timpul viitor peste cel prezent, asemenea aşezării apartamentelor‑cavou din bloc. Aşa îşi apropie el în închipuire un „copil străin”, un „geamăn de aur”.
E uimit, treptat şi înfricoşat, iar singurătatea îl înspăimântă de moarte. „Băiatul murea de singurătate”. Tentaţia sa temătoare e de‑a trece într‑un alt nivel de realitate: „Să urmeze calea aceea
cerească”. Totul seamănă panica. Voinţa de a nu se fi născut nu e însă posibilă. Nu există distincţie între viaţa, somn şi vis. „Dormind, visă. Visând, trăi. Care era diferenţa?” Când, la finalul nuvelei, mama revine cu sacoşele ei pline de cumpărături, eliberându‑l pe copil de singurătate şi frică, cei doi se regăsesc „pe ultima treaptă a somnului, cum au fost mereu, cum aveau să fie întotdeauna”.
Vulpile e o povestire cu început stereotip („Trăiau odată…”), un simulacru de basm ori întoarcere în spirit la el. Marcel, băiatul de opt ani, face/ spune/ citeşte povestea ascultată cu mare interes de Isabel, sora sa de trei ani, într‑o vacanţă de iarnă. Ei locuiesc sărăcuţ, într‑o „casă şuie, cu un zid orb pe o latură şi o faţadă greoaie, cu o singură fereastră…”, trăind, el în orice caz, în ireal şi vis. Părinţii îi par ireali, „ca două suflări de vânt numite mama şi tata”, cum ireali devin şi copiii. Totul e în mentalul copilăresc metamorfozabil ori substituibil, bulversat, straniu, totodată firesc, natural: „Fiecare jucărie devenise o persoană”. Dominat de închipuire, băiatul exista „după cum îi spunea fantezia”. Întrebările lui deplasează (metaforizează) realul, într‑un mod poetic marcat de dicteul controlat, în proximitatea dicţiei poetice a lui N. Stănescu: „Ce gust are văzul” etc.
Fraţii trăiesc îngemănaţi în existenţă şi adevăr, parcă la capătul lumii, într‑o lumină melancolică. Lumea lor e a basmului şi fabulei, şi ei o locuiesc „fericiţi” ca „doi iepuraşi”, ameninţaţi însă de uriaşe vulpi rele, pe care băiatul le născoceşte, parcă involuntar, ca să le înfrunte şi să alunge, după ce o produce, spaima surorii sale. Joaca de‑a basmul despre vulpile rele, întreţinută de frate, o aduce pe sora lui la spital. El îşi ascunde însă rolul nefast faţă de mama în sfârşit prezentă, „din ce în ce mai adevărată”. Copilul are înclinaţie naturală spre tot ce e nefast, vede numai ruină, tristeţe, nenorocire. Naratorul îi atribuie precocitatea de‑a cunoaşte viaţa omului în esenţa ei: „Informul care precedă orice minte, şi tristeţea, şi frica, şi deznădejdea (care) erau cele mai familiare trăiri ale tuturor oamenilor”.
A treia prezenţă din povestire e un posibil dublu al băiatului, un ins melancolic, sumbru, singuratic, apariţie recunoscută: „Părea un om mare încuiat într‑un trup de băieţel”. Copiii sunt vizitaţi repetat de necunoscutul (străinul, dublul) cu „faţă de cadavru”, purtând „sigiliul greu al melancoliei”. În visul lui, fratele vede cum insul îi răpeşte sora. Visul aduce o vulpe care‑l izbeşte pe copil. Trăieşte o înfruntare şi în vis, cu un „frate pierdut pentru totdeauna”, după care tânjeşte. Sora se vindecă şi se‑ntorc „vremurile bune”. Viaţa lor continuă sub privirea celui „ascuns în umbră şi străin, cu ochii lui enormi de insectă, purtând povara strivitoare a singurătăţii”.
Reapare la sfârşit şi mama, aparentă statuie, proiectată, dinspre anamorfoză înspre metamorfoză, expresionist‑fantastic, îmbăsmită: „pentru câteva clipe reuşea, chiar şi frântă de oboseală, să nu mai fie mama, stihia fără chip care‑l hrănea şi‑l îngrijea, ci o fee din altă lume”. Teama de statui a băiatului îi vine din faptul că văzuse una reprezentând „o femeie de ghips tăiată în două”. În vis, el va ţine‑n mână „inima de ghips a mamei despicate”. Copilul visează realitatea şi trăieşte visul în locul realităţii.
În Pieile, singur, nu doar pentru că mama lui e plecată la cumpărături (iar!), la 15 ani, licean, un băiat solipsist, „poate cel mai singur om de pe pământ” (excepţia!), copleşit de melancolie, „fără niciun rost pe lume” (vrednic de milă!), îşi găseşte propriile piei cu care fusese îmbrăcat aidoma unor veşminte, dar şi pe cele ale tatălui, schimbate tot la cinci ani. Între puţinele amănunte, se reţine că părinţii au haine sărace şi demodate, sunt „Străini de viaţa lui şi îndepărtaţi”, nici între ei, temporal, nu sunt apropiaţi, „mama era trecutul, iar tatăl – viitorul”, unul nedorit. Merg totuşi împreună la „teatru, circ, concert, promenadă, sindrofie”. Adolescentul mai ştie că doar duminica noaptea „făceau dragoste”, iar odată privise „sexul ghebos” al tatălui.
Colegii de şcoală vorbesc despre urmele de pe pieile taţilor, unele purtate de ei. Pieile sunt văzute ca purtând pe ele înscrisuri ale întâmplărilor vieţii. El descoperă noi „piei lepădate de oameni”. Lipsesc cu totul pieile mamelor. Deosebirea dintre femei şi bărbaţi era că ele nu năpârleau, nu‑şi scoteau pieile. Personajul are acces şi la „pieile lui intrauterine”. În fapt, aflăm că urăşte pieile.
El e apropiat, chiar prieten, imaginar, cu un mare poet dispărut, iar în general cu morţii. În drumul spre liceul Vasile Singurătate, poetul unei cărţi unice, care dă şi numele unei străzi, încărcat de melancolie, prizonier implacabil al singurătăţii, „rătăcea fără noimă”. Liceul îi pare un buncăr, dar casele până la el, enigmatice.
Cum „mintea sa şi lumea se aflau într‑un contact complicat”, lumii reale îi opune o lume a „halucinaţiei şi‑a nebuniei”, înţelege că exista într‑o lume paradiziacă „a ruinei universale”, „trăia într‑un fel de reverie fără imagini”.
Citeşte şi trăieşte‑n cartea citită şi‑n vis, aflând „concepte sculptate”: „Nimic nu era adevărat în acea carte, totul era numai real, înmărmurit în aerul rarefiat şi‑n gravitaţia precară a minţii”. Manifestă o înclinaţie naturală, expresionistă, spre imaginaţia deformatoare, a fiinţelor; îşi „deforma în imaginaţie” colegii. Băiatul se închipuie fată şi observă că „vocea era mai senzuală decât trupul”. În magazinul universal Garofiţa, copil fiind, văzuse o femeie de ghips golită pe dinăuntru şi se culcase în ea.
Băiatul află de un anume Ivan şi o vede într‑o curte a străzii dinspre liceu pe Dora, cea care, vrăjindu‑l, rosteşte numele şi i‑l împrumută lui, fără a‑l convinge că „el însuşi se numea Ivan”. Numele Dora capătă sens când fata e contemplată înfăşurată „de tenia de aur”, de o frumuseţe „monstruoasă”, care o extaziază şi o hipnotizează. Ea leapădă tenia de aur, numită spirală mistică, „amprentă divină”, scolexul (viermele) fixând tenia pe intestin, mandorla (aura divină).
Ivan, „băiat gol, brunet”, acceptă numele dat de Dora, iar viaţa oarecum i se schimbă. „Ivan se simţea din nou cel mai singur om de pe pământ, încă mai singur ca înainte, pentru că avusese‑ntre timp experienţa amară a fericirii.” Ivan şi Dora se văd zilnic, ea vorbeşte, el o priveşte şi ascultă cu totul uimit, ea e „vie, corporală, adevărată”, amuzantă, el trăieşte în lumea moartă a poeţilor dispăruţi. Fata (pistruiată, roşcată, „prima lui legătură cu altcineva decât el însuşi”, „o fiinţă de pe faţa cealaltă a lunii”, la care iubea „tot ce era altfel decât el”, „părea că trăieşte doar pentru el”) îi va cere ultima piele şi‑i va spune, amuzându‑se: „S‑ar putea spune că te‑am împăiat cu mine însămi!” De pe îndrăgostiţii dintr‑un film pe care‑l văd amândoi „pielea se dezveleşte în toată magica ei căldură şi strălucire”. Adolescenţii se regăsesc după o lună de separare, timp în care el simţise „toată irealitatea lumii fără Dora”, dar şi că „putea în fine să zboare”.
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
