Concert de închidere

Motiv pentru care, parcurgând volumul cu atenţie şi până la capăt, cum îmi este hirea (lucru cerut în mod explicit de către autoare în paginile sale…), am sfârşit prin a zâmbi şăgalnic: nu închideţi salonul!
Mai vrem!

Rar mi-⁠a fost dat să citesc în ultimele luni o carte de critică literară mai senină, mai decomplexată şi totodată avizată, aplicată, cum este Salon literar cu prozatori contemporani români şi străini, de Elvira Sorohan (Ed. Junimea, Iaşi, 2014). Specialistă în literatură română veche, unde a dat temeinice texte despre Cantemir, Şcoala Ardeleană sau Miron Costin, autoarea scrie, în volumul de faţă, despre Marta Petreu, Alice Botez, Petru Cimpoieşu, Vosganian şi Matei Vişniec (laolaltă cu alţii), dar şi despre Italo Calvino, Milan Kundera, Amos Oz sau Amélie Nothomb, într-⁠un stil comprehensiv specific şi foarte dinamic, în care se amestecă recuperările erudite (metafizica lui Cantemir, prin intermediul Alicei Botez) cu substanţiale pagini despre postmodernism şi literatura de ultimă oră, totul într-⁠o manieră flexibilă, suplă, în care directeţea spunerii unor adevăruri incomode se combină cu un simţ special pentru umor şi ironie, motiv pentru care, de pildă, preferatul de departe (dintre scriitorii români actuali) al Elvirei Sorohan este Petru Cimpoeşu, al cărui Simion liftnicul ea măruriseşte că l-⁠ar fi citit râzând, dar despre care scrie pasaje revelatorii. E drept, Salonul se subintitulează, modest şi în antifrază cu DC Enache, Concert de închidere, dar nu văd nici un motiv pentru care cortina să fie trasă, fiindcă plăcerea cu care Elvira Sorohan citeşte literatură e stenică, dătătoare de viaţă. La fel e şi atitudinea de individualism pregnant, cu personalitate, pe care cartea o sugerează: o viaţă de om autoarea nu a pactizat cu nimeni, nu a intrat în falange şi nu şi-⁠a surdinizat opiniile pe motivul unor solidarizări conjuncturale, ci a trăit independent, într-⁠un Iaşi care cauţionează toate aventurile (cu condiţia să fie substanţiale, vecine cu biblioteca), Salonul literar reprezentând, prin fineţe şi erudiţie, încununarea unui stil, a unei demnităţi. Motiv pentru care, parcurgând volumul cu atenţie şi până la capăt, cum îmi este hirea (lucru cerut în mod explicit de către autoare în paginile sale…), am sfârşit prin a zâmbi şăgalnic: nu închideţi salonul! Mai vrem!

Privesc temător în jurul meu şi mă întreb cum ar scrie clujenii mei de proximitate de la înălţimea maturităţii pe care a dobândit-⁠o Elvira Sorohan. Mulţi n-⁠o mai fac demult, din convingerea că literatura mai nouă e un avorton calitativ al celei vechi, validate de istoria literară, adică sigure. Alţii se retrag în clasici, cu instrumente metodologice anacronice pentru timpurile pe care le trăim. Apoi, prorocesc despre cumpătare, cu condiţia să fie defavorabilă generaţiilor mai noi. Nu trebuie totuşi uitat că în 1964, când Umberto Eco publica în Italia Apocaliptici şi integraţi, literatura română abia de ieşea din jdanovism, întrebarea zilei fiind dacă Titu Maiorescu se cuvine să fie recuperat sau nu. Prin urmare, sunt întru totul de partea acelora care au deschis continuu ferestrele şi s-⁠au lăsat purtaţi de val, punând curiozitatea înaintea suspiciunii. „Să folosim Internetul în favoarea literaturii!”, scrie Elvira Sorohan (cunosc mulţi critici şi istorici literari venerabili, care nu ştiu să deschidă un computer…), şi tot ea ne îndeamnă să-⁠l citim pe Amos Oz cu zâmbetul pe buze: „Prin ceea ce scrie, dar şi prin ceea ce spune, Amos Oz reprezintă, individualizat, ceea ce marele psiholog danez Höffding numea «humorul ca sentiment vital». Cu certe pre­mise intelectuale, «marele humor» înseamnă energie psihică, dar şi seriozitate instinctual-⁠practică, în acest caz de conţinut antidogmatic.”

Sună ca un program personal, introspectiv, ca de altfel şi opţiunea autoarei pentru Dezordinea preventivă a lui Matei Vişniec, roman al unei episteme deconstructiviste, cu totul atipice: „Fiind o literatură de idei despre viitorul sumbru al omului «destructurat», lectura nu e prea atractivă, dar trebuie continuată cu interes profesional, din curiozitate. Studenţii de la Jurnalistică ar avea un profit real din dezbaterea unei astfel de cărţi, care i-⁠ar face fie să dea bir cu fugiţii, fie să se opună inteligent sclaviei la care obligă meseria, nu fără dezgust, ori poate cu dorinţa de a schimba ceva.” Ca om care am predat şi la Jurnalism, am învăţat că doar utopia te mai ţine, dacă realitatea e jalnică şi ternă, studenţii fiind obligaţi să se adecveze, dacă vor să se integreze, acesteia din urmă. Strict statistic, cel mai mediatizat om al României actuale e Gigi Becali: disperarea corectivă trebuie să înceapă de aici, dacă vrem să schimbăm ceva într-⁠o Românie a unui popor totuşi oscilant şi incoerent. Fiindcă e greu de înţeles că 7,4 milioane de oameni votează împotriva preşedintelui Băsescu, ca peste nici doi ani, tot strict statistic, intrigantul fost locuitor al Cotroceniului să fie decretat cel mai bun preşedinte pe care l-⁠a avut România după 1989.

E incitantă, în paginile Elvirei Sorohan, contextualizarea epistemică a literaturii române de după Revoluţie, punerea ei în contrast (câteodată germinativ) cu dinamica teoretică a exegezei, deprinsă de către foarte mulţi critici (unii: universitari!) din contactul direct, nemijlocit, cu centre de cercetare şi personalităţi din Occident. După ce ai lucrat la Cambridge sau la Princeton, nu te mai întorci la N. Manolescu şi Alex Ştefănescu, valori istorice reale, cu totul inadecvate însă pentru ceea ce literatura română a produs după 1989. În bună măsură – aici sunt de acord şi cu cei care au atras atenţia asupra acestui fenomen cu ani în urmă – adevărul literaturii noastre postdecembriste este şi unul de ordin metacritic. De pildă, romane dificile, foarte bune, dar de o complexitate postmodernă studiată, semnate de Caius Dobrescu sau Ion Manolescu, nu pot fi valorizate fără racordul cu metacritica. Elvira Sorohan se referă în mod direct la comunicare, marota de moment a orelor de literatură din licee, dar şi al câtorva facultăţi: vom ajunge, scrie ea, să facem teoria comunicării fără comunicare, întrebân­du-⁠ne – unii studenţi de la Litere care vin cu acest bagaj metodologic din liceu deja o fac… – dacă nu cumva criteriile de valorizare a literaturii ar trebui redefinite în funcţie de adecvarea lor la schemele de „comunicare”. „Fiinţa ar rămâne trestie” – scrie Elvira Sorohan – dar nu una gânditoare: sugestiv spus, merită să medităm pe seama formulei.

Una dintre frumuseţile Salonului literar – mulţi nu vor fi de acord cu această valorizare, ştiu… – e opţiunea autoarei pentru elitism. Însuşi titlul se explică în acest fel, aproape junimist: în templul literaturii intră cine vrea, rămâne cine poate, dar dreptul de comentariu îl primesc doar cei care se pricep, care-⁠şi probează iniţierea, democratizarea excesivă a exegezei literare – inclusiv, sau în primul rând prin intermediul blogurilor şi al reţelelor de socializare – fiind contraproductivă axiologic. [G.] „Călinescu – precizează Elvira Sorohan – se grăbeşte să izoleze, între criticii literari, o elită. «Simţul critic» e dat numai unor aleşi.” Afirmaţia reapare acolo unde sunt analizate Dioptrele Alicei Botez, în contextul general al criterionismului interbelic şi în cel special al redescoperirii metafizicii cantemiriene din Sacrosanctae scientiae indepingibilis imago, lucare de care, să recunoaştem, doar iniţiaţii ştiau: „Ceea ce interesează, după didascalii […], este funcţia personajelor, în raport cu figura centrală şi construcţia dialogului, care trebuie condus spre o finalizare a discursului textului, oricum adresat unei elite cunoscătoare.” (Subl. n. – Şt.B.) Elitiste şi (s)elective sunt şi ştiinţele humorului sau ale ironiei, pe care, de pildă, autoarea le descoperă la Cimpoeşu: nu oricine le are şi nu oricum se ajunge la ele; se ajunge la ele prin disciplină de sine şi prin cultivarea unor facultăţi histrionice, diafane, care ţin de personalitate şi de stil.

…Cum tot de stil ţin, la Elvira Sorohan, ponderea neconcesivă a judecăţii şi voinţa de a spune lucrurilor pe nume, fără teama de a fi sancţionat de vocea majoritară a tribului. De ce iubim femeile (carte comercială, supraevaluată) e executată sec: „Titlul cărţii lui Cărtărescu angajează cuvântul «iubire», dar acoperă amintiri total lipsite de miracolul iubirii, indicibil în profunzimea lui. […] Pândit de pericolul grafomaniei, ca mulţi alţi publicişti, Cărtărescu face abuz de favoarea tiparului, publicând tot ce-⁠i iese de sub condei.” Într-⁠un alt loc, pălmuţa se duce înspre o celebritate literară ieşeană, transformată de fosta conducere a ICR într-⁠un abuziv produs de export: „Dacă cineva ar dori să ştie căror cărţi din literatura română actuală le-⁠aş rezerva un loc privilegiat în biblioteca valorilor literare preferate, i-⁠aş răspunde fără ezitare: în primul rînd, Dimineaţă pierdută, de Gabriela Adameşteanu, o bună parte din cărţile lui Petru Cimpoeşu, Ambasadorul invizibil al lui Nichita Danilov şi alte câteva. Hélas! În nici un caz ultima carte a lui Dan Lungu, În iad toate becurile s-⁠au stins, din care el însuşi nu va putea citi în public paginile culese cu italice, pline de insanităţi total inestetice.”

Regret că nu mai am loc să scriu şi despre lecturile Elvirei Sorohan din Amélie Nothomb, parcursă serial, quasi-⁠exhaustiv, pentru ca verdictul să fie în acord cu adevărul. Salonul literar rămâne o mostră de profesionalism literar decomplexat, exigent.